Mi-a apărut o nouă recenzie în Galileo Online despre o carte care, cu siguranţă, nu va lipsi de pe buletinul meu de nominalizări la premiul Hugo din 2013.

Cu siguranţă că premiul Hugo nu reflectă cele mai bune cărţi de SFF apărute în anul respectiv. Dar e o ocazie minunată pentru a discuta despre starea ficţiunii speculative, despre cele mai bune romane ale anului versus cele nominalizate şi de a promova cărţi poate mai puţin cunoscute. Asta voi încerca şi eu să fac mai jos prin enumerarea cărţilor pe care le-am nominalizat, dar şi a altora apărute în 2011. Să creez discuţii despre ceea ce iubim cu toţii, cartea SFF. Nu este o listă a celor mai bune sau mai proaste cărţi ale anului. Este doar o listă a cărţilor care mie mi-au plăcut, mai mult sau mai puţin. (link-urile sunt de la recenziile mele din Galieo Online sau CititorSF iar SF=science fiction, F=fantasy, D=debut, YA=Young Adult, C=colecţie de autor sau antologie)

NOMINALIZĂRILE MELE LA PREMIUL HUGO PENTRU CEL MAI BUN ROMAN

1. China Mieville – Embassytown (SF) - pentru mine cea mai bună carte a anului, o formidabilă creaţie literară şi un motiv de mândrie pentru literatura SF în general.
2. Greg Egan – The Clockwork Rocket (SF) - un univers complet nou locuit de extratereştrii fascinanţi, în care viteza luminii nu e constantă şi finită.
3. James E. Corey – Leviathan Wakes (SF) – un roman care nu are cum să nu placă nici unui iubitor al poveştilor clasice din SF (recenzie în curând).
4. Adam Roberts – By Light Alone (SF) - poate cea mai bună carte a lui Adam Roberts de până acum, un fascinant exerciţiu mental despre ceea ce ar însemna eradicarea foametei din lume.
5. Jo Walton – Among Others (F) – un fantasy povestit prin vocea jurnalului unei adolescente îndrăgostite de romanele science-fiction, cea mai nostalgică şi mai tandră carte a anului.

CAZURI SPECIALE

Stephen King – 11-22-63 (SF) - unul dintre cele mai bune romane ale lui King, o carte care poate sta lejer între primele 5, dar pe care am decis să nu o nominalizez pentru că scriitorul american a trecut de mult graniţele genului dar astfel nu mai contribuie cu nimic la îmbunătăţirea acestuia; iar cărţile lui nu mai au nevoie de discuţii, sunt premiate de publicul care face din ele cele mai bine vândute romane ale anului.

Neal Stephenson – Reamde (Thriller) – mi-a plăcut, dar nu e SF; este un thriller ce se petrece într-un viitor care există deja.

George R.R. Martin – A Dance with Dragons (A Song of Ice and Fire #5) (F) – un roman ce contribuie la o serie care la finalizare va fi una dintre cele mai mari creaţii literare din toate timpurile, dar această carte este departe de cea mai bună din serie, de cele mai bune cărţi ale lui Martin sau de cele mai bune ale anului 2011 (recenzie dreamingjewel).

Hannu Rajaniemi – The Quantum Thief (The Quantum Thief Trilogy, #1 ) (D) - dacă aş fi citit-o în 2011 (când a apărut ediţia americană) s-ar fi aflat cu siguranţă între primele 5, dar aşa o voi lăsa nominalizată în buletinul de anul trecut.

CĂRŢILE APROAPE LA FEL DE BUNE CA ŞI PRIMELE 5

Erin Morgenstern – The Night Circus (D) - cel mai bun debut din 2011 alături de The Tiger’s Wife; o poveste de dragoste magică în lumea de poveşti a Circului Viselor (recenzie în curând).

Christopher Priest – The Islanders (SF) - un roman care se petrece în lumea din Dream Archipelago; cea mai exotică şi interesantă construcţie literală citită de mine în 2011.

Will McIntosh – Soft Apocalypse (SF) - unul dintre debuturile excelente de la Night Shade Books; o apocalipsă lentă care pare mai reală ca niciodată.

John Scalzi – Fuzzy Nation (SF) – între atâtea cărţi la graniţa dintre genuri, Scalzi e cel care păstrează sănătatea mentală a SF-ului; un remake excelent (recenzie în curând).

ÎNCERCĂRI MAI MULT DECÂT REUŞITE

Daniel Abraham – The Dragon’s Path (F) – un început promiţător de serie de la un autor care încet, încet devine unul dintre marii scriitori ai SFF-ului; un epic fantasy în care economia contează mai mult decât războiul.

Ernest Cline – Ready Player One (D)- un fel de cyberpunk nostalgic pe care l-am terminat cu un zâmbet mare pe faţă.

Kameron Hurley – God’s War  (Bel Dame Apocrypha #1) (D) – alt debut de la Night Shade, un bugpunk sălbatic şi întunecat; cea mai viscerală carte din 2011.

Charles Stross – Rule 34 (SF) – Stross a scris o carte care reuşeşte să fie şi perfect contemporană şi perfect science-fiction; durează puţin până să te obişnuieşti cu persoana a 2-a în care e scrisă, dar până la urmă chestia asta face toţi banii (recenzie în curând).

Patrick Ness – A Monster Calls (YA) – nu am citit până acum o altă carte care să surprindă atât de bine şi atât de profund ceea ce înseamnă pierderea pentru copii; absolut recomandată tuturor.

Ian McDonald – Planesrunner (YA) - până acum nu am găsit vreo scriere a lui McDonald care să nu-mi placă, iar acest YA nu face excepţie; probabil ca nu voi mai citi şi următoarele din serie din cauza timpului, dar acest roman a fost o experienţă savuroasă.

Jonathan Strahan (ed) – Life on Mars (C) – o excelentă antologie de frontieră.

Jonathan Strahan (ed) – Engineering Infinity (C) – are câteva povestiri hard-sf foarte reuşite de Stephen Baxter, Hannu Rajaniemi, Peter Watts, Charles Stross sau David Moles.

DEZAMĂGIRI

Catherynne M. Valente – Deathless (F) – aşa a fost să fie în 2011, ca cele mai dezamăgitoare cărţi să vină de la 3 dintre scriitorii mei preferaţi dar poate până la urmă e de înţeles având în vedere calitatea creaţiilor lor anterioare; Deathless are părţi extraordinare, dar din păcate, personajele care-ţi scapă printre degete, părţile plictisitoare şi exagerate, fac din experienţa citirii ei, una nesatisfăcătoare.

Vernor Vinge – The Children of the Sky (SF) - nu cred că după A Fire Upon Deep, Vinge putea să scrie o continuare mai plictisitoare; nu se întâmplă mai nimic important; dar să aşteptăm şi al 3-lea volum pentru a face o judecată definitivă.

Robert Charles Wilson – Vortex (Spin #3) (SF) – nu este o carte rea, dar comparată cu extraordinara Spin pare insignifiantă; sunt atâtea cărţi interesante apărute în 2011, încât nu merită să vă pierdeţi timpul cu aceasta.

—————————————————————————————————————————————————-

CĂRŢI PE CARE LE VOI CITI CU SIGURANŢĂ (într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat)

Gene Wolfe – Home Fires (SF) – orice Gene Wolfe merită citit şi recitit, cu atât mai mult unul cu haine de SF clasic.

Joan Slonczewski – The Highest Frontier (SF) – o scriitoare de hard-sf care scrie puţin dar bine.

Kameron Hurley – Infidel (Bel Dame Apocrypha, #2) (SF/F) – continuarea lui God’s War trebuie bifată de către toţi amatorii de senzaţii tari.

