O întreagă furtună a fost stârnită pe bloguri de recenzia extrem de negativă făcută cărţii Theft of Swords de Michael J. Sullivan şi apărută în Strange Horizons. Unii sunt de părere că ceea ce scrie Liz Burke e aproape o dovadă de ură la adresa cărţii şi a autorului. Alţii aplaudă recenzia şi spun că avem nevoie de mai multe recenzii negative. Eu unul, nu o sa înţeleg niciodată cum poate cineva să citească o carte pe care apoi să o calce în picioare. E, ori o dovadă de masochism să termini o carte care te chinuie în halul acesta, când sunt atâtea altele pe lumea asta, ori o dovadă de sadism să vrei să o citeşti pe toată numai pentru ca apoi să o poţi distruge într-o recenzie.

Deşi câteodată, când vreau să fiu convins să nu citesc o anumită carte, caut şi eu aceste recenzii extrem de negative. Iar Strange Horizons este cunoscută prin faptul că cere recenzorilor să scrie şi articole negative rău. Oricum recenziile negative (atâta timp când se păstrează în limitele decenţei), prin discuţiile pe care le declanşează, sigur nu fac rău literaturii în general şi până la urmă cred ca nici cărţii respective.

Interesant e de citit şi articolele, ca de obicei logice si argumentate, prin care Larry de pe Of The Blog şi Shaun de pe The World in the Satin Bag apără acest tip de recenzie.

Exploratorii Lumii de Maine – vedeti aici anuntul Moshului SF.

Se pare ca pentru Millennium Books toate au mers din plin la Final Frontier, deci si Steampunk-ului din dotare i-a mers bine. Evenimentele MB s-au bucurat de invitati de marca, public numeros si aprecieri pozitive.

Din pacate, cu aceeasi ocazie, se pare ca a inceput un nou sezon de ascutzire a cutzitelor, topoarelor, bardelor, ba s-a trecut si la alimentarea aruncatoarelor de flames (in ciuda pretzului petrolului).

Relatari de la fata locului, scrise, pozate si filmate:

• http://assassincg.wordpress.com/2011/03/27/final-frontier-2011-impresii-si-imagini/
• http://bibliotecababel.wordpress.com/2011/03/28/impresii-de-toate-felurile/
• http://sczeller.blogspot.com/2011/03/despre-lansare-cuvinte-plus-imagini.html
• http://moshulsf.wordpress.com/2011/03/29/targul-de-carte-sf-f-%E2%80%9Efinal-frontier%E2%80%9D-%E2%80%9Esaved-by-the-bell%E2%80%9D/
• http://uglybadbear.wordpress.com/2011/03/28/millennium-la-final-frontier-cum-fu-1/
• http://uglybadbear.wordpress.com/2011/03/29/millennium-la-final-frontier-cum-fu-2/
• http://oliviucraznic.wordpress.com/2011/03/30/final-frontier-prin-aburi-si-noapte/

1) Conform unui poll organizat de tor.com, se pare ca Old Man’s War de John Scalzi este cel mai bun roman SF al decadei 2000-2010. In traducere libera, blogul lui Scalzi este cel mai popular blog al unui scriitor SF, chestie ce nici nu ma mira, autorul in cauza fiind mai bun si mai cunoscut ca blogger decit ca scriitor, as opposed celorlalti care sint cunoscuti mai intii ca scriitori, unii dintre ei avind si bloguri/siteuri pe care mai scriu cite-o vorba din Craciun in Paste (pentru ca scriu carti si nu au timp). In sfirsit, cu chestia asta Scalzi mi-a devenit complet antipatic (cu tot cu ciurda de ‘catzelusi’ ce dau din coada pe blogul lui), chit ca avut prezenta de spirit sa nu vorbeasca despre ‘marea realizare’ desi a cerut fara jena voturi. Eh, poate mai exista un dram de common sense si jena pe acolo…

2) Prequelul la Alien a fost anulat din cauza bagajului prea mare de CACAT adunat de franciza de la Alien: Resurrection incoace. Ce sa zic… FUCK YOU ALL, PAST AND PRESENT EXECUTIVES of 20th CENTURY FOX! Cacatul tot voi l-ati aprobat si scos pe piata ca pe o mare brinza.

3) Ca tot m-a re-enervat treaba asta cu voturile, anul asta nu o sa fie nici un poll pe blogul asta. Nici in anii viitori.

4) Bleah.

Be happy, Marti e si mai nashpa.

Până la urmă, invitatul principal, Cristian Tudor Popescu (da, acela) n-a citit un text propriu, aşa cum fusese anunţat, ba chiar a zis că activităţile sale actuale nu-i permit să intre în starea potrivită pentru a scrie texte SF dar că, poate, atmosfera de la acest cenaclu îl va inspira pe viitor.

Acuma, n-ar fi rău să mai vină Popescu din când în când pe la cenaclu, că vorbeşte despre literatură altfel decât despre politică şi are faţă de tinerii scriitori o îngăduinţă pe care faţă de politicieni n-o manifestă. Altfel zis, a fost cu totul alt om decât cel pe care îl vedem la televizor, deşi, din când în când, vedeta Popescu mai scotea capul la lumină (de exemplu, când s-a declarat scârbit de oamenii politici spunând că refuză să le rostească numele în cadrul cenaclului).

Înainte de acestea, a fost însă o prezentare de o oră a invitatului, făcută de Cristian Tamaş în obişnuitul să stil, în care lauda hiperbolizată era stopată abrupt de ironie şi autoironie. Am tras cu ochiul la Popescu să văd ce reacţie avea faţă de un pasaj sau altul; a ascultat laudele cu bărbia în piept şi a râs nostalgic la părţile nostime, cum ar fi rememorarea momentului – relatat de Cristian Tamaş – când tânărul cinefil Popescu a invitat o fată la Cinemateca, fiind silit să cumpere 11 bilete, ca să ruleze filmul (film de artă, rusesc, de trei ore, normal că relaţia n-a continuat, în ciuda sacrificiului).

Interesant a fost că, deşi veteranii Prospect Art se raportează la CTP* rostindu-i numele cu majuscule – toate literele, adică,  nu doar primele – şi îl văd ca mentorul şi reperul lor, s-a discutat de la egal la egal,  prieteneşte, şi cu o degajare ca şi cum conversaţia nu ar fi fost întreruptă ani de zile.

Prima care a intrat în ring sub ochiul marţial al lui CTP a fost Raluca Ada Băceanu, care a citit un fragment din viitorul ei roman, “Harul“. E mişto că la 16 ani adolescenţii scriu romane şi vin să le citească la cenacluri cu scriitori şi cititori hârşiţi, încasează criticile cu curaj şi revin cu noi texte.  Este şi cazul Ralucăi, care a citit pentru a doua oară la Prospect Art. Fragmentul relata despre o posedare a unei adolescente de către o fantomă, care apoi intră accidental în corpul prietenului fetei; în fine, nu-mi e prea clar despre ce este romanul, că am lipsit data trecută. Oricum, textul suferea de un exces de dialog care nu întotdeauna comunica într-adevăr ceva. În fine, astea sunt boli care se vindecă numai cu timpul şi cu scrisul.

