Şedinţa de luni a Cenaclului ProspectArt a prilejuit participanţilor întâlnirea sau, după caz, reîntâlnirea cu scriitorul Mihail Grămescu, considerat de veteranii SF-ului românesc drept unul dintre reperele anilor ‘80, alături de Cristian Tudor Popescu. A rezultat un fel de medalion Mihail Grămescu, în sensul că autorul a citit atât două texte noi, de dimensiuni reduse, cât şi, la cererea Maestrului de Ceremonii Cristian Tamaş, celebra sa povestire “Cântecul Libelungilor”, inclusă în volumul “Săritorii în gol”, publicat de editura Nemira în 1994.
Evident că lumea a fost încântată mai ales de “Cântecul Libelungilor“, inclusiv cei care citiseră povestirea. Din cenuşa radioactivă a unei lumi post-apocaliptice se nasc libelungii, creaturi umanoide înaripate. Fără să ştie de ce, doar pentru că aşa au moştenit de la înaintaşi, oamenii, atâţia câţi au mai rămas, încearcă să-i împiedice să-şi ia zborul. Dincolo de poezia unei lumi dezintegrate, dincolo de frumuseţea şi forţa frazelor lui Mihail Grămescu, se ascunde o meditaţie despre relativitatea noţiunilor de frumos sau bine, despre sensul sau lipsa de sens a zbaterilor omenirii.
“Eu am simţit întotdeauna că textul acesta este despre comunitatea SF“, a comentat ulterior Cristian Lăzărescu, făcând referire la dificultăţile scriitorilor de SF de a fi publicaţi înainte de 1989. “Despre scriitorul care încearcă să se înalţe şi despre gloata care încearcă să-l împiedice”. Cei din generaţia tânără au declarat că povestirea “i-a prins” şi că vor mai citi şi altele de Mihail Grămescu. Brânduşa Luciana Grosu, vădit captivată de lumea libelungilor, l-a întrebat pe autor dacă nu are în vedere o continuare, pentru că ea a rămas cu senzaţia că făpturile înaripate au capacitatea de a săvârşi lucruri şi mai stranii decât cele prezentate în text. “Nu cred în seriale”, a replicat Mihail Grămescu, “nu fac parte din concepţia mea estetică”. (Chestie cu care nu pot decât să fiu de acord, că sunt, pe bune, sătulă de scriitori care scriu trilogii de câte şapte romane şi am ajuns să apreciez un om care ştie unde să pună punctul final).
De mai puţin succes s-au bucurat cele două texte noi prezentate de autor, o pastilă despre rezultatele lansării de mesaje în limbile sumeriană şi chineză către extratereştri şi un text intitulat “Ipoteza neortodoxă”, care porneşte de la ideea că omenirea este practic o impostură, un rezultat al mimetismului şi nu al evoluţiei (mă rog, ideea e mai complexă dar atâta mă pricep eu s-o redau). Aspectul de lucrare ştiinţifică al primei părţi i-a cam îndepărtat pe participanţi, deşi au admis că premisa în sine era promiţătoare.
RÂSUL ŞI SF-UL, PRIETENI SAU DUŞMANI?
Dănuţ Ungureanu a citit povestirea “Malawi, cu capitala la Zomba“. “Ăăăh, iar o povestire cu comunişti“, m-am gândit exasperată eu care le ştiu pe toate. Pe la jumătatea povestirii însă râdeam cu lacrimi, reuşind să-l molipsesc şi pe sărmanul autor, care, neinspirat, se aşezase lângă mine. Las că şi restul sălii tot cu asta se îndeletnicea, în mare. Acţiunea se petrece în 2050, într-o Românie comunistă care se învecinează cu URSS nu doar la Nord, Est, Vest şi Sud, ci şi pe înălţime, că doar ruşii au ajuns şi în spaţiu. S-a ajuns atât de departe cu mimarea democraţiei încât angajaţii sunt scoşi cu forţa nu doar la manifestări în cinstea partidului, ci şi la mitinguri de protest împotriva Guvernului, organizate temeinic şi cu conştiinţă tovărăşească. În fine, e un text care merită citit, nu povestit, în care comicul rezultat prin contrastul dintre realitate şi propagandă este irezistibil, în care personajele sunt vii şi nu doar nişte rânduri pe hârtie. Şi în care apare (oarecum) şi Big Foot ăla din titlul postării.
Discuţiile de după au ridicat problema comicului în literatura SF. Mihail Grămescu a vorbit despre “catastrofa succesului lui Dănuţ Ungureanu“, aceasta constând în faptul că autorul a avut succes cu acest gen de texte umoristice. Or umorul nu poate aborda decât o problematică minoră şi, uite aşa, scriitorul, “în loc să spună ce are de spus îşi pierde vremea pentru a stârni râsul“. Cristian Tamaş a oferit contraexemplul cuplului Ilf şi Petrov, iar Brânduşa Luciana Grosu pe cel al lui Caragiale. Mihnea Columbeanu a fost de părere că umorul este mult mai dificil şi că “de aceea în literatură sunt mai multe drame şi tragedii de succes decât comedii”.
În cele din urmă, părerile fiind împărţite, s-a lăsat decizia finală la latitudinea posterităţii, care altă treabă tot n-are. Noi în schimb am mai audiat o traducere în lectura MC-ului Tamaş după care ne-am dus care la culcare, care la o bere, care pe unde l-au purtat paşii.
Şi-am încălecat pe un scaun ergonomic de birou şi v-am spus povestea aşa!
) am vorbit despre Adrenergic!-ul lui Sebastian A. Corn aparut anul trecut la Millennium Press.
Recent Comments