John Shirley – BioShock: Rapture (SF) – jocul mi-a plăcut foarte mult; BioShock are poate cea mai interesantă lume science-fiction imaginată vreodată într-un joc de PC; novelizarea lui Shirley nu avea cum să lipsească de pe listă.

Genevieve Valentine – Mechanique (D) – un steampunk în lumea circului; un debut care va fi nominalizat la multe dintre premiile din 2012.

Rob Ziegler – Seed (D) – alt debut Night Shade Books; un lume postapocalipsă economico-petrolo-agricolă în stilul lui Windup Girl.

John Patrick Lowrie – Dancing with Eternity (D) – un space-opera ameţitor despre care am citit câteva recenzii excelente.

T.C. McCarthy – Germline (D) – un debut scris sub forma unui jurnal de război despre care se aud am auzit numai lucruri bune.

Richard K. Morgan – The Cold Commands (A Land Fit for Heroes, #2) (F/SF) – The Steel Remains mi-a plăcut foarte mult, abia mă abţin să nu mă apuc deja de continuare (recenzie kyodnb).

Stina Leicht – Of Blood and Honey (The Fey and the Fallen, #1) (D) – alt debut, alt Night Shade; o îmbinare interesantă între viaţa politică tumultoasă din Irlanda anilor 70 şi mitologie.

Mark Charan Newton – The Book of Transformations (Legends of the Red Sun #3) (F) – primul volum a fost excelent prin combinaţia de epic-fantasy şi New Weird, dar mai trebuie citit şi al doilea înainte de acesta.

Sarah Pinborough – The Shadow of the Soul (Dog-Faced Gods #2) (F) – o serie care combină cu îndemânare apocalipsa lentă, crime noir, fantasy urban, horror, new weird şi posibil science-fiction.

Ian Whates (ed) – Solaris Rising: The New Solaris Book of Science Fiction (C) - cea mai interesantă antologie de SF pur britanic din 2011.

Ann&Jeff VanderMeer (ed) – The Weird: A Compendium of Dark and Strange Fictions (C) – o antologie care cuprinde toată istorie genului Weird; una dintre marile realizări ale anului 2001.

Maureen F. McHugh – After the Apocalypse: Stories (C) – o altă autoare care scrie rar dar tot ceea ce aşterne pe hârtie sunt bijuterii; colecţia a autor nr.1 a anului.

Caitlin R. Kiernan – Two Worlds and In Between: The Best of (Volume One) (C) – primul volum al unui Best of plin de povestiri deopotrivă frumoase si respingătoare; volumul se anunţă chiar mai grozav.

Peter F. Hamiton – Manhattan in Reverse (C) – deşi Hamilton nu scrie multe povestiri, acestea sunt la fel de spectaculoase şi pline de “sense of wonder” la fel ca şi romanele lui “monstruoase”.

CĂRŢI PE CARE E POSIBIL SĂ LE CITESC

Michael Swanwick – Dancing with Bears (SF) – nu am citit până acum vreo povestire cu Darger şi Surplus în lumea post-umană a Pământului, însă această carte pare interesantă.

Eric Brown – The Kings of Eternity (SF) – nu am citit mai nimic de Eric Brown, dar romanul acesta de aventuri prin timp pare un început bun.

Ekaterina Sedia – Heart of Iron (SF) – mi-a plăcut mult The Alchemy of Stone, dar subiectul din Heart of Iron, despre o Rusie în care Decembriştii au fost victorioşi, parcă nu m-a atras la fel de mult.

Lavie Tidhar – Osama (SF) – un roman despre care s-a vorbit mult; o realitate alternativă în care Bin Laden e un fel de super-erou într-o serie de cărţi de ficţiune; subiectul nu mi-a părut foarte interesant; mai aştept.

Colson Whitehead – Zone One (SF) – un roman cu zombi, scris de un scriitor de mainstream, care nu e despre zombii; ar fi fost mai sus pe listă dacă mi-ar fi plăcut acest gen.

K.J. Parker – The Hammer (F) – sumarul sună tare bine, dar va trebui înainte să citesc The Company şi The Folding Knife pentru că această care se petrece în acelaşi univers.

Terry Prachett – Snuff (F) – mai am multe cărţi (mai vechi şi mai bune) de Prachett de lecturat înainte să ajung la aceasta.

Lev Grossman – The Magician King (The Magicians #2) (F) – parcă de fiecare dată când mă hotărăsc să nu citesc seria lui Grossman, mai apare câte o recenzie care o ridică în slăvi; un fel de Harry Potter pentru adulţi cu o copertă care trebuie să recunosc că arată fenomenal.

Steven Erikson – The Crippled God (Malazan Book of the Fallen #10) (F) – mă gândesc că voi ajunge să o citesc, dar mai am 9 de lecturat înainte.

Joe Abercrombie – The Heroes (The First Law #1) (F) – idem.

CĂRŢI PE CARE FOARTE PROBABIL CĂ NU LE VOI CITI (nu-mi place să spun “100% nu voi citi o carte”)

Michael Cassutt & David S. Goyer – Heaven’s Shadow (SF) – un SF în genul celui scris Clarke în anii 50-60 căruia i-a cam trecut vremea.

Neal Asher – The Departure (SF) – una dintre cărţile mai slabe ale lui Asher.

Robert J. Sawyer – WWW: Wonder (WWW #3) (SF) – am renunţat să mai citesc ficţiunea scrisă de Sawyer; nu mi-a plăcut absolut nimic din ceea ce am citit de el până acum (Hominids este de departe cel mai slab Hugo din istorie).

N.K. Jemisin – The Kingdom of Gods (The Inheritance Trilogy #3) (F) -prima jumătate din The Hundred Thousand Kingdoms mi-a plăcut mult datorită vocii interesante a eroinei principale, dar probabil că nu voi mai citi următoarele 2 volume din serie.

Patrick Rothfuss – The Wise Man’s Fear (The Kingkiller Chronicle #2) (F) – la fel ca mai sus, prima jumătate din The Name of the Wind a fost foarte reuşită, bine scrisă şi palpitantă, dar până la sfârşit mi-a venit să rup cartea în bucăţi; să citesc mii de pagini cu aventurile unui singur personaj care este cel mai priceput din lume în absolut tot ceea ce face este mult prea mult pentru mine.

Dan Simmons – Flashback (SF) – aproape unanim considerată una dintre cele mai slabe cărţi ale lui Simmons; nu mai vreau o altă dezamăgire de la încă unul dintre scriitorii mei preferaţi.

Mira Grant – Deadline (Newsflesh Trilogy, #2) (SF) – am încercat să o citesc, i-am văzut calităţile, dar nu am putut să o termin pentru că, asta e, nu-mi plac romanele cu zombi.

Cam asta ar fi lista mea de cărţi SFF apărute în 2011. A fost un an, zic eu, reuşit atât în ceea ce priveşte apariţiile editoriale care au fost variate şi interesante cât şi în ceea ce priveşte calitatea cărţilor pe care le-am citit. Aştept cu speranţe şi anul 2012.

Oneiric Press (Septembrie 1990)

In timp ce cautam informatii despre volumul de fata am descoperit ca Victor Gollancz Ltd (editura unde Wilson a publicat primul sau volum din cariera, The Outsider) a fost infiintata tocmai in anul 1927 si dupa mai multe preluari de-a lungul timpului, in decembrie 1998, Orion Publishing Group a cumparat Gollancz si l-a transformat in imprintul sau de science fiction & fantasy. Sprijinind initial stinga si curentul socialist, Gollancz au publicat, in original, autori ca: George Orwell, A. J. Cronin sau Daphne du Maurier.

Colin Henry Wilson este un autor controversat, cunoscut mai mult pentru inclinatia sa predominanta spre filozofie, pentru studiile asupra misticismului si ocultismului, enciclopediile asupra crimei ca si fenomen, dar si ca reprezentant al curentul literar Angry Young Men.