Pe lângă diverse aspecte tehnice, atât Cristian Tudor Popescu cât şi Sebastian Corn i-au recomandat tinerei autoare să-şi contureze mai clar personajele în minte, în loc să le descopere pe măsură ce scrie. “Dacă nu ai obsesia personajului, dacă nu trăieşti cu el zi şi noapte, nu ai şansa să transmiţi această preocupare şi cititorului”, a spus Popescu, în timp ce Corn a mărturisit că “stă de vorbă” cu personajele sale în metrou pentru că nu are timp să scrie. “Sperăm că nu cu glas tare“, au comentat îngrijoraţi unii participanţi la cenaclu. Popescu a mai pus accentul pe importanţa de a plasa în text cârlige pentru a menţine atenţia cititorului şi de a începe textul cu o frază captivantă, care să provoace curiozitatea (aloooo! de când zic eu asta!). “Tu porneşti de la premisa că vei avea de-a face cu un cititor binevoitor. Dar cititorul nu e binevoitor, trebuie să te gândeşti că el poate fi răuvoitor. De exemplu, imaginează-ţi mutra mea”, a explicat el.

Următorul a citit Cristian Mihail Teodorescu, fragmente dintr-un text care se numeşte “Senzoriada”. Titlul şi numele personajelor sunt un omagiu adresat lui Stanislaw Lem şi “Ciberiadei” sale. Povestea este a unor savanţi care descoperă un dispozitiv de măsurat feromonii, care ar permite oricărui mascul uman, oricât de urât, să îşi găsească o parteneră, detectând pur şi simplu emisiile acesteia de feromoni. Asta dacă am înţeles eu bine partea ştiinţifică, mai lungă şi mai aridă decât de obicei chiar şi după standardele teodoresciene. (Şi dacă am înţeles-o bine, îi comunic autorului că nu aşa funcţionează lucrurile, pe bune – adică urâtul cartierului nu se poate cupla şi căsători cu o frumuseţe numai fiindc-a prins-o la hormonopauză; decât poate dacă urâţenia lui era mai degrabă imaginară decât reală). Dar e posibil să-mi fi scăpat nişte lucruri – fiindcă nu am avut textul scris – şi explicaţia să fie mai complexă.

Asta a generat o discuţie despre referinţele la alte texte şi dacă un text trebuie să se susţină singur, la un prim nivel de lectură, fără aceste proteze. S-a dat exemplu Borges, care ar fi simţit o asemenea nevoie de referinţe încât le-a inventat; eu cred însă că a inventa tu însuţi referinţe este un act de creaţie complet în sine, fără proteze exterioare, deci nu poate fi folosit în acest context ca o pledoarie pro-referinţe. În fine, lui Teodorescu i s-a recomandat să renunţe la referinţele la Lem, pentru că nu servesc tema povestirii. Este însă greu să judeci un text din care ai doar un fragment, aşa că aşteptăm continuarea.

Oricum, între timp se făcuse ora 20.00, când Centrul Cultural se închide şi, odată cu el, s-a închis şi şedinţa cenaclului.

——————————————————————————————————————–

* pentru cine nu ştie, CT Popescu a înfiinţat ProspectArt în 1986 şi a fost motorul care l-a ţinut în funcţiune până pe la începutul anilor 90, când activitatea jurnalistică l-a absorbit cu totul.

1.

Dreaming Jewel: SPOILERESC ŞI NICI NU-MI PASĂ DAR SĂ NU ZICEŢI CĂ NU V-AM ZIS!!!!!

Subiect: există o organizaţie secretă care reuşeşte să prevadă morţile iminente ale oamenilor bogaţi şi să-i protejeze contra cost. Numai că universul se încăpăţânează din ce în ce mai tare să îi omoare pe cei salvaţi – idee familiară oricui a văzut „Final destination” – periclitând la o scară din ce în ce mai mare vieţile celor din jur. Ian Bolden reuşeşte să fie un supravieţuitor tenace şi trebuie să răspundă la întrebarea finală: când te opreşti?

Concluzii: O concluzie scurtă ar suna în felul următor: vreau bani pentru timpul pierdut citind această carte. Pot şi îmi voi petrece următoarele câteva rânduri exprimând acelaşi lucru în cuvinte mult mai elegante dar reacţia mea sinceră, când am închis cartea, asta a fost.

Motivaţie: I-aş fi iertat multe dacă nu m-ar fi scos din minţi finalul. Când concentrezi tot romanul într-o întrebare fundamentală, în acest caz „pe câţi alţii i-ai sacrifica numai să trăieşti tu?”, atunci trebuie să dai un răspuns la întrebarea asta. Atunci când nu ai personaje (şi nu are), când acţiunea este liniară, atunci când tot ce ai este o întrebare fundamentală şi o alegere de asemenea fundamentală, mai mare decât propria ta persoană, nu este momentul pentru finaluri deschise: trebuie să ai coaiele să dai un răspuns la întrebarea aia. Altfel e laşitate, un păcat care scriitorilor nu li se iartă niciodată, în opera lor vreau să zic, în viaţă îi priveşte.

Pe lângă asta, cum ziceam, cartea nu are practic decât două personaje, bogătaşul Bolden şi colonelul Foster, iar acestea nu sunt personaje, sunt doar o grămadă de vorbărie. Nu le simţi reale, nu ştii cine sunt şi cum sunt, nu poţi să empatizezi cu ele. (Probabil tocmai din cauza asta dialogurile sună artificial).

De fapt, asta mi se pare o altă mare problemă a romanului: explică prea mult şi, cu toate astea, lămureşte prea puţine. Ni se explică de nu ştiu câte ori cum funcţionează aparatul şi cum acţionează organizaţia şi cum se aplică legea compensaţiei şi zău că nu era nevoie. Personajele vorbesc, raţionează, argumentează la nesfârşit, autorul însuşi ne explică gândurile acestora prin introspecţii mai lungi sau mai scurte dar nu ţi se transmite un strop din personalitatea lor şi nicio emoţie.

Apoi vin fisurile de logică:

- Organizaţia nu e credibilă şi nici nu e construită de autor în aşa fel încât să aibă credibilitate: cine îşi permite să angajeze timp de 30-40 de ani o armată de oameni pentru a supraveghea un singur personaj, (fără să poată apoi să fie reprofilaţi) şi abia apoi să îi propună un contract, cu riscul de a fi refuzaţi şi a fi consumat resurse imense degeaba? E ceva atât de colosal că devine ridicol.

- Legea compensaţiei nu e o idee rea dar este prost manevrată, la fel cum Bolden e inimaginabil de bogat, consecinţele acţiunilor lui sunt enorme, în general totul suferă de gigantism în povestea asta.

- Responsabilul cu protecţia lui Bolden, Foster, nu se jenează să ucidă alte persoane pentru a îl apăra pe Bolden dar, exact când nu ar mai fi necesar decât un omor, taman pe ăla nu-l comite.

- Este greu de crezut ca un personaj care îşi petrece jumătate din roman aproape fără să se lege la şireturi, pentru că protectorii lui fac tot, să devină, în a doua jumătate, un expert în arta supravieţuirii pe cont propriu, care reuşeşte să se ferească de universul care vrea să îl omoare plus de toţi ceilalţi care vor şi ei să îi omoare, ba chiar să le mai producă şi pagube. E un soi de Howard Hughes meets Bruce Willis, adică nu e credibil.

- Dacă Bolden se mută pe hotelul-satelit, de ce adversarii lui nu se gândesc de la început să-l bombardeze, ci abia când situaţia se acutizează?

Şi aş putea continua dar şi aşa o să fiu acuzată de răutate. Culmea este că, în ciuda acestor scăderi, autorul reuşeşte să constuiască un anume suspans, inutil însă de vreme ce în final acesta nu culminează cu o concluzie clară.

Păcat de idee, că dacă era pritocită mai mult putea ieşi ceva mişto. Mă gândesc ce ar fi scos din ea Philip K. Dick…

2.

Eddie: DONEZ “INGER PAZITOR” APROAPE NOU, CITIT O SINGURA DATA.

