Cititor SF

O întreagă furtună a fost stârnită pe bloguri de recenzia extrem de negativă făcută cărţii Theft of Swords de Michael J. Sullivan şi apărută în Strange Horizons. Unii sunt de părere că ceea ce scrie Liz Burke e aproape o dovadă de ură la adresa cărţii şi a autorului. Alţii aplaudă recenzia şi spun că avem nevoie de mai multe recenzii negative. Eu unul, nu o sa înţeleg niciodată cum poate cineva să citească o carte pe care apoi să o calce în picioare. E, ori o dovadă de masochism să termini o carte care te chinuie în halul acesta, când sunt atâtea altele pe lumea asta, ori o dovadă de sadism să vrei să o citeşti pe toată numai pentru ca apoi să o poţi distruge într-o recenzie.

Deşi câteodată, când vreau să fiu convins să nu citesc o anumită carte, caut şi eu aceste recenzii extrem de negative. Read more…

Exploratorii Lumii de Maine – vedeti aici anuntul Moshului SF.

Se pare ca pentru Millennium Books toate au mers din plin la Final Frontier, deci si Steampunk-ului din dotare i-a mers bine. Evenimentele MB s-au bucurat de invitati de marca, public numeros si aprecieri pozitive.

Din pacate, cu aceeasi ocazie, se pare ca a inceput un nou sezon de ascutzire a cutzitelor, topoarelor, bardelor, ba s-a trecut si la alimentarea aruncatoarelor de flames (in ciuda pretzului petrolului).

Relatari de la fata locului, scrise, pozate si filmate:

• http://assassincg.wordpress.com/2011/03/27/final-frontier-2011-impresii-si-imagini/
• http://bibliotecababel.wordpress.com/2011/03/28/impresii-de-toate-felurile/
• http://sczeller.blogspot.com/2011/03/despre-lansare-cuvinte-plus-imagini.html
• http://moshulsf.wordpress.com/2011/03/29/targul-de-carte-sf-f-%E2%80%9Efinal-frontier%E2%80%9D-%E2%80%9Esaved-by-the-bell%E2%80%9D/
• http://uglybadbear.wordpress.com/2011/03/28/millennium-la-final-frontier-cum-fu-1/
• http://uglybadbear.wordpress.com/2011/03/29/millennium-la-final-frontier-cum-fu-2/
• http://oliviucraznic.wordpress.com/2011/03/30/final-frontier-prin-aburi-si-noapte/

Dupa ce ca era LUNI, am mai aflat si chestii nasoale:

1) Conform unui poll organizat de tor.com, se pare ca Old Man’s War de John Scalzi este cel mai bun roman SF al decadei 2000-2010. In traducere libera, blogul lui Scalzi este cel mai popular blog al unui scriitor SF, chestie ce nici nu ma mira, autorul in cauza fiind mai bun si mai cunoscut ca blogger decit ca scriitor, as opposed celorlalti care sint cunoscuti mai intii ca scriitori, unii dintre ei avind si bloguri/siteuri pe care mai scriu cite-o vorba din Craciun in Paste (pentru ca scriu carti si nu au timp). In sfirsit, cu chestia asta Scalzi mi-a devenit complet antipatic (cu tot cu ciurda de ‘catzelusi’ ce dau din coada pe blogul lui), chit ca avut prezenta de spirit sa nu vorbeasca despre ‘marea realizare’ desi a cerut fara jena voturi. Eh, poate mai exista un dram de common sense si jena pe acolo…

2) Prequelul la Alien a fost anulat din cauza bagajului prea mare de CACAT adunat de franciza de la Alien: Resurrection incoace. Ce sa zic… FUCK YOU ALL, PAST AND PRESENT EXECUTIVES of 20th CENTURY FOX! Cacatul tot voi l-ati aprobat si scos pe piata ca pe o mare brinza.

3) Ca tot m-a re-enervat treaba asta cu voturile, anul asta nu o sa fie nici un poll pe blogul asta. Nici in anii viitori.

4) Bleah.

Be happy, Marti e si mai nashpa.

Vineri, 28 mai, Centrul Cultural Calderon. Va să zică, o nouă reuniune a Cenaclului Prospect Art.

Până la urmă, invitatul principal, Cristian Tudor Popescu (da, acela) n-a citit un text propriu, aşa cum fusese anunţat, ba chiar a zis că activităţile sale actuale nu-i permit să intre în starea potrivită pentru a scrie texte SF dar că, poate, atmosfera de la acest cenaclu îl va inspira pe viitor.

Acuma, n-ar fi rău să mai vină Popescu din când în când pe la cenaclu, că vorbeşte despre literatură altfel decât despre politică şi are faţă de tinerii scriitori o îngăduinţă pe care faţă de politicieni n-o manifestă. Altfel zis, a fost cu totul alt om decât cel pe care îl vedem la televizor, deşi, din când în când, vedeta Popescu mai scotea capul la lumină (de exemplu, când s-a declarat scârbit de oamenii politici spunând că refuză să le rostească numele în cadrul cenaclului).