La un moment dat al carierei autorul s-a lovit, intamplator zice el, de The Outsider and Others a lui H.P Lovecraft ( scriitor de care nici nu auzise pina atunci ). Coincidenta a fost cu atat mai mare cu cat acesta avea publicat la momentul respectiv, romanul sau controversat de debut, The Outsider, o meditatie asupra filozofiei existentiale. Acest prim contact cu opera lui Lovecraft a avut drept rezultat o carte publicata in 1961 si in care afirma ca autorul intr-adevar a fost un geniu in felul sau, insa pesimismul sau nu ar trebui luat prea mult in serios. Mai pe scurt, Lovecraft ar fi fost un romantic al secolului al 19-lea, nascut intr-un timp cu totul gresit pentru profilul sau.

Dupa aceasta prima carte, Wilson a devenit din ce in ce mai obsedat de teroarea descrisa si intretinuta magistral de Lovecraft in lucrarile sale. Astfel a aparut The Mind Parasites, publicata initial in 1967 la editura Arthur Barker, pentru ca de fapt editia din 1967, de la Arkham House, sa fie considerata cea mai importanta. A ramas prima si singura carte publicata la Arkham House. Interesant este ca in prefata cartii autorul sustine ca romanul a fost scris special si la sugestia celor din urma. De asemenea, The Mind Parasites este si primul  sau roman science fiction din cariera .

Dar revenind la Lovecraft, Wilson a conchis ca ceea ce-l face atat de bun, cat si rau pe acesta, este faptul ca a fost un scriitor cu adevarat obsedat. Si aici se afla explicatia pentru care Lovecraft a ramas unic in literatura, in ciuda numarului mare de scriitori care au fost fascinati de miturile lumii sale si de stilul literar aparte. Cu alte cuvinte se poate afirma cu certitudine ca Miturile Ctulhu au aparut cu adevarat dintr-o necesitate interioara.

In urma informatiilor adunate si a resurselor examinate, Wilson a ajuns la concluzia ca Lovecraft a fost un scriitor de geniu, cu o situatie sociala si literara ce se potrivea exact cu tema dezbatuta in romanul sau, The Outsider. Dupa el, in jurul anului 1800, a avut loc o schimbare majora in evolutia rasei umane, fiind momentul in care au inceput sa apara pentru prima oara in istorie cei ce vor primi numele de romantici. In zilele Greciei Antice un asemenea om romantic ar fi fost privit ca un pericol pentru societate si ar fi fost inlaturat rapid. Pentru ca un anume instinct i-ar sugera omului ca nu este doar o simpla insecta pe pamant, o creatura fara rost, ci intr-un sens important chiar un Dumnezeu. Si analizand cazurile mai multor scriitori mai mult sau mai putin celebri a observat ca toti acesti romantici, posedati de geniu, si a caror viata, fie s-a curmat brusc, fie a fost marcata de neimpliniri si privatiuni insuportabile, sunt toti victime ai “tragediei inadaptatului” (The Outsider - un termen mai apropiat nu am gasit pe moment). Oameni a caror viziune ii face sa fie nepotriviti pentru rutina vietii de zi cu zi si al caror geniu nu este de natura “comerciala”. Acestia pot avea, daca au noroc, mijloace proprii de finantare, si este dat exemplu Kierkegaard, si isi pot scrie cartile stranii in pace, sau, daca nu sunt asa de norocosi, cum a fost si Lovecraft, soarta lor e cea mai trista din lume.

Oneiric Press edition, 1972

Autorul banuieste ca daca ar fi avut un dram de sansa, Lovecraft ar fi calatorit mult, dorinta de altfel exprimata si in unele dintre scrisorile sale, si opera sa ar fi fost lipsita de multe din cliseele pulp ce o strabat atat de evident. Ar fi rezultat astfel o scadere a inspiratiei creative, dar ar fi castigat la finisarea finala a lucrarilor sale. Ca orice artist, Lovecraft a incercat sa-si mentina sanatatea mintala prin scrierile sale, indepartandu-se  prin cuvintele asternute pe foaie de prezentul apasator si intunecat al vietii de zi cu zi din Providence. Pe scurt,  pentru ca a indurat cu o intensitate mai mare decat restul nedreptatile traite de un alt million de inadaptati, Lovecraft poate fi  identificat, mai mult decat Hemingway, Faulkner sau Kafka, ca “un simbol adevarat al artistului – inadaptat apartinand secolului 20″.

In The Mind Parasites,  a incercat – ca in intreaga sa opera de altfel – sa se foloseasca de factorul science fiction, pentru a atinge o anumita forma de seriozitate intelectuala, dar fara a uita necesitatea de a oferi o poveste cititorului. Si nu in ultimul rand  a dorit, dupa cum e si evident, sa aduca un tribut marelui Lovecraft prin folosirea uneia dintre temele sale favorite – existenta unor forte malefice necunoscute omului-. Pe care a alaturat-o apoi  problemei ce-i venea obsesiv in minte, si anume, de ce rasa umana a inceput sa produca pe banda rulanta dupa Revolutia Franceza,  un numar foarte mare de inadaptati geniali. Procent care s-ar ridica la nu mai putin de circa 5% din volumul populatiei.

Povestea este destul de simpla, insa problemele dezbatute si multe din aspectele aduse in discutie, nu prea. Profesorul Gilbert Austin descopera o noua rasa extraterestra, intitulata Tsathogguans, o specie de paraziti invizibili ( la prima vedere) ai mintii, ce se hranesc cu viata de zi cu zi a oamenilor. Si pentru ca nu doresc sub nicio forma ca umanitatea sa fie constienta de prezenta lor, fac orice sa-si pastreze anonimatul. Acestia manevreaza societatile in functie de interesele lor si orice descoperire a lor de catre om echivaleaza cu moartea sigura a individului.

Singura sansa a omului, de a lupta cu acesti inamici invizibili, este de a muta campul de lupta direct in minte. Insa pentru a se ajunge aici, oamenii trebuie sa patrunda pina la cele mai ascunse locuri ale ei, trebuie sa descopere abilitatile nebanuite, ingropate adinc in subconstientul fiecaruia dintre noi, si apoi sa mai si fie capabili sa exploateze cu eficacitate aceste cunostinte. Cu alte cuvinte, trebuie sa devina adevarati supraoameni.

Wilson reuseste, de-a lungul intregului roman, sa construiasca si sa mentina destul de bine, o nota accentuata de teroare, specific Lovecraftiana. Folosirea povestirii la persoana I si prezentarea directa a tuturor trairilor pe care le “suporta” profesorul Gilbert contribuie si ele la cresterea implicarii emotionale a cititorului. Dupa cum am zis mai sus, autorul nu se da in laturi si se foloseste cu bucurie de multe dintre momentele romanului pentru a discuta si a analiza anumite aspecte filozofice si teorii personale ce-i macinau existenta la momentul repectiv.

Uneori acest timp de lectura se poate dovedi obositor, insa in mod cert ideea, constructia frazei si datele existentiale analizate, au sansa de a ramane mult timp in memorie.

Dacă e marţi atunci e o nouă recenzie în Galileo Online despre Nights of Villjamur, un epic fantasy cu un puternic parfum de New Weird.

După părerea multora Kameron Hurley a scris nu numai cel mai bun debut al anului, ci şi cea mai bună carte science-fiction din 2011. Pentru mine însă, citirea lui God’s War a fost o experienţă atât de viscerală, încât senzaţiile tari pe care mi le-a produs au fost imposibil de dat la o parte pentru a putea judeca obiectiv calităţile şi defectele ei.