Pe spatele romanului “Ingerul Pazitor” scrie:

“Mai mult decit un thriller ce se citeste cu sufletul la gura, noul roman al lui George Lazar e o carte ambitioasa, care surprinde prin profunzimea ideii principale: care este pretul vietii si, mai ales, cit de mult sintem dispusi sa facem, cit de departe am fi dornici sa mergem pentru a supravietui? Este oare cu putinta sa ne sustragem destinului? Putem pacali moartea? In INGERUL PAZITOR, George Lazar ne ofera o varianta de raspuns la aceste intrebari.”

Citatul e deopotriva adevarat si mincinos. Sa vedem de ce.

THRILLER… NOT

In dictionarul Merriam-Webster, termenul thriller e definit ca “one that thrills; especially : a work of fiction or drama designed to hold the interest by the use of a high degree of intrigue, adventure, or suspense”. Ingerul Pazitor ar trebui, deci, sa-mi trezeasca interesul si sa-mi provoace fiori prin amestecul bine dozat de intriga, aventura si suspans.

Din pacate, intriga e complet liniara si foarte previzibila pentru cei cu oarece inclinatie spre extrapolare. De fapt, e atat de previzibila incat am banuit unul dintre finaluri inca din capitolul doi, si am fost absolut convins de finalul respectiv in capitolul opt (cartea are 25 de capitole). Da, “unul dintre finaluri” e o exprimare foarte corecta.

Aventura e sablon. In perechile de mai jos, inlocuiti semnul intrebarii cu primul cuvant care va vine in minte cand va ganditi la pericol, in contextul cuvantului anterior,  si o sa obtineti exact evenimentele din carte: banca = ?, avion = ?, surfing = ?, California=  ?

Suspansul e sufocat in mod sistematic de folosirea fara sens si fara nici o retinere a unui procedeu literar numit expunere. 75% din carte, autorul explica. Mi se explica de doua ori cum se numeste jucaria care prezice momentul mortii unui om (se numeste Aparatul), mi se explica de trei ori la ce foloseste si de cinci ori cum functioneaza, mi se explica cum e organizat Ingerul Pazitor (si de ce…), mi se explica, explica, explica pana la refuz.

Nu pot sa spun ca autorul n-a incercat. Dimpotriva. S-ar putea chiar ca romanul asta sa va prinda, pentru ca, in ciuda tuturor stangaciilor, exista oleaca actiune, exista tensiune, si curiozitatea (morbida…) te face sa strangi din dinti si sa dai pagina mai departe.

Cu o conditie esentiala: sa nu va pese deloc de stil.

DESPRE STANDARDE

Cand deschid o carte, am o asteptare care unora li se pare absurda. Ma astept ca literele dinauntru sa formeze cuvinte, care sa curga frumos in propozitii si fraze cu sens. Daca aceste cuvinte formeaza o lume, daca lumea respectiva e interesanta si captivanta, daca personajele sunt din carne, nu din carton, daca mi se povesteste o aventura captivanta sau plina de invataminte, sunt de-a dreptul fericit. Dar prima conditie, primul examen pe care orice carte trebuie sa-l treaca in ochii mei este sa fie corect scrisa. Fara virgule intre subiect si predicat, fara dezacorduri gramaticale, fara schimbarea punctului de vedere la mijlocul unui paragraf, fara repetitii obositoare, fara imprumuturi din engleza acolo unde limba romana are sinonime perfect valabile, fara exprimari orale…

Ingerul Pazitor, pagina 7 (prima din capitolul 1): “De altfel, acesta nici nu stia ca tatal sau adevarat era altul decat barbatul pe care il vazuse alaturi de mama sa, cand avea doar cativa ani, de care isi amintea vag.”
Pagina 8: “Realiza in subconstient ca era ceva ciudat cu plicul negru si abandona sortarea corespondentei pentru a-l cerceta pe indelete”
Pagina 9: “Il puse reflex, impreuna cu dreptunghiul negru, intr-un buzunar, fara sa se decida daca era o farsa sau o amenintare si cu atat mai putin sa banuiasca cine i-o facuse.”
Pagina 10: “Incepuse deja sa regrete decizia, luata in ultima clipa, de a veni la inaugurarea expozitiei, cand multimea valuri brusc; cararea se franse cand mai avea de facut doar cativa metri pana la treptele muzeului. Fusese prins intr-un melanj uman, impreuna cu alti invitati, dar si cu oameni de ordine, intre care se amestecasera deja demonstranti, impinsi de cei aflati in spate”

Si tot asa. Am dat ca exemplu momentele in care firul lecturii s-a rupt; cate unul pe pagina, in primele pagini. Sunt chestiuni care par minore – folosirea verbului “a realiza” in loc de “a-si da seama”, invazia de virgule, “pusul reflex”… dar sunt tot atatea zgarieturi pe discul de vinil al textului (ia te uita, m-am molipsit de poezia neasteptata din citatul de la pagina 10).
Cum e lesne de imaginat, “zgarieturile” ajung pana la urma sa devina un zgomot de fundal continuu.

DEUS EX MACHINA AD NAUSEAM

Ian Bolden e idealul oricarui manelist. Are bani, masini, gagici si n-a facut mai nimic ca sa le merite. Dusmanii lui Bolden mor pe capete. Bolden e un supravietuitor – trece prin cele mai grele incercari fara s-o merite. Chiar si atunci cand vrea sa moara, Bolden nu moare pentru ca exista un om care il scoate din incurcatura din nou si din nou si din nou, pana la saturatie. Omul acesta e autorul.

Da, am fost mai sarcastic ca de obicei, dar m-au exasperat interventiile uluitoare ale zeului-autor asupra personajului-marioneta. Povestea nu e doar neverosimila, are un personaj neverosimil. Nu pot sa fiu interesat intr-un personaj pentru care totul e o joaca de copii…

Capitolele 21-22-23 exagereaza din cale-afara – iata cateva citate elocvente: “Bolden profita de confuzia generala si se refugie într-un loc pe care-l cumparase in mare secret, in Colorado, departat de mare si lipsit de activitate seismica. Isi lua una dintre identitatile false pe care si le pregatise din vreme pentru orice eventualitate.” “Invatase sa deschida conturi bancare secrete si procurase cateva seturi de documente care sa-i permita sa traiasca si sa calatoreasca in mod clandestin.” “Bolden isi utiliza inteligent uriasa avere pentru a-si sterge mereu urmele si pentru a lovi in Ingerul Pazitor, pentru ca apararea cea mai buna este atacul. Le distruse adaposturile cunoscute sau pe cele numai banuite. Adresandu-se direct potentialilor clienti, desfasura subtil o ampla campanie de discreditare a organizatiei, cu scopul de a o lasa fara bani. Reusi, intr-o anumita masura.”

Hotarat lucru, Bolden ii da clasa lui Chuck Norris si e de departe supereroul care ii lipsea SF-ului romanesc; pacat ca finalurile romanului ne asigura ca n-o sa mai apara si in alte carti…

O IDEE PROFUNDA SI UN FINAL MIZERABIL

Nu mai e un secret pentru nimeni ca Ingerul Pazitor e o carte despre conflictul dintre ratiune si instinctul de supravietuire. Ce primeaza ? Fiara sau inteleptul din noi ?
Aceasta intrebare ramane insa fara raspuns, asa cum cartea ramane fara miza. De ce? Pentru ca raspunsul general acceptat i s-a parut probabil prea cuminte autorului. Pentru ca n-a avut tupeul sa dea un raspuns nemilos si nedrept. Si pentru ca un raspuns adevarat nu se putea da, de fapt – iar o carte care sa functioneze in lipsa acelui raspuns ar fi trebuit sa aiba un personaj mai uman si o desfasurare mai credibila.