Înainte de acestea, a fost însă o prezentare de o oră a invitatului, făcută de Cristian Tamaş în obişnuitul să stil, în care lauda hiperbolizată era stopată abrupt de ironie şi autoironie. Am tras cu ochiul la Popescu să văd ce reacţie avea faţă de un pasaj sau altul; a ascultat laudele cu bărbia în piept şi a râs nostalgic la părţile nostime, cum ar fi rememorarea momentului – relatat de Cristian Tamaş – când tânărul cinefil Popescu a invitat o fată la Cinemateca, fiind silit să cumpere 11 bilete, ca să ruleze filmul (film de artă, rusesc, de trei ore, normal că relaţia n-a continuat, în ciuda sacrificiului).

Interesant a fost că, deşi veteranii Prospect Art se raportează la CTP* rostindu-i numele cu majuscule – toate literele, adică,  nu doar primele – şi îl văd ca mentorul şi reperul lor, s-a discutat de la egal la egal,  prieteneşte, şi cu o degajare ca şi cum conversaţia nu ar fi fost întreruptă ani de zile.

Prima care a intrat în ring sub ochiul marţial al lui CTP a fost Raluca Ada Băceanu, care a citit un fragment din viitorul ei roman, “Harul“. E mişto că la 16 ani adolescenţii scriu romane şi vin să le citească la cenacluri cu scriitori şi cititori hârşiţi, încasează criticile cu curaj şi revin cu noi texte.  Este şi cazul Ralucăi, care a citit pentru a doua oară la Prospect Art. Fragmentul relata despre o posedare a unei adolescente de către o fantomă, care apoi intră accidental în corpul prietenului fetei; în fine, nu-mi e prea clar despre ce este romanul, că am lipsit data trecută. Oricum, textul suferea de un exces de dialog care nu întotdeauna comunica într-adevăr ceva. În fine, astea sunt boli care se vindecă numai cu timpul şi cu scrisul.

Pe lângă diverse aspecte tehnice, atât Cristian Tudor Popescu cât şi Sebastian Corn i-au recomandat tinerei autoare să-şi contureze mai clar personajele în minte, în loc să le descopere pe măsură ce scrie. “Dacă nu ai obsesia personajului, dacă nu trăieşti cu el zi şi noapte, nu ai şansa să transmiţi această preocupare şi cititorului”, a spus Popescu, în timp ce Corn a mărturisit că “stă de vorbă” cu personajele sale în metrou pentru că nu are timp să scrie. “Sperăm că nu cu glas tare“, au comentat îngrijoraţi unii participanţi la cenaclu. Popescu a mai pus accentul pe importanţa de a plasa în text cârlige pentru a menţine atenţia cititorului şi de a începe textul cu o frază captivantă, care să provoace curiozitatea (aloooo! de când zic eu asta!). “Tu porneşti de la premisa că vei avea de-a face cu un cititor binevoitor. Dar cititorul nu e binevoitor, trebuie să te gândeşti că el poate fi răuvoitor. De exemplu, imaginează-ţi mutra mea”, a explicat el. Read more…

1.

Dreaming Jewel: SPOILERESC ŞI NICI NU-MI PASĂ DAR SĂ NU ZICEŢI CĂ NU V-AM ZIS!!!!!

Subiect: există o organizaţie secretă care reuşeşte să prevadă morţile iminente ale oamenilor bogaţi şi să-i protejeze contra cost. Numai că universul se încăpăţânează din ce în ce mai tare să îi omoare pe cei salvaţi – idee familiară oricui a văzut „Final destination” – periclitând la o scară din ce în ce mai mare vieţile celor din jur. Ian Bolden reuşeşte să fie un supravieţuitor tenace şi trebuie să răspundă la întrebarea finală: când te opreşti?

Concluzii: O concluzie scurtă ar suna în felul următor: vreau bani pentru timpul pierdut citind această carte. Pot şi îmi voi petrece următoarele câteva rânduri exprimând acelaşi lucru în cuvinte mult mai elegante dar reacţia mea sinceră, când am închis cartea, asta a fost.

Motivaţie: I-aş fi iertat multe dacă nu m-ar fi scos din minţi finalul. Când concentrezi tot romanul într-o întrebare fundamentală, în acest caz „pe câţi alţii i-ai sacrifica numai să trăieşti tu?”, atunci trebuie să dai un răspuns la întrebarea asta. Atunci când nu ai personaje (şi nu are), când acţiunea este liniară, atunci când tot ce ai este o întrebare fundamentală şi o alegere de asemenea fundamentală, mai mare decât propria ta persoană, nu este momentul pentru finaluri deschise: trebuie să ai coaiele să dai un răspuns la întrebarea aia. Altfel e laşitate, un păcat care scriitorilor nu li se iartă niciodată, în opera lor vreau să zic, în viaţă îi priveşte.