God’s War, primul volum din trilogia Bel Dame Apocrypha, este povestea lui Nyxnissa so Dasheem, Nyx pe scurt, un veteran plin de răni fizice şi psihologice, o fostă Bel Dame aparţinând unui grup de asasine finanţat de guvern, în prezent vânător de recompense. Planeta pe care se desfăşoară acţiunea este Umayma, aflată la marginea spaţiului cunoscut, colonizată de mai multe facţiuni antagoniste aparţinând religiei islamice. Pe lângă faptul că Umayma se află departe de alte planete, locuitorii ei s-au izolat pentru o mie de ani într-o carantină autoimpusă prin distrugerea oricărei nave care încerca să se apropie de ea. Izolarea aceasta a făcut ca, culturile de pe Umayma să se dezvolte fără influenţe exterioare în direcţii complet noi, pe de o parte, dar şi într-o simbioză aproape perfectă cu planeta, pe de altă parte. Acţiunea din God’s War se concentrează pe conflictul dintre două din aceste ţări, Nasheen şi Chenja, conflict ce durează de sute de ani, plin de sabotaje reciproce, atrocităţi, genocid, arme biologice şi chimice şi însoţeşte echipa de mercenari a lui Nix în încercarea acesteia de a recupera, la cererea reginei din Nasheen, un extraterestru dispărut în condiţii misterioase şi care deţine cheia încetării conflictului.

Vă veţi întreba ce este aşa de special în legătură cu sumarul descris mai sus? De ce God’s War a făcut atâtea valuri în 2011? Primul răspuns ar fi că acest roman inventează un nou gen, autointitulat de Hurley, “bugpunk”. Oamenii au ajuns să colonizeze Umayma prin simbioza şi coabitarea cu gândacii nativi ai planetei. Aceşti gândaci sunt ubicuitari în toată lumea descrisă de Kameron Hurley: toată tehnologia funcţionează pe baza lor (de exemplu maşinile merg prin alimentarea lor cu nişte gândaci care ard şi astfel produc energie mecanică), sângele oamenilor e saturat de ei, există vrăjitori care pot manipula gândacii de la distanţă sau shape-shifteri care prin folosirea gândacilor din corpul lor se pot transforma în animale.

Al doilea răspuns ar fi că lumea descrisă de Hurley este atât de pesimistă, întunecată şi de violentă, încât experienţa cititului trece de la repulsie la fascinaţie într-un mod în care te face total dependent, Umayma fiind de departe cel mai fascinant dintre personajele cărţii. Aceste senzaţii sunt accentuate de modalitatea interesantă prin care Hurley a decis să scrie fiecare capitol folosind vocile membrilor echipei lui Nyx sau a altor personaje în strânsă legătură cu locul în care se petrece acţiunea, dar şi cu întâmplările din acel capitol. Faptul că un capitol este narat din punctul de vedere al unui anume personaj nu este deloc întâmplător.

Ultimul răspuns arfi că, spre diferenţă de multe dintre punk-urile din ultima vreme, God’s War funcționează perfect ca şi “bugpunk”, cu personajele parcă desprinse din Neuromancer, violente, cu multiple sechele, ambigue moral, ce trăiesc la periferia oraşelor, în zone murdare, periculoase şi întunecate.

Marea problemă pentru mine (probabil nesemnificativă pentru alţii) a acestei cărţi a fost imposibilitatea de a-mi da seama dacă e science fiction sau un fantasy deghizat. Pentru că God’s War suferă din cauza faptului că nu pare nici un SF complet realizat, nici un fantasy în toată plinătatea. Gândacii nu sunt exploraţi aşa cum o carte science-fiction ar face-o şi nici nu se oferă explicaţii despre cum s-a născut şi cum se realizează simbioza cu oamenii. De multe ori ai impresia că aceşti gândaci doar înlocuiesc magia din cărţile fantasy, iar o reflecţie mai atentă asupra întregii lumi din God’s War nu va face decât să te facă să-ţi pui întrebări în legătură cu cât de riguros şi-a gândit scriitoare universul creat. Asta face ca God’s War să nu aibă explozia pe care un alt debut, The Windup Girl, l-a avut acum câţiva ani.

Însă acest lucru nu împiedică ca God’s War să reprezinte un excelent debut (încă unul dintre multele debuturi excelente pe care le-a dat Night Shades Books). Având unul dintre cele mai întunecate şi periculoase personaje pe care le veţi întâlni în literatură, această carte nu este o lectură uşoară, dar va fi una mai mult decât satisfăcătoare, plină de întrebări despre clasă, despre rolul femeii şi al bărbatului în societate şi în războaie, despre religie sau tehnologie. Trebuie însă să fiţi pregătiţi pentru o călătorie dură şi dificilă.

Astăzi mi-a apărut o nouă recenzie în Galileo Online despre cea mai frumoasă carte din 2011 – The Tiger’s Wife de Tea Obreht.

Ceea ce scoate in fata Raising Stony Mayhall (dorit a fi un volum anti-horror) de restul cartilor apocaliptice cu zombie de pe piata, este premiza destul de originala. Nu e ceva nemaintilnit pentru mine, de idee m-am lovit mai demult in jocul pentru pc, Stubbs The Zombie (who was a lot of fun), dar pentru o carte, e ceva nou. Nu ne mai aflam in postura in care eroul uman, ramas singur si izolat in fata unei infectii apocaliptice, se vede nevoit sa recurga la mijloace drastice pentru a supravietui. Nu, nici pe departe.

De aceasta data actiunea se invarte in jurul lui Stony -you got it?-, un copil nascut dintr-o femeie infectata cu virusul zombilitic si adoptat ulterior si intamplator de o familie normala si perfect sanatoasa. Dupa cum e logic, acesta a mostenit toate puterile aferente unui infectat total, cu o singura exceptie. Nu simte deloc nevoia de a ucide pe cineva si nu prezinta acea stare de transa frenetica in care nevoia de infecta si pe altii e de necontrolat. De altfel zombie lui Gregory sunt diferiti fata de cei descrisi de intregul curent. Acestia sunt periculosi doar in perioada de incubatie a virusului, intinsa pe cateva zile (depinde de la individ la individ), cand isi face efectul si subiectul isi pierde total simtul ratiunii. Pentru ca apoi, odata instalata infectia, acestia sa fie destul de rationali – cu mentiunea ca un efect secundar manifestat imediat la “trezire” este pierderea totala (sau uneori partiala) a memoriei. De altfel directia spre care se indreapta scriitura autorului si actiunea in volumul de fata sugereaza ca cei infectati, sau o mare parte a acestora si-ar dori sa traiasca in armonie alaturi de oamenii sanatosi. De altfel, exista si trei curente in interiorul societatii zombiatice, conservatorii, ce si-ar dori sa nu mai transforme alti oameni,  cei ce lupta pentru o infectare totala (the Big Bite - si care au si cei mai multi fani) si cei care ar vrea doar sa pastreze comunitatea la un numar constant de indivizi prin infectarea regulata a oamenilor.

Volumul este un efort interesant si nu neaparat epic cum exagereaza unii, radiografind aventurile si experienta de viata pe care o acumuleaza Stony, personaj puternic umanizat. De altfel toate interactiunile interumane descrise in volum, dintre Stony si familia lui sau celelalte personaje ce apar pe parcurs, nu au decat mici diferente fata de o situatie reala, diferente impuse de conditia de infectat a eroului. In ceea ce priveste personajele, acestea par bine construite si se comporta cat de cat credibil, tinand cont si de situatie. Per total, stiu ca ma repet, dar eu am ramas cu impresia ca valva mare din jurul volumului este cam nejustificata. In plus, cam de pe la jumatatea volumului am trait cu impresia ca autorul si-a pierdut un pic sirul gindurilor, actiunea intrand intr-un mic impas. Adica sunt deschise de-a lungul cartii multe portite si firul desfasurarii intamplarilor se poate desface in mai multe directii, insa pina la urma nu se apeleaza la nici una. Si cam astepti ceva, ce nu mai vine. In ciuda acestui fapt, actiunea este populata cu ceva rasturnari de situatii (nu asa radicale, dar cat sa curga povestirea spre un final – dorit- surprinzator) si chiar daca lasa loc de mai bine, puncteaza totusi, la impresia finala.