Da, citatul are dreptate. Cartea surprinde prin profunzimea ideii principale… dar si prin modul dezastruos in care e exploatata. Cineva a spus ca e nevoie de mai multe romane ca Ingerul Pazitor in SF-ul romanesc. Poate, dar ascunse bine in sertare, ca exercitii pe drumul spre cartile adevarate.

Dreaming Jewel & Eddie

Putina istorie:
1. In aprilie 2009, rankurile multor carti LGBT au disparut misterios de pe Amazon. Problema de baza de date, excludere intentionata? Nici macar reprezentantii Amazon n-au parut sa fie de acord, iar blogosfera si Twitter au explodat de indignare.
Detalii aici (pe scurt) si aici (pe lung).
2. In iulie 2009, Amazon a sters de pe Kindle-uri o anumita editie a unei carti. Aveau dreptate, intr-un sens, pentru ca e-bookul fusese incarcat pe platforma self-service de cineva care nu avea drepturi de autor pentru el, dar ironia face ca respectiva carte sa fie chiar 1984, de George Orwell. Oamenii si-au primit banii inapoi, dar multi au fost iritati de ideea ca Amazon poate oricand sa-ti stearga textele pe care le-ai cumparat. Pe care le-ai inchiriat, mai degraba.
Mai multe detalii aici.

Vinerea trecuta, toate cartile Macmillan au disparut brusc de pe Amazon. (Printre altele, grupul Macmillan cuprinde si Tor Books, editura la care publica numerosi autori SF apreciati (si cunoscuti pe internet) – lista completa aici). S-a speculat ca e o eroare; altii s-au inflamat instantaneu; s-au discutat teorii ale conspiratiei. Ceva mai incolo, am aflat cu totii care era explicatia: Amazon si Macmillan nu s-au inteles in legatura cu pretul si data la care e-bookurile editurii vor aparea pe Kindle. Amazon vroia sa impuna un pret maxim de $9.99, Macmillan vroia ca noile aparitii sa porneasca de la $14.99 si sa scada in timp. Nimeni n-a cedat, asa ca Amazon a refuzat sa mai vanda vreo carte de la Macmillan – fie ea electronica sau pe hartie.

Rezultatul a fost… multa galagie. Autori ca John Scalzi, Tobias Buckell si Charlie Stross au bloguit mai mult sau mai putin nervosi, lumea a injurat, alternativ, site-ul si editura… iar noi am chibitat de pe margine.

Intr-un final, “razboiul” s-a terminat cu doua declaratii: una a CEO-ului Macmillan, care a explicat putin situatia si a spus ca nu cedeaza, apoi alta a celor de la Amazon care au acceptat preturile impuse.
(Partea mea preferata e “[W]e will have to capitulate and accept Macmillan’s terms because Macmillan has a monopoly over their own titles”. Duh?!)

Dreptatea e, probabil, undeva la mijloc. Macmillan nu are dreptul decat sa stabileasca la ce pret cumpara cineva cartile de la ei, nu si la ce pret le vinde (daca ies in pierdere, problema lor); Amazon si-a atras injuraturile tuturor cu miscarea de “nu va place, teapa, nu va mai listam cartile”. Pe noi nu ne afecteaza foarte mult, dar putem sa ne facem o idee despre cum functioneaza industria cartilor intr-o tara mult mai dezvoltata in aceasta privinta. Si sa ne distram – cel putin eu – citind numeroasele reactii pro si contra.

O postare echilibrata si care explica situatia cu mai multe detalii decat mine (sau decat ceilalti bloggeri) poate fi gasita aici, pe blogul lui Scott Westerfeld. Poate din cauza ca Macmillan nu ii publica decat o parte din carti…

De data asta “eroul” este Andrei Ruse, proaspatul autor al romanului “Soni”, intens promovat in mediul virtual, insa nu de editura ci de catre scriitor. Se pare tanarul debutant in ale romanului este suparat pe faptul ca la Tritonic se vorbeste o limba romana precara care si-a facut loc si in cartea lui (si in multe alte carti), iar in comunicare sensul cuvitelor este deturnat (se pare ca la editura Marti inseamna Joi de ex). Povestea este cam aceeasi: carte cu o gramada de greseli, termene incalcate, bani ioc, promovare ioc, respect ioc. Inca o victima pe lista. Situatia a escaladat insa foarte rapid si se pare ca “avocati”, acest cuvint blestemat, a fost mentionat de ambele parti. Desi Ruse este departe de a fi unul dintre preferatii mei in materie de atitudine (este unul din cei care fac urat la critica publica, sau “se amuza” la parerile celor care nu le-a placut opera), sint convins ca a adunat destule  dezamagiri pina la inflamarea de fata.

DAR, domnul Ruse uita ca a lucrat la Tritonic si a facut si el ceva victime, unele chiar notorii intre cartile aparute cu ceva vreme in urma. Ba chiar a avut si ceva atitudini “hribistice” la adresa unora care si-au luat jucariile si au plecat din editura. Uita si de mladioasele limbi plimbate peste “obrajii” sefului, atunci cand interesul o cerea…

Totusi Andrei Ruse nu ar trebui sa fie asa de suparat. In fond si la urma urmei, Tritonic la adus in compania selecta a altor scriitori neplatiti, precum Marian Coman, Costi Gurgu, sau Mitoceanu, si cati or mai fi…

In alta ordine de idei, bossul Tritonic a fost intr-un glorios turneu de promovare, turneu declansat, se pare, tot la auzul magicului “avocat”. Intre timp drepturile/titlurile achizitionate de Michael Haulica cu ceva vreme in urma si nepuplicate inca au inceput sa expire… Poate se va gasi o alta editura interesata.

Update 1: Oana zice ca nu-i adevarat ce am scris eu, ci ca turneul a fost de placere. Si mai zice ca se intelege bine cu Bogdan Hrib si ca nu-l pupa niciunde.  Asa sa fie.

Update 2: Si mai zice Oana ca sint curat nesimtit. Aceasta remarca, venind de la ea, ma flateaza (pardon, era sa zic “ma flatuleaza”). Multumesc. In definitiv, cine se aseamana, se aduna (uneori in turnee).

Si dupa ce ca sint frustrat, m-am si enervat. Si cred ca ar fi cazul sa punem capat acestei “discutii” deraiate.

Desi am subliniat de nenumarate ori ca ce am scris este doar parerea mea de cititor, pur subiectiva, am fost luat in balon cum ca ma dau (ne dam) “experti”, “mari critici” etc., evident, la misto. Am adus argumente la care nu am primit decat replici care ne “explicau” cum ca suferim de crize de personalitate, frustrari, sintem “parveniti”, snobi culturali, ca ar trebui sa mai mergem la scoala (Hogwarts probabil), ba chiar ca sintem niste denigratori nesimtiti pentru ca nu ne-a placut cartea si am avut curajul sa spunem asta (pentru ca “unii foarte destepti si culti nici macar nu indraznesc sa critice, odata cu intelepciunea si cultura literara convietuieste si bunul simt”, sic!). Oana, plina de imaginatie, a folosit (mai corect spus manipulat) diverse fragmente de comentarii asa cum a crezut ea ca ai servesc mai bine, ne-a dedicat cateva melodii (aici am fost putin dezamagit, asteptam niste manele grele dupa cum virajul discutiei), ba chiar am fost invitati gratios sa “Scrieţi voi, că la critici sunteţi buni. Editaţi voi, tot din acelaşi motiv. Şi, cu o rugăminte majoră, nu îmi mai futeţi neuronul. Nu vă place, nu cumpăraţi şi scutiţi-mă.”. Dar m-am si amuzat un pic cu “Horia s-a referit la Tolkien doar ca gen, adică fantasy clasic, nu că aş fi cumva predecesoarea lui”, precum si cu neputinta unora in a identifica pe un anume domn Vucea.