Pe lângă asta, cum ziceam, cartea nu are practic decât două personaje, bogătaşul Bolden şi colonelul Foster, iar acestea nu sunt personaje, sunt doar o grămadă de vorbărie. Nu le simţi reale, nu ştii cine sunt şi cum sunt, nu poţi să empatizezi cu ele. (Probabil tocmai din cauza asta dialogurile sună artificial).

De fapt, asta mi se pare o altă mare problemă a romanului: explică prea mult şi, cu toate astea, lămureşte prea puţine. Ni se explică de nu ştiu câte ori cum funcţionează aparatul şi cum acţionează organizaţia şi cum se aplică legea compensaţiei şi zău că nu era nevoie. Personajele vorbesc, raţionează, argumentează la nesfârşit, autorul însuşi ne explică gândurile acestora prin introspecţii mai lungi sau mai scurte dar nu ţi se transmite un strop din personalitatea lor şi nicio emoţie.

Apoi vin fisurile de logică: Read more…

A fost un weekend interesant pe blogurile autorilor de SF. Sau, cum a ajuns cunoscut, inca un Amazonfail.

Putina istorie:
1. In aprilie 2009, rankurile multor carti LGBT au disparut misterios de pe Amazon. Problema de baza de date, excludere intentionata? Nici macar reprezentantii Amazon n-au parut sa fie de acord, iar blogosfera si Twitter au explodat de indignare.
Detalii aici (pe scurt) si aici (pe lung).
2. In iulie 2009, Amazon a sters de pe Kindle-uri o anumita editie a unei carti. Aveau dreptate, intr-un sens, pentru ca e-bookul fusese incarcat pe platforma self-service de cineva care nu avea drepturi de autor pentru el, dar ironia face ca respectiva carte sa fie chiar 1984, de George Orwell. Oamenii si-au primit banii inapoi, dar multi au fost iritati de ideea ca Amazon poate oricand sa-ti stearga textele pe care le-ai cumparat. Pe care le-ai inchiriat, mai degraba.
Mai multe detalii aici.

Vinerea trecuta, toate cartile Macmillan au disparut brusc de pe Amazon. (Printre altele, grupul Macmillan cuprinde si Tor Books, editura la care publica numerosi autori SF apreciati (si cunoscuti pe internet) – lista completa aici). S-a speculat ca e o eroare; altii s-au inflamat instantaneu; s-au discutat teorii ale conspiratiei. Ceva mai incolo, am aflat cu totii care era explicatia: Amazon si Macmillan nu s-au inteles in legatura cu pretul si data la care e-bookurile editurii vor aparea pe Kindle. Amazon vroia sa impuna un pret maxim de $9.99, Macmillan vroia ca noile aparitii sa porneasca de la $14.99 si sa scada in timp. Nimeni n-a cedat, asa ca Amazon a refuzat sa mai vanda vreo carte de la Macmillan – fie ea electronica sau pe hartie.

Rezultatul a fost… multa galagie. Autori ca John Scalzi, Tobias Buckell si Charlie Stross au bloguit mai mult sau mai putin nervosi, lumea a injurat, alternativ, site-ul si editura… iar noi am chibitat de pe margine.
Read more…

Hmm, chiar ma gandeam cat o sa dureze pina la o noua gafa, marca Tritonic…

De data asta “eroul” este Andrei Ruse, proaspatul autor al romanului “Soni”, intens promovat in mediul virtual, insa nu de editura ci de catre scriitor. Se pare tanarul debutant in ale romanului este suparat pe faptul ca la Tritonic se vorbeste o limba romana precara care si-a facut loc si in cartea lui (si in multe alte carti), iar in comunicare sensul cuvitelor este deturnat (se pare ca la editura Marti inseamna Joi de ex). Povestea este cam aceeasi: carte cu o gramada de greseli, termene incalcate, bani ioc, promovare ioc, respect ioc. Inca o victima pe lista. Situatia a escaladat insa foarte rapid si se pare ca “avocati”, acest cuvint blestemat, a fost mentionat de ambele parti. Desi Ruse este departe de a fi unul dintre preferatii mei in materie de atitudine (este unul din cei care fac urat la critica publica, sau “se amuza” la parerile celor care nu le-a placut opera), sint convins ca a adunat destule  dezamagiri pina la inflamarea de fata.

DAR, domnul Ruse uita ca a lucrat la Tritonic si a facut si el ceva victime, unele chiar notorii intre cartile aparute cu ceva vreme in urma. Ba chiar a avut si ceva atitudini “hribistice” la adresa unora care si-au luat jucariile si au plecat din editura. Uita si de mladioasele limbi plimbate