De recomandat cititorilor aflati la inceput de drum cu romanele populate de zombie sau celor pasionati de asemenea teme. Cei care se iau in serios vor putea dormi la fel de bine ca si inainte, neavand habar cine e Daryl Gregory.

I read Raising Stony Mayhall with high expectations, and I’m happy to say that not only did it not disappoint, but it’s even better than I had hoped: It’s a delightfully fresh take on the zombie genre and a ripping good read. The zombie faithful will devour this book, but zombie agnostics beware: zombie messiah Stony Mayhall just might convert you.
—John Joseph Adams, bestselling editor of Wastelands and The Living Dead

Astăzi mi-a apărut o nouă recenzie în Galileo Online despre una dintre cele mai bune cărţi din 2011 – The Clockwork Rocket de Greg Egan.

Alastair Reynolds – Blue Remembered Earth (Ianuarie)

După un an în care ne-a fost dor de un roman scris de Reynolds, acesta revine cu prima carte dintr-o nouă trilogie - Poseidon’s Children, care va descrie evoluţia umanităţii de la colonizarea Sistemului Solar până la Civilizaţia Galactică. Faptul că Africa este cea care dă tonul în viitorul lui Reynolds, nu face decât să ne intrige şi mai mult, iar trailer-ul fenomenal sigur nu strică.

Paul McAuley - In The Mouth of the Whale (Ianuarie)

In The Mouth of the Whale este a treia carte din seria începută cu The Quite War şi continuată cu Gardens of the Sun, o space opera în care Sistemul Solar pare mai mare, mai divers şi mai interesant decât multe dintre galaxiile în care se desfăşoară acţiunea altor romane. De aceasta dată povestea se petrece în primul sistem solar străin colonizat de oameni, Fomalhaut, locul în care se vor ciocni mai multe civilizaţii postumane.

Ben Marcus – The Flame Alphabet (Ianuarie)

În The Flame Alphabet, Ben Marcus construieşte o apocalipsă pornind de la una dintre cele mai tulburătoarea idei pe care mie mi-a fost dat să le aud: ce s-ar întâmpla dacă vorbirea copiilor ar îmbolnăvi şi ar ucide adulţii? Dacă ar fi să ne luam după trailer, această carte nu va fi deloc o experienţă uşoară.

Will McIntosh – Hitchers (Februarie)

După un debut mai mult decât reuşit cu Soft Apocalypse, Will McIntosh ne oferă un roman la graniţa dintre SF şi fantasy: după ce un atentat terorist în Atlanta ucide jumătate de milion de oameni, cei rămaşi par să înceapă a fi posedaţi de sufletele unor persoane apropiate decedate. Este oare isterie în masă sau morţii chiar au ajuns să se agaţe de cei vii?

Kim Stanley Robinson – 2312 (Mai)

Space Opera în Sistemul Solar a adus un suflu nou unui gen care la începutul anilor 2000 părea îmbătrânit şi nerealist. După The Quite War-Gardens of the Sun, Leviathan Wakes sau Blue Remembered Earth, e rândul lui Kim Stanley Robinson să-şi aşeze următoarea carte într-un Sistem Solar extrem de interesant, acţiunea începând cu o descoperire în oraşul Terminator de pe planeta Mercur, a ceva care va schimba cursul istoriei omenirii.

James S.A. Corey – Caliban’s War (Mai)

Cuplul Daniel Abraham – Ty Franck ne-a dat, după părerea multora, cea mai bună carte SF a anului 2011 – Leviathan Wakes, prima carte din seria The Expanse. În centrul acţiunii din Caliban’s War, va fi tot Jim Holden, fundalul fiind războiul iminent şi misterul a ceea ce protomolecula construieşte pe Venus.

David Brin – Existence (Iunie)

Primul roman după 11 ani, al unuia dintre cei mai mari scriitori de SF. Pare o combinaţie mai mult decât interesantă între Rendezvous cu Rama şi scrierile near-future ale lui William Gibson şi Charles Stross. David Brin nu prea dezamăgeşte.

Hannu Rajaniemi – The Fractal Prince (Septembrie)

După un debut fulminant cu The Quantum Thief, scriitorul finlandez îşi continuă misiunea de a duce Hard SF-ul în zone neumblate până acum. În The Fractal Prince, Jean le Flambeur va încerca să pătrundă în mintea unui zeu postuman. Aşteptaţi-vă la un fel de Inception, dar de 100 de ori mai ciudat şi mai complex.

Alte cărţi SF:

Greg Egan – The Eternal Flame – A 2-a carte din inedita trilogie Orthogonal, în care Egan, pornind de schimbarea unui singur semn într-o ecuaţie, construieşte un univers în care lumina nu are viteză finită. Nimic nu vă poate pregăti pentru minunăţiile pe care scriitorul australian le face în aceste romane.

Christopher Priest - The Adjacent – Priest publică 2 cărţi în 2 ani consecutiv! Faptul că devine prolific ar fi una dintre cele mai bune veşti din 2012.

Adam Roberts – Jack Glass – Un roman SF despre un criminal; Roberts ştie ca nimeni altul să dialogheze cu istoria SF-ului.

FANTASY

Caitlin R. Kiernan – The Drowning Girl (Martie)

Cea mai horror dintre scriitoarele de mainstream. Cea mai mainstream dintre scriitoarele de horror. Povestirile şi romanele lui Caitlin Kiernan sunt o delicatesă; proza ei, minunat de frumoasă dar şi absolut răscolitoare, este unică.

Daniel Abraham – The Kings Blood (Mai)

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu abia aştept să mă reîntâlnesc cu personajele din Dragon Path şi cu lumea construită de Abraham, în care economia are un rol mai important decât războaiele. Daniel Abraham a fost prezent peste tot în 2011 iar publicarea de către el a 6 romane de calitatea primelor 2 în 3 ani (3 space opera şi 3 epic fantasy) va putea fi considerată una dintre marile realizări ale literaturii SFF.

Graham Joyce – Some Kind of Fairy Tale (Iunie)

Un roman despre zîne şi misterul care le înconjoară. Atenţie la proza lui Joyce – creează dependenţă.

YOUNG ADULT

China Mieville – Railsea (Mai)

O nouă revărsare de idei şi de cuvinte marca Mieville. O reluare a poveştii din Moby Dick, dar cu calea ferată în loc de mare. Abia aştept!

Paolo Bacigalupi – The Drowned Cities (Mai)

A doua carte din seria începută cu nominalizata la National Book Award – The Ship Breaker. Mahlia şi Mouse îşi continuă aventurile în lumea post-petrol.

Alte cărţi YA:

Ian McDonald – Everness – Continuarea lui Planesrunner, un YA foarte bine primit atât de critică, cât şi de cititori. Nu cred că un alt scriitor a fost mai constant în ultimii ani, din punctul de vedere al calităţii cărţilor decât Ian McDonald.

DEBUT

Saladin Ahmed - Throne of the Crescent Moon (Ianuarie)

Un epic-fantasy inspirat din 1001 de Nopţi. Un suflu nou în fantasy ce era aşteptat de multă vreme.

Karen Thompson Walker – The Age of Miracles (Iunie)

O apocalipsă lentă, povestită din punctul de vedere al unei fete şi care porneşte de la o idee mai mult decât interesantă: ce s-ar întâmpla daca Pământul ar începe să se rotească tot mai încet, dacă atât zilele cât şi nopţile ar fi din ce în ce mai lungi? Eu sunt total intrigat, iar faptul că după copertă, pare să fie publicată ca şi o carte mainstream, nu face decât să-mi sporească interesul.