Avand in vedere cele scrise mai sus, precum si ultima iesire la rampa a lui Shauki  cred ca numai incercarea de a citi, respectiv de a avea o opinie legata de respectiva scriere a fost o mare greseala, greseala ce nu se va repeta. Dar daca tot am comis-o m-am bagat in hora asta de Ferentari, apoi sa joc atunci si sa va explic la modul direct.

1.       “Razboiul Reginelor” este una dintre cele mai proaste carti pe care mi-am aruncat ochii (si in acest moment nu imi vine in minte nici una mai proasta de atat).

2.       In tot ce am citit scris de Oana, in “Stapanul”, “Razboiul…” sau fragmentele publicat pe blog, nu razbate nici o urma de talent, ba chiar autoarea este intr-un dur razboi cu limba romana literara.

3.       Fiecare scriitor/blogger are fanii pe care ai merita.

De aici inainte, eu si Kyo, nu vom mai discuta despre “Razboiul Reginelor”, Oana Stoica-Mujea, sau alte chestii care au legatura cu subiectele respective. This is the end of it.

PS. Probabil ca nu voi reusi niciodata sa-mi explic prezenta lui Horia-Nicola Ursu la o anumita lansare…

PPS. Despre frustrarea romaneasca – un eseu foarte fain semnat de Balin Feri. Nu are legatura cu “frustrarile” de fata…

Ideea acestui articol mi-a incoltit in cap dupa ce am citit maretul articol din New Scientist, articol in care autorul se intreaba  daca genul science fiction este pe moarte. Nu stiu de unde le tot vin ideile acestea unora. Da, nu este o chestie originala, nu este nici macar noua. Este o intrebare veche de aproape 50 de ani, care tot apare in perioadele cand economia merge prost.

In primul rand ipoteza lor de lucru este eronata. Se vehiculeaza idea ca SF-ul s-ar lua la intrecere cu stiinta, si ca, na!, stiinta a progresat asa de mult incat SF-ul este cam obsolete. Asta in priviinta lumilor sau viitorului imaginat. Cat despre SF ca literatura sau parte a literaturii, se pare ca este doar “semi-respectable”. Dar totusi sint si parti din SF in general, care par autorilor destul de selecte, si ne sint date ca exemple “Star Wars” si “Matrix”. Din pacate cam asta este la ce se gandesc cei ne-avizati cand aud de SF, Sci-Fi sau cum vreti sa-i spuneti, inclusiv cei de la New Scientist. Chestia e ca scriu despre o chestie despre care nu prea au habar…

Inca de la inceputul anilor ’60 a aparut ideea SF-ului muribund, pe fondul unei relative acalmii economice, perioada in care un mare numar de reviste de gen au disparut iar ritmul aparitiilor editoriale a scazut simtitor. Multi din autorii momentului s-au resimtit, inclusiv Robert Silverberg care a perceput fenomenul cam asa: ” un fel de mare imperiu prabusit, care a colapsat intr-o ciudata decadere provinciala”. Cred ca este elocvent faptul ca in 1961, premiul Hugo pentru cel mai bun fanzin a fost castigat de un simpozion cu titlul “Cine a omorat SF-ul?” A murit SF-ul atunci? Pai nu prea, chiar din contra. Poate selectia s-a inasprit, dar lucrarile bune au trecut, autorii talentati nu au disparut. Philip K. Dick, Poul Anderson sau Cordwainer Smith, pentru a da cateva exemple, au avut contributii importante in acea perioada. Tot atunci exponentii noului val isi faceau debutul: Roger Zelazny, Ursula K. LeGuin sau Kate Wilhelm pentru a numi cativa.

Toata treaba s-a repetat spre sfarsitul anilor ’70, o gramada de articole simandicoase sau savante explicau de ce totul s-a sfarsit pentru SF. Unii s-au panicat, gandindu-se sa treaca la mainstream. Si, iarasi, lucrari importante au aparut in acea perioada “sterila”, nume mari precum James Tiptree, Jr., Frederik Pohl, Gene Wolfe sau John Varley au avut ceva de spus. In 1991 s-a intamplat inca odata, si inca odata in 2001 (desi valurile au fost mai mici), si pe pare ca se intampla si acum. Poate se va repeta in 2021, si tot asa… Fara doar si poate, perioadele respective au avut si “victime”, asa cum probabil o sa fie si acum. Nu vreau sa dau nume, insa unii autori probabil sa o sa fie nevoiti sa-si ia si alt job pe linga scris, debuturile vor fi mai putine, publicul o sa vada ca unele premii nu sint acordate cum erau odata, etc. Cu toate acestea, cartile bune vor fi tot bune, scriitorii talentati vor scrie in continuare, si SF-ul cel muribund va fi resuscitat si de aceasta data.

Revenind la New Scientist, desi titlul pare incisiv, articolul in sine e doar barbologie, fara focus, fara directie. Mai nasol e ca si cei sase crai ai SF-ului nord american raspund cam anemic, fara convingere, poate in afara de Gibson care are totusi ceva de spus. Restul sint doar raspunsuri politicoase care nu spun nimic. Iar Margaret Atwood o face de-a dreptul lata. In acceptiunea respectivei doamne, cei care citesc SF sint doar niste adolescenti intarziati care viseaza planete cu sau fara dragoni pe ele, nave spatiale, savanti nebuni, chestii cu ochii rosii si asa mai departe. Brrrr!

Pina si recent intervievatul Alistair Rennie incurca oarecum borcanele in raspunsul  la intrebarea “vei scrie povestiri de factura science fiction?”. Oarecum incurcat, el refuza sa aiba “mai mult de cateva elemente de spatiu cosmic si stiinta” in povestirile sale, povestiri ce vor “tinde mai mult spre metafizica decat fizica”. Pai SF-ul nu se rezuma la spatiul cosmic sau fizica domnu’ Rennie. Nici macar elementele de fundal nu se rezuma la atat, chiar si un singur roman, avand mult mai multe “ingrediente” in formarea lumilor, ca sa nu mai vorbesc de partea literara.

Evident, nu iese fum fara foc. Iar focul care din cand in cand “parleste” genul, se numeste ultra-comercialism. Si din pacate, nu este vina numai lui Sci-Fi Channel, sau diverselor francize declarat comerciale gen “Star Wars”, “Star Trek” sau alte chestiuni derivate din BD (vezi invazia de filme subtirele care fac exces de efecte speciale). Este si vina unor “agenti dubli”. Poate nu stiati, dar noua serie Dune este “scrisa” la reportofon, iar schitele lui nea Frank exista doar in strategia de marketing a fiului. Orson Scott Card vrea neaparat sa aflam ce a mancat Ender la cina si cate basini a tras dupa. Sintem sufocati de mega-serii, a caror singura ratiune este sa ne determine sa scoatem banii din buzunar. Volumele incep sa se contrazica intre ele, dar nu-i bai, fanii cumpara hipnotizati. Alti autorii au devenit experti in promovare si sint implicati in tot felul de activitati pretins academice, in fond mondene, iar “operele” sint scrise in avion sau in timp ce asteapta urmatorul avion (ganditi-va ce se spune despre diverse chestii “fabricate pe vapor”). Si trebuie sa scrie mult, caci asa e modelul – anul si romanul, macar unul, dar atunci sa fie de minim 700-800 de pagini. Nu care cumva sa scrie vecinul mai mult! Poate ar fi interesant sa vedeti pe cine considera cei de la New Scientist tinere sperante ale genului. Eu am fost impresionat, dar nu in sensul bun.

Sa zicem si de premii. Se pare ca nivelul nominalizarilor a scazut an de an, precum si nivelul premiantilor. Si nu e un fenomen izolat, ci este general, foarte vizibil la premiile populare precum Nebula sau Hugo. In ultima vreme imaginea SFWA s-a deteriorat considerabil, chestie remarcata inclusiv de membrii respectivei organizatii, perceputa ca un fel de “Caritas” de marketing. Nu vreau sa mai spun nimic de Hugo si Harry Potter. Populismul de doi lei a avut multe de spus – sa fie tendinta generala descrisa in cartea lui Tevis !? Noroc cu cavalerul alb, “Pulitzerosul” Chabon, sosit la momentul oportun sa salveze imaginea terfelita a respectivelor distinctii. Da, politica este o curva in orice domeniu si la orice nivel.

Acum sa vorbim si despre situatia actuala “de la Romania”. In 2007 si 2008 au aparut cateva volume romanesti, unele noi, altele cu povestiri adunate pe parcursul mai multor ani. A fost si carti bune, si carti contestate, sau carti de care nu a auzit sau nu le-a citit aproape nimeni. Asta e.

Anul trecut a fost un an ciudat. In ciuda unei senzatii generale de relansare a SF-ului, aparitiile editoriale au fost foarte putine si intr-un ritm foarte stangaci. Anul acesta in schimb, avem o adevarata inundatie in comparatie cu 2007.

Nemira a adus autori noi precum Sawyer, McDevitt, Vinge, Wilson, Shepard, Simmons, Reynolds – concentrandu-se in special pe volume premiate sau foarte cunoscute, fara sa riste experimente radicale. In acelasi timp au fost continuate antologiile lui Dozois cu inca trei volume (de fapt jumatati de volume, cam scumpisoare). Mihai Dan Pavelescu este un tip mai tacut si cam secretos de felul lui, care nu s-a lansat in declararii de intentii sau promisiuni facute public, asadar e cam greu sa-i poti reprosa ceva, cand de fapt nu a promis nimic. Totusi, intre randuri si poate specula asupra “Revelation Space”-ul lui Reynolds, continuarea Ilionului si “Hyperion Cantos” daca renunta “aia” (sau expira), “Heechee Saga” lui Pohl (cate volume?), eventual un nou Wilson dupa reactiile si recenziile favorabile. Eu sint curios ce solutie se va adopta pentru antologiile lui Dozois, incercarea de a relua tot din urma nefiind fezabila. Si sa nu uit de seria lui Martin! Ar mai fi de adaugat ca s-a inaugurat in acest an blogul editurii, cam saracut in stiri fierbinti, insa o punte de legatura cu cititorii. Moare SF-ul la Nemira? Nu, chiar deloc (desi a murit odata), o duce chiar foarte bine, MDP il “creste” foarte frumos.

Millennium Press, stie toata lumea, este o editura mica, omul-orchestra fiind Horia Nicola Ursu. HNU este cazul tipic de editor care publica ce-i place, daca poate. Insa nu se fereste nici de chestiile comerciale daca sansele de reusita financiara sint ridicate. Insa nu va lasati inselati, nu cartile comerciale sint cele apropiate de sufletul respectivului editor. Anul acesta MP a avut cateva reusite notabile: New Weird si Viteza Intunericului. Nu stiu daca Cyberpunk sa-l trec la reusite sau la rateuri – la reusite pentru ca a aparut, rateuri pentru ca tirajul initial a fost relativ ridicol de mic iar promisul tiraj de masa se lasa inca asteptat… O alta chestiune notabila este debutul lui Scalzi in Ro, cu agreabila sa serie “Old Man’s War”. In rest cateva amanari repetate la “Jihadul…”, la “Predator”, precum si la “Antologia Millennium” (astea le bifam la promisiuni zgomotoase dar neonorate). Moare SF-ul la MP? Nu, chiar deloc, pentru ca lui Horia ai place.

Michael Haulica se ocupa de Revista Nautilus -  format electronic. Normal ar fi trebuit sa spun de ea cand am vorbit de Nemira, insa m-am gandit sa o leg mai mult de numele lui “guru’, care se pare ca trudeste si la Millennium, alaturi de Ona Franz si boss-ul HNU. Dupa debarcarea subita de pe “baporul” numit Tritonic (din motive nu foarte clare sau “de sanatate”) a avut mai mult o activitate de free-lancer, semnand diverse articole pentru Observatorul Cultural sau Ziarul Financiar, in acelasi timp pastorind revista Nautilus, obiectivul final fiind culegerea unor texte meritorii pentru un eventual almanah/antologie sau cum s-o fi numind. Imi e greu sa cred ca selectia a mers prea bine, cu mici exceptii textele fiind, fara sa exagerez, penale sau extrem de banale. In a doua jumatate a anului s-a implicat in activitatile MP, avand o contributie majora la aparitia in conditii redactionale ireprosabile a antologiei “New Weird”. Dar avem si cateva bilute negre, e drept, mai vechi. Una ar fi debandada in care s-a aflat defuncta colectie fiction.ro. prin 2007. Stim ca s-a publicat dupa cum au venit contractele sau traducerile, insa e clar ca nu a fost buna aceasta abordare. Ma rog, poate au fost presiuni si de alta natura… Ultima gaselnita a Maicului este amestecarea genurilor de fictiune. Poate a fost o idee buna ca domnul Gaiman sa apara in LIT, nu stiu. Insa Richard Calder?! Si cu coperta aia?! A fost clar o prostie, cel putin in opinia mea. Si se pare ca respectivul domn persista cu aceasta idee, care la baza nu este rea, insa aplicata aiurea poate avea consecinte nedorite. Daca si Calder ar fi fost cunoscut publicului roman in aceeasi masura in care era cunoscut Gaiman, era ok, asa insa probabil ca o sa avem un cititori de mainstream pacaliti si frustrati, precum si potentiali amatori de SF care or sa treaca pe linga raftul respectiv, fara sa acorde prea multa atentie volumului de fata. Omoara Michael Haulica SF-ul? Eu as zice ca nu, chiar daca “l-a ametit” un pic, din prea multa dragoste.

Cu ocazia asta am facut trecerea la Tritonic, editura despre care s-ar putea scrie un roman fara prea mari eforturi, si ar putea fi un roman horror, sau un SF apocaliptic/distopic, poate chiar un roman de comedie… Caci nu-i asa, viata acestei edituri este mai spectaculoasa decat multe carti, chiar mai spectaculoasa decat “Blestemul Manuscrisului”, in cazul acesta putind aplica dictonul usor modificat “Viata bate cartea!”. Fara doar si poate personajul principal este domnul Bogdan Hrib, un veritabil afacerist “da Bucale”, convertit la director de editura. Ca orice afacerist din specia sus amintita, domnul Hrib cauta profitul (cel mare si facut rapid) instinctiv, fara sa se incurce cu planuri, strategii, termen lung, dezvoltare etc. (chestii din carti, pentru fraieri), fiind dispus, se pare, sa sacrifice in proces inclusiv obiectul de activitate al “afacerii”, adica cartile. O da! Se vede si se simte de la mare distanta! Cu un portofoliu de titluri si autori lasat mostenire de Haulica dezertorul, domnul Hrib crede ca nu are nevoie de un coordonator petru colectia redenumita cu multa imaginatie SFFH (sau pentru vreo alta colectie), ca lucrurile merg de la sine, iar daca nu merg, asta e, trebuie sa asteptati, ca doar titlurile sint blocate pentru Romania (Hihihi! Ciuda, ciuda!). Adevaratii oameni problema sint insa cei care cumpara de pe Amazon sau alte surse (“preferatii” de ex.). Dar nu-i bai, ca nu-s asa multi.