COLECŢII DE POVESTIRI

Kage Baker – The Best of Kage Baker (Mai) – bestof-ul unei excelente scriitoare, plecată prea devreme dintre noi.

Robert Reed - Eater-of-Bone (Mai) – o nouă colecţie Robert Reed este întotdeauna un eveniment.

Robert Silverberg – The Best of Robert Silverberg (Iunie) – un nou best-of, publicat de Subterranean, care va fi mai mult ca sigur primul în topul colecţiilor din 2012.

Kij Johnson - At the Mouth of the River of Bees (August) – Kij Johnson este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori de proză scurtă din ultimii ani, iar acestă carte este cu siguranţă cea mai aşteptată colecţie a anului. Faptul că se va lansa în preajma premiilor Hugo, unde Johnson mai mult ca sigur că va câştiga cu nuvela The Man Who Bridged The Mist, nu va face decât să-i crească popularitatea.

Cam acesta ar fi lista cărţilor care mi-au făcut cu ochiul, influenţată de faptul că prefer să citesc mai mult SF decât fantasy. Oricum, 2012 pare un an cel puţin la fel de bun ca şi precedentul. Numai timp de citit să fie! Voi ce aşteptaţi să citiţi în acest an?

Richard K. Morgan

Ca si fapt divers nu e vorba de chiar prima carte citita pe 2012, ci doar prima despre care scriu. Si daca tot am adus asta in discutie si ma gindesc bine, debutul pe acest an l-am facut cu Breathless (2009) a lui Dean R. Koontz despre care nu merita sa spun prea multe. Poate ar trebui doar retinut  ca autorul pare ca si-a diluat din ce in ce mai tare scriitura.

The Steel Remains, primul volum din seria  A Land Fit for Heroes, este un fantasy neconventional, cu trasaturi realiste, dar si cu actiuni uneori duse mult spre extrem, ce depasesc cam multe bariere,  si astfel il situeaza pe o ramura mai sus decat un alt fantasy obisnuit. Si nu sunt singurele aspecte ce vorbesc despre originalitatea scrierii de fata, orientarea gay a personajului principal si scenele mai mult decat explicite (si cam dese) de sex, plus limbajul bombardat de injuraturi si blesteme,  fiind doar o alta felie, din intregul ce poate pune probleme unui cititor obisnuit cu fantasy-ul cuminte si traditional.

Povestea este cat se poate de simpla. O tinara cu ceva origini nobile, in urma unei tragedii familiale, ajunge in situatia disperata de a fi vinduta negustorilor de sclavi. Si aici intervine,  un pic impins de la spate de mama,  varul ei, disparut demult pentru familie. Ringil Eskiath, un mercenar nemilos in zilele lui bune,  nu sta prea mult pe ganduri si  se implica pentru a descifra itele intregii intamplari. Problema este ca s-a scurs ceva timp de la aceasta treaba si pe deasupra, sclavia este si o activitate considera legala de catre stat. Si ca totul sa fie bine, pe fundalul acestei povesti se pare ca este iminenta si invazia  rasei the dwenda, un popor vrajit, disparut de mult, dar despre a carui cruzime si tenacitate vorbesc cu lux de amanunte multe carti istorice. Si a carei posibila aparitie este investigata de catre  Archeth Indamaninarmal, demnitara de seama in Yhelteth Empire si ultima urmasa pe Pamant a rasei sale (si ea la fel de misterioase ca si cea investigata).

Firul intamplarilor este analizat separat, pe trei directii clare, concentrandu-se asupra cate unui personaj, doi barbati si o femeie,  pentru ca in final, acesta sa se intregeasca spre aceeasi directie. Lui Ringil si Archeth i se alatura Egar Dragonbane,  un Majak nomad, ce a luptat cot la cot cu ceilalti doi impotriva dragonilor si in invazia contra extraterestrilor reptilieni (supranumiti The Scaled) ce au periclitat  serios  (la un moment dat)  viitorul umanitatii.

Problema de care te lovesti inca de la inceput este ca autorul este cam zgarcit cu detaliile istorice, dar si cu background-ul personajelor, si eu am avut ceva dificultati in a cuprinde intregul tablou. Mai ales ca cei trei provin din medii diferite si dupa cum e normal, cind esti bombardat cu multe elemente noi (neexplicate) dintr-odata, risti sa nu mai prinzi unele detalii si sa ramai cu multe intrebari in minte.

Totusi pare un debut de serie echilibrat si pe deasupra, daca reusesti sa gasesti limbajul comun cu autorul si sa identifici elementele ce sunt pe gustul propriu, se ajunge usor la concluzia ca se merita sa se cerceteze si celelalte doua volume ale seriei.

De exemplu, chiar la debut exista o scena introductiva, in care Ringil trebuie sa dea piept cu o “familie” de viermi demonici ce pun stapanire pe trupurile mortilor, animandu-le apoi cu intentii mai putin nobile. Pentru mine autorul a inceput cum nu se poate mai bine si mi-a oferit exact ce am vrut din start, o chestie mica (lupta cu viermii), dar cat sa ma convinga ca trebuie sa dau si foaia urmatoare.  Nu s-a lansat intr-o introducere prea stufoasa in informatii, in detalii, sau in descrierea unor situatii fara sens, ci a intrat direct in “paine”.

Pina la urma cred ca aici e secretul. Nu pentru toti este usor sa-ti atragi cititorul din primele pagini si sa-l motivezi sa nu se opreasca aici.

Studiind internetul nu am putut sa nu observ ca exista voci care confirma ca cei care au apreciat seria Kovacs considera efortul sau de a scrie fantasy drept un experiment nereusit. S-a spus ca, probabil, Richard K. Morgan are impresia ca a inventat roata,  pentru ca a precizat in diverse interviuri ca nu a citit prea mult fantasy la viata lui. De autori recenti mai importanti nici sa nu mai vorbim. Dar lasand discutiile la o parte cred ca important este ca volumul doi, The Cold Commands, a aparut pe piata inca de la finele lui 2011 si deja cititorii sunt impartiti, iar, in doua tabere.

Pe deasupra, Robert McCammon a mai si fost rasplatit in 2008 cu Grand Master Award la World Horror Convention desfasurata in data de 29 martie a aceluiasi an.

Prima carte a autorului pe care am citit-o a fost, total intamplator, Mine. Nu e vreun roman stralucit si neaparat memorabil (desi a mai fost si premiat pe deasupra), dar e destul de bine pus la punct cat sa te convinga sa mai deschizi si alte carti ale aceluiasi autor. E excelent pentru cei care apreciaza mai mult o carte pentru atmosfera construita si incarcatura psihologica ridicata, cu accentul mai mult pe personaje si dramele lor (elemente caracteristice romanelor din acea vreme), cu descrieri reusite si elemente usor istorice, si mai putin recomandata celor satui sa asiste la urmariri ca in filme cu un deznodamant cam previzibil. Povestea, pe scurt, urmareste incercarile unei mame de-asi recupera bebelusul din mainile unei bolnave psihic, ce dispune, pe linga factorul timp, si de un alt  avantaj. Desi pregatirea militara si instictul de ucigas dobandit in urma activarii in diferite organizatii paramilitare si teroriste nu poate fi considerat chiar un lucru mic. Si urmarirea poate incepe…

*

Scrisa la debutul anilor 90, Speaks the Nightbird este o carte publicata de autor dupa o pauza de mai bine de zece ani. Este de fapt si prima lui incercare de a scrie fictiune istorica si, din pacate, finalizarea ei initiala s-a lovit de refuzul de a-i fi publicata. Abia mai recent, in 2002, McCammon si-a dat acordul pentru ca aceasta sa fie tiparita de o editura relativ mica. Si apoi aceasta a fost transformata intr-o serie urmandu-i alte doua romane, The Queen of Bedlam (2007) si Mister Slaughter (2010), pentru ca cea de-a patra sa urmeze a fi publicata in 2010 sub numele de The Providence Rider.