Cartile, hmmm, sint marfuri in cazul acesta. Unele sint grabite pe piata, altele, mai ales cele din serii, sint amanate intentionat. In pare rau ca suna asa urat, dar calitatea redactarii cartilor este direct proportionala cu calitatea redactorilor si traducatorilor implicati, calitate care este, la fel, direct proportionala cu “numerarul” in cauza, precum si cu atractivitatea locului de munca, masurata un altceva decat bani. Dar domnul afacerist se pare ca este un fan al “reducerii costurilor”, dincolo de limita in care cartile s-ar bucura de o minima calificare a oamenilor ce trebuie sa le “produca”. Ba mai mult, uneori reducerea costurilor imbraca forme dezgustatoare…Multe demisii au fost urmate de scandaluri mai mult sau mai putin “palmate”. Ultimul a fost cu aceasta persoana, cam de aceeasi factura, care, intr-un  post dorit voalat/aluziv, a mai dezvaluit ceva din ce este dincolo de gardul vopsit. Asa ca dragii mei, daca asteptati ceva volume din serii, asteptare placuta; daca asteptati o varianta decenta a “Spatiului Singularitatii”, la fel; daca credeti ca volumul 2 din Imperiul Malazan sau Gentle o sa fie traduse/redactate mai bine, luati-va gandul.

Intotdeauna am fost uimit de structura personalului angajat la Tritonic: trei redactori – trei oameni la PR. Bre, ce trust hotarat, se ia in serios cu relatiile cu publicul. Au si blog! Ba chiar au publicat si o carte numita “Unora le place PR-ul”. In aceste conditii ai zice ca cititorii sint niste rasfatati. Dar, hei, aici vorbim de Tritonic, adica chestia aia unde toate sint exact pe dos. Si lor nu le place PR-ul. Este posibil ca blogul editurii sa fie unul din cele mai pline de gafe din blogurile ce reprezinta o persoana juridica, “evar” (nici site-ul nu duce lipsa de “dude”, dar nu-i bai, nu le pasa). Posturi ridicole, mult copy/paste, gafe, gafe, gafe… “Inhabitanti”, “Harissoni”, dume grele ce si-au facut loc de pe blog direct pe copertile cartilor. Eh, si ce daca?! Si ar mai fi de povestit despre cenzura asupra comentariilor, practicata sub forma “aprobarilor” sau stergerii. Pina la un punct pare in regula, dar nu pot sa inteleg de ce unele comentarii care includ cuvinte precum: invitatie, parastas, editura, sint lasate “sa treaca” pentru ca apoi tot colectivul, in frunte boss-ul sa se isterizeze in grup si sa treaca la desfiintarea faptasului! Adica, in PLM, aveti instrumentul numit “aprobare”, what’s the god damn point in doing this ?! Chiar aveti nevoie de circ la intervale fixe? Aveti nevoie de un debuseu pentru spiritul “da Bucale”? Alfel raspunsurile sint in doi peri, la misto sau deloc…

Ca tot veni vorba de dume. Se pare ca domnul Hrib se gaseste acum intr-o faza “trilaroasa”, (cica ar fi avut si una “SeFoasa” cu ceva vreme in urma), adica o faza in care domnul respectiv crede ca profitul mult dorit se poate face numai si numai cu thriller-e (sau cu tenta de thriller in unele cazuri “irecuperabile”). So, tot ce misca in imparatia sa editoriala trebuie sa se supuna acestui trend, pina si titlurile volumelor care nu prea au treaba cu respectivul gen au suferit un proces de “manelizare”. Astfel, “Counting Heads” a devenit …”Vanatoarea de Capete” iar prima jumatate a “Judas Unchained” a devenit “Steaua Pandorei Vol.3″ in virtutea succesului volumului anterior(care au fost doua!).

Dar au fost si lucruri bune: Morgan, Harrison, Bujold (dupa atata vreme!), Zelazny, Marusek… (de Michael pornite).

Moare SF-ul  la Tritonic? Hmm, desi i se da in mod constant “la gioale”, nu moare din atat. Sic!

Oooh, ce mult am scris, nu stiam de ce ma dor destele…

Va urma.

Later edit: Datorez scuze pentru o argumentatie incompleta. Undeva in cadrul acestui post am aspus “alitatea redactarii cartilor este direct proportionala cu calitatea redactorilor si traducatorilor implicati”. Ei bine, calitatea muncii nu depinde numai de calitatea oamenilor. Nici cel mai grozav editor sau traducator nu poate resista unor conditii de munca vitrege, nemotivante. Sa fii mai mereu intr-o stare de sictir, sila, stress puternic, ajunge sa se vada in munca si rezultatele tale, mai ales atunci cand, satul de toate rahaturile, incepe “sa ti se rupa” de jobul respectiv. I’ve been there, felt that. Asadar, cei in cauza, va rog sa acceptati scuzele mele.

PS. Link la “dezbaterea” purtata pe blogul lui Horia.

Victor Martin - Brrr!!!

Cum unul din comentariile bascalicioase mi-a apartinut, ma asteptam la o reactie “de duh” a domnului VM, reactie care a venit sub forma unui articol numit “Criticii şi comentatorii spaţiului virtual”, in revista virtuala Pro-Scris. Speram la ceva coerent, insa, sincer, nici nu stiu cum as putea combate respectiva polologhie. Caci nu e nici o afirmatie, nici o idee acolo… Se desprind cateva tehnici de “socializare” virtuala, care, in cel stilul cel mai New Weird posibil, sint aplicate (si aplicabile) chiar autorului:

1.       “Sunt mult prea multe materialele care nu au nici un comentariu, dar, deocamdată, e „trendy” să ai blog, site”, de exemplu revista de critica literara Pro-Scris.

2.       “Mulţi sunt chiar „scriitori de site sau blog”, în sensul că lansează o lucrare literară sau o idee şi tot ei vin cu comentarii, sub diverse pseudonime. În felul asta, vor să dea iluzia că spaţiul administrat de ei are mulţi vizitatori şi pot chiar „să agaţe” comentatori care există în realitate.”  de exemplu, cateva din pseudonimele domnului VM – Ioana Mogosan, Bebe (cel rau), Cristi.

3.       “Pornesc de la un text, chiar şi de o calitate îndoielnică, şi ajung cu comentariile, undeva, departe, într-un punct fără nici o legătură cu textul.” Exemplu – orice articol “critic” scris de VM

4.       “Comentatorul talentat şi cu o viziune culturală diversă, chiar dacă nu prea vastă, poate scrie un text mai valoros decât comentatorul talentat, dar cantonat într-o anumită formă de cultură, dar, pe Internet, nu vorbim despre niciunul dintre aceştia” exemplu – VM

5.       “Când comuniştii au luat puterea, nu au avut formatori de opinie. Ei s-au format singuri, după ureche. Necazul lor a fost că s-au format prin autoîndoctrinare şi au băgat „lecţii politice” şi în generaţiile următoare; era uşor de anticipat că nu vor sta veşnic la putere, iar din romanele produse „la cerere”, inclusiv science fiction, nu va rămâne mare lucru.” Wtf?! exemplu – vezi punctul 3.

6.       “Nici puzderia de târguri şi expoziţii de carte nu rezolvă problema. Acestea au început să semene cu târgurile de zarzavaturi; adunătura de VIP-uri nu mai impresionează, pentru simplul motiv că acestea, ca şi cărţile lansate cu pompă, a căpătat miros de prefabricate preambalate în salopete Armani.” Exact punctul 3.