Pentru Speaks the Nightbird autorul a fost finalist pentru Historical fiction book of the year (2002) from ForeWord Magazine, apoi a primit in 2003,  Southeastern Science Fiction Achievement Award  for Best Novel of 2002, in 2003 Independent Publisher Book Award in categoria Historical/Military Fiction si in 2004,  Alabama Library Association’s Alabama Author Award.

Este suprinzator cum a putut cineva refuza un asemenea roman, chiar daca nici aceasta lucrare (ca si Mine, de mai sus) nu este una cu multe influente horror, genul ce l-a consacrat. De fapt au existat voci care au afirmat ca dupa publicarea acestei carti autorul chiar si-a pierdut o parte din fanii sai obisnuiti cu teme horror, insa a castigat in mod sigur altii noi, dar nu neaparat prea multi. Si ca un facut eu sunt printre cei castigati.

Ne aflam in Carolina anilor 1699, la 6 ani distanta de cazul vrajitoarelor din Salem. Fount Royal, o colonie nou construita se confrunta cu o serie de crime si evenimente inexplicabile. Tap ispasitor pentru toate acestea este gasita o localnica, vaduva Rachel Howarth, acuzata apoi de vrajitorie si uciderea sotului. Banuiesc ca toata lumea stie ca in acea vreme cine era invinuit ca practica magia era si condamnat imediat la arderea pe rug. Pentru a face lumina si a da un verdict in acest caz, sunt detasati in zona judecatorul Isaac Woodward, insotit de asistentul sau, Matthew.

Si ce bine pentru cititor ca lucrurile nu sunt ca intotdeauna ceea ce par si ca toata lumea ascunde cel putin cate un mic secret.

Si de aceasta data McCammon reuseste sa construiasca un roman solid, imbogatit de o suita de personaje deosebite cu propriile superstitii caracteristice acelor vremuri, cu o actiune ce te tine cu sufletul la gura de la inceput pina la sfarsit, totul mergand struna, exact ca un angrenaj uns si bine pus la punct. Practic din momentul in care am pus mina pe ea cu greu am putut sa o mai las din mina si asta in ciuda criticilor ce au atras atentia ca personajele au un discurs prea libertin pentru acea vreme si constructia lor scartaie din acest punct de vedere. E un aspect discutabil. Insa pentru mine nu a umbrit cu nimic impresia finala tocmai pentru ca totul pare foarte real. Si am fost prea absorbit sa aflu cine este cel care conduce din umbra si trage toate sforile ca un maestru papusar, ca sa mai dau atentiei si altor amanunte. Cei doi au de tras din greu pentru a a face lumina in acest caz, mai ales ca dezvaluirile surprinzatoare se tin lant.

De amintit sunt si scurtele flashback-uri in care sunt aduse la lumina unele intamplari din trecutul celor doua personaje principale, cand si cum a avut loc primul contact dintre cei doi si nu numai, crescand si mai mult implicarea emotionala a cititorului. Daca debutul romanului nu promitea prea multe, cartea deschizandu-se cu o scena desprinsa dintr-un film francez (am vazut intr-o seara pe tvr1 si as paria ca era si cu Dustin Hoffman, dar nu am reusit sa-l gasesc in biografia lui) si in care avem hangiul avar ce nu ezita sa-si ucida oaspetii pentru a-si insusi averea acestora, continuarea urca constant spre un cu totul alt nivel.

Interesant este ca asemenea lui Dean Koontz si McCammon a refuzat sa-si republice din romanele sale initiale, nu pentru ca nu i-ar fi placut, ci pentru ca a simtit ca nu se ridica la inaltimea lucrarilor sale recente. Totusi o exceptie a fost facuta pentru romanul Baal, republicat recent in editie limitata de Subterranean Press. Si desi mai putin prolific la scriitura ca si Koontz si pe deasupra fara niciun roman publicat in Romania pina la ora actuala ( informatie verificata pe site-ul autorului),  spre deosebire de Dean ( ce sta excelent la acest capitol), McCammon pare totusi un autor mult mai laborios  si mai meticulos  cu scriitura (concentrat mai mult pe latura psihologica a personajelor si mai putin pe supranatural ) ce poate ar merita  un pic mai mai multa atentia din partea cititorilor din intreaga lume.

]]> http://www.cititorsf.ro/2011/12/30/robert-r-mccammon-mine-speaks-the-nightbird/feed/ 0 http://www.cititorsf.ro/2011/12/18/david-anthony-durham-sacred-band-book-three-of-the-acacia-trilogy/ http://www.cititorsf.ro/2011/12/18/david-anthony-durham-sacred-band-book-three-of-the-acacia-trilogy/#comments Sun, 18 Dec 2011 10:44:09 +0000 kyodnb http://www.cititorsf.ro/?p=12070 As minti daca as spune ca nu asteptam cu nerabdare si publicarea ultimului volum din seria Acaciei. Si asteptarile nu mi-au fost chiar inselate pentru ca pina la urma Durham, vorba americanului, “Delivers” .

Traiesc cu impresia ca e mai simplu si mai productiv pentru cititor sa parcurga o intreaga serie deodata, pentru ca pe masura trecerii timpului mai sar din memorie o gama de amanunte legate de actiune si plotul general. Sa nu mai zic de numele personajelor si alte denumiri locale. Tocmai pentru a preintimpina acest neajuns, la debutul continuarilor Acaciei se afla cate un binevenit capitol introductiv ce ne aminteste o mare parte din evolutia intamplarilor. De altfel si cateva din capitolele urmatoare se concentreaza tot pe lamurirea multora dintre necunoscutele seriei actiunea trecand in planul secund.

Si abia dupa ce curg aceste capitole pot spune ca am reintilnit stilul propriu lui Durnham pentru care il apreciez atat de tare. Este bine ca toate aspectele pozitive ale naratiunii si personajele din Acacia: The War with the Mein si The Other Lands se regasesc si acum, surprinzator, chiar intr-un numar covarsitor de mare si la fel de bine puse la punct. Cel putin cele principale.

Si acum, ca si in celelalte volume, actiunea urmareste destinele membrilor familiei regale Akarian, confruntata cu iminenta atacului rasei Auldek, plecati cu catel si purcel de pe pamanturile natale in speranta unui viitor mai bun. Lucru realizabil doar prin cucerirea totala a celor din Known World. Fiecare dintre eroii nostri lupta pe un front diferit, daca Corrin Akaran (care si fura cea mai mare parte din carte- desi preferatul meu e pe departe Dariel-)  incearca pe calea magiei sa-si adune aliati, sora ei mai mica, Mena primeste o armata si misiunea  (imposibila -si nu doar- la prima vedere) de a-i opri pe Auldeki, in timp ce intr-un alt punct al lumii, fratele lor Dariel va influenta decisiv viata sclavilor ramasi in urma Auldek-ilor atat in relatiile lor cu Liga parsiva, dar cat si prin recucerirea identitatii nationale.

Daca toate sunt bune si frumoase in ceea ce priveste actiunea, personajele si constructie, totusi Durham o da un  pic in bara prin descrierea unor imagini si peisaje pe care le-am mai intalnit anterior, eroii realizand aceeasi calatorie din volumul precedent (chiar daca personajele sunt altele, practic e vorba tot de aceeasi Marie- cu sau fara palarie-). Si in plus, chiar daca subliniam in articolele precedente ca Durham nu se sfieste sa renunte la personajele sale, uneori chiar surprinzator, de aceasta data datele problemei se modifica un pic. La cererea fanilor sau nu, acum  acestea se mai pot intoarce sub diferite forme in povestire. Si astfel se mai indulceste un pic din impresia initiala ca intr-adevar soarta este cruda si nimeni nu poate scapa de ceea ce este scris. Sau poti si spune ca autorul e de fapt cam moale si nu prea inventiv in acest ultim volum, daca isi aduce  eroii din morti sau, macar incearca acest lucru. Nu ma intelegeti gresit, nu este o  situatie nemaintalnita si la altii, si nu reprosez nimic de genul credibilitatii, ci ma refer la simplitatea solutiilor alese, pentru ca alaturandu-le  repetitiilor de care am amintit mai sus sifoneaza un pic atmosfera romanului .

Totusi nu degeaba multa lume l-a comparat cu George R.R. Martin, lucru de care este intrebat autorul si in interviul postat pe Suvudu, insa acesta alunga orice indoiala afirmand ca pina la debutul cu Acacia nu a pus mina pe nicio carte de-a lui Martin. Un pic de rusinica pentru el. Si tot din spusele lui, scheletul din Acacia este construit pe acelasi principiu pe care il regasim si in Pride of Carthage, de care eu nu pot vorbi pentru ca nu am citit-o.  Oricum stam flexati pentru ca – inca-  nu exista termene de comparatie.

Durham este mai strans la punga cu descrierile si lumile expuse, personajele nu sunt in niciun caz atat de numeroase (desi acest aspect poate fi privit si ca un avantaj-  la Martin oricum a prins) si chiar daca pot parea ca au aceeasi profunzime, nu reuseste totusi  sa-i creioneze pe toti la acelasi nivel.

Nu stiu ce va mai fi in viitor, insa daca Durham va merge pe acelasi drum pe care a apucat-o acum, cel putin in ceea ce priveste seriile epic fantasy, poate avea o cariera de succes si, chiar daca nu se va ridica pina la urma la inaltimea asteptarilor, eu raman multumit de munca facuta la seria de fata.

“A truly epic fantasy . . . with a rich world and nuanced characters. Superbly written.”

—Fantasy Magazine

A smooth plot, Corinn’s well-developed character, and Durham’s stellar prose and rich imagination will have many traditional fantasy fans hoping for future books set in this turbulent world.

—Publishers Weekly (starred)

“Balul” din culegerea de fata este deschis de Cassandra Clare cu Same Fortunate Future Day, o poveste despre o dragoste obsesiva, dar/si, neimpartasita. Un razboi crancen, inca in desfasurare, a devastat intreaga planeta. Rose, fata unui inventator precoce, a ramas dupa moartea acestuia, nu doar  in compania robotilor specializati in munca domestica, dar si cu inventii pentru care timpul nu mai are nicio bariera. Iar cand un strain aterizeaza ranit in gradina ei, toata viata ei se va schimba radical. Un text bun pentru debutul antologiei, cu accent mai mult pe personaje si trairile lor,  elementele steampunk asigurand cu succes decorul povestirii.

In The last ride of the Glory Girls, Libba Bray ne trimite in Vestul Salbatic, acolo unde o banda de femei jefuieste in serie trenuri folosindu-se de un gadget nemaintalnit pina atunci. Tinand cont de numele autorului care nu-mi spune nimic as spune ca povestirea a fost chiar o surpriza placuta.

Urmatorul pe lista este nimeni altul decat maestrul povestirilor in care elementul tehnologic si informatic depaseste intotdeauna barierele conventionalului, Cory Doctorow. Clockwork Fagin urmareste experienta tragica a unor copii ce au suferit diferite accidente muncind pentru Computers si apoi au fost trimisi la Saint Agatha`s Home – Centrul de Reabilitare pentru copii cu handicap. Insa situatia lor fara iesire se schimba total cand pe usa centrului intra Monty Goldfarb, un tanar cu un picior de otel, insa cu o minte brici. Un text excelent si inovator ca de obicei.

Seven days beset by demons este o banda desenata scurta in care un tanar inventator este confruntat cu deziluziile aferente iubirii neimpartasite.

Trei crime. Un autor necunoscut. In Hand in Glove, Ysabeau S. Wilce detaliaza o poveste politista care, surprinzator, nu dezamageste.

Singurul text din antologie ce nu m-a prins si pe care nu l-am citit integral este The Ghost of Cwmlech Manor de Delia Sherman.

Nici cu Gethsemane de Elizabeth Knox nu a mers mai bine. Se imbina un pic cam prea multe elemente necunoscute cititorului in debut, pentru ca apoi, pina la final, povestea, personajele si actiunile lor, sa ma lase cu totul rece.

O serie de idei asemanatoare celor din The borrower Arriety gasim in The summer People de Kelly Link. Un text mai abordabil decat majoritatea textelor cu care m-am obisnuit la Link, ce urmareste povestea unei fete obligate sa aiba grija de niste fiinte invizibile misterioase, aciuiate in casa de vara a familiei. Daca de obicei antologatorii care-si promoveaza textele in propriile culegeri de texte nu prea le nimeresc, de aceasta data povestirea lui Link se potriveste ca o manusa, atat ca si constructie literara cat si context, antologiei de fata.

Cel care a fost odata The Grand technomancer, Most Mighty Mechanician si Highest of the High Artificier Adepts se vede supus unui interviu (posibil) mortal, in Peace in our time de Garth Nix. Un virus necrutator a curatat aproape in intregime planeta Pamant lucru cu atat mai neobisnuit cu cat populatia sa era supusa deja unor modificari mecanice aproape extreme. Unul din textele forte alea antologiei.

Christoper Rowe si  Nowhere fast nu mi s-a parut a fi ceva mai mult decat o povestire banala.Aparitia unui vehicul motorizat starneste panica printre locuitorii unui orasel. Pe cat de inovatoare pare aceasta inventie pe atata de inversunati sunt acestia in distrugerea ei.

Finishing School de Kathleen Jennings este  o banda desenata ce nu prea m-a inspirat in vreun fel.

O alta perla a antologiei mi s-a parut a fi Steam Girl a lui Dylan Horrocks. Talentul de narator al unei colege noi il subjugheaza total pe eroul nostru si pune bazele unei  prietenii neasteptate. Intrebarea este, chiar daca povestirile par deprinse din cartile de science-fiction, poate exista ceva samanta de adevar in spatele lor? Un text cu si despre suflet.

Este capabil un robot de dragoste? Sau doar asa este el conditionat sa se comporte in preajma stapanei sale. Cam asta e povestea si dilema din spatele textului lui Holly Black, Everything Amiable and Obliging. Si el deasemenea la inaltimea antologiei.

Mi-as fi dorit eu ca antologia sa se incheie in forta, insa nu s-a intamplat chiar asa. Oracle Engine a lui M.T. Anderson are o prima jumatate sclipitoare. Se inspira din fapte reale din timpul Imperiului Roman, unde lupta pentru putere si suprematie in sinul Romei era la ordinea zilei. Poate finalul mai neconventional lasa un pic impresia ca povestea s-a dus in jos, insa ramane un text cu premise si constructie interesanta.

Daca ar fi sa trecem in revista numele autorilor curpinsi in aceasta antologie se observa cu usurinta ca predomina numele mai putin cunoscute decat cele consacrate. Daca nu va deranjeaza aspectul asta eu cred ca puteti avea parte de surprize placute. Mie mi s-a parut a fi pe departe una dintre cele mai echilibrate si mai reusite antologii tematice citite in ultima vreme.

This exceptional anthology does great service to the steampunk subgenre and will do much to further its audience.

School Library Journal (starred review)

An excellent collection, full of unexpected delights.

Kirkus Reviews (starred review)

Link and Grant serve up a delicious mix of original stories from fourteen skilled writers and artists.

Publishers Weekly (starred review)