7.       “Perspectiva îmbogăţirii din vânzarea cărţilor SF e iluzorie, chiar şi numai din cauza faptului că scriitorii pasionaţi de acest gen sunt consideraţi psihopaţi. Sunt consideraţi psihopaţi până la o masă critică la care sunt preluaţi de mainstream, ca şi cum, în literatură, se poate trece, ca la fotbal, în Liga Întâi.” … iar punctul 3, deja m-am plictisit.

8.       ” Necazul nu constă în migrarea către virtual a criticilor „realizaţi” sau faptul că ei au fost realizaţi de Securitate sau de conducerea de partid şi de stat, ci apariţia unor critici sau comentatori tineri cu reflexe formate pe tiparul psihologic al înaintaşilor lor direcţi. Ca spaţiu socializant, Internet-ul a înlocuit „munca de la om la om” cu o muncă de la o mulţime de oameni la om.” Sa mai zic ceva?! Si tot asa…

9.       Ete una directa “Cei ce nu reuşesc să se integreze în melanjul străinătăţii, se întorc cu pretenţia de a ne da lecţii; datorită obedienţei românului faţă de tot ce nu îi e specific, aceştia chiar reuşesc să impresioneze, dar nu pentru mult timp. Pleacă alţii şi se întorc cu alte mofturi.” Si ete ca nu ma recunosc. D-aia de cate ori emit ceva, spun ca e doar parerea mea. Si prefer neintegrat aici (desi nu e cazul) decat integrat la Craiova.

Cam atat cu aceasta “emanatie” despre blogeri (desi mai mult de jumatate au fost alte “cauze”).

Mai departe domnul VM ne spune despre “Neuromantul”, roman care nu i-a placut, desi am vaga impresie ca deja nu-i placea inca inainte sa citeasca prima fraza a volumului. Oarecum simpatizez cu dansul, cybepunk-ul nefiind chiar genul meu preferat, dar pina la a afirma ca “„Neuromantul” lui Gibson nu se înscrie în genul science fiction”, si apoi “Cyberpunk-ul nu e SF” e un pic de cale lunga si cam fortata. Fortata de faptul ca “Nu cunosc cyberpunk-ul decât prin prisma admiratorilor români ai subgenului din jurul defunctului „Jurnal SF”, adică un curent teribilist tip dadaismul sau paradoxismul.” si de vesnica iubire dintre VM si cei care au publicat vreodata in Jurnalul SF. In sfarsit, fiecare care cu gusturile lui, chit ca etichetarea unui subgen doar dupa lectura unui singur volum… Macar nu avem cazul New Weird (adica 0 volume cetite).

Dupa aceste critici “da duh”, urmeaza PROZA. In netarmurita sa imaginatie combinata cu fenomenalul talent al domnului de fata, dansul a produs textul cu titlul “Comentarii”. Sub titlu scrie frumos “Autor: Victor Martin”. Poate autor al modificarilor de nume, caci textul, in integralitatea lui, a fost copiat de pe site-ul revistei Nautilus (vezi postul cu nefericita incercare “Blestemul Casei Diavolului”). Singura contributie a “autorului” este “cenzurarea” numelor adevaratilor autori. Sa fie un pamflet? Sa fie un nou stil literar?, “un curent teribilist tip dadaismul sau paradoxismul”?, plagipunk?…

No, gata! Am pierdut destul timp cu acest post!

La final un ultim citat din “Bebe”: “Daca am o parere e si din cauza ca,la Revolutie, si eu am murit putin; mi-am castigat acest drept.” Asa e, aveti inclusiv dreptul elementar DE A DEBITA PROSTII, chiar daca nu e stipulat explicit in constitutie, insa va rugam sa nu ne mai abuzati cu acest drept. Exercitati-l in privat.

Adieu.

]]> http://www.cititorsf.ro/2008/11/04/drepturi-fundamentale/feed/ 4 http://www.cititorsf.ro/2008/10/24/bush-teroristii-si-thrillerele-futuristice/ http://www.cititorsf.ro/2008/10/24/bush-teroristii-si-thrillerele-futuristice/#comments Fri, 24 Oct 2008 02:35:18 +0000 A.C. http://cititorsf.wordpress.com/?p=650

Administratia Bush, pe linga nocivele si evidentele efecte politice, sociale si economice exercitate si resimtite in intreaga lume, a antrenat in cavalcada pentru profit (chestie care paradoxal, ne-a tarat in cea mai grozava criza economica din ulitimii zeci de ani) chiar si lumea literara. Unii au produs volume avertisment gen “Spook Country”, altii, mai inclinati catre marketing si dolarei au produs romane de proslavire a heroismului si desteptaciunii luptatorilor anti-teroristi americani. Printre cei din urma sint si cativa cunoscuti de-ai nostri, precum Ben Bova, Greg Bear sau Bruce Sterling, mai sugubeti de felul lor, care au crezut ca o sa faca bine la buzunar oarece osanale catre viitorii super luptareti anti-tero.

Pornind de la faptul ca “terorist” poate fi oricine sau orice produce teroare (chiar si intunericul sau King), prin analogie, gama de chestii anti-teroriste este foarte larga. Asadar, intreprinzatorii nostri autori (de fapt ai lor) au avut la dispozitie o recuzita impresionanta, numai buna de fi upgradata in nota SF.  Si ei si-au facut meseria cu varf si indesat: sateliti sofisticati, arme biologice selective, robotei, bombite inteligente, hackeri, softuri complicate, etc.

Prima problema e ca de aici lipseste originalitatea si surpriza. Adica Bush i-a cam batut deja pe toti la ploturi cu demolarile alea controlate dublate de avioane de neindentificat, plus o racheta cat se poate de americana (cica avion) trantita intr-o aripa a Pentagonului, “intamplator” pregatita de renovare. Ce sa mai zic de “urmarile” cu armele de distrugere in masa din Irak , sau marii finantari ai terorismului, talibanii cu papuci, kalasnikov si magar care nu au nici dupa ce bea apa (pe vremea cand erau rusii acolo nu se numeau teroristi). Scriitorii in cauza s-au straduit, aplicand celor deja existente o gramada de imbunatatiri sefeistice, insa baza tot aia e. Si aia buni ai bat pe aia rai.

A doua problema e ca cei inclinati spre lectura s-au cam saturat de mult de toata demagogia si fervoarea anti-terorista, fiind preocupati mai mult de pretul petrolului, pretul razboiului, sau de dezastrul economic ramas in urma “eroului”. Probabil ca o astfel de carte nu numai ca nu ar fi cumparata, dar nu cred ca ar fi citita nici daca ar fi primita cadou. Pentru ca nu e chef si nu e timp.

Cam asta se intampla unde piata de carte e mare, este imensa in comparatie cu Romania. Tocmai de aceea nu inteleg de ce unele editurii de la noi sufera de sindromul ochelarilor de cal. In cautarea “lozului cel mare”, ajung sa se indragosteasca de anumite etichete cum ar fi “thriller”, aruncand in acea galeata inclusiv incercari nereusite (comercial vorbind) ale unor cunoscuti si respectati autori de SF, care, in mod evident, si-au construit reputatia si bunastarea (adica vanzarile, bai!) pe alte titluri. Avand in vedere entuziasmul exagerat si sperantele puse in respectivele volume, tare imi e teama ca vor gusta iarasi din cupa amara a dezamagirii.

]]> http://www.cititorsf.ro/2008/10/24/bush-teroristii-si-thrillerele-futuristice/feed/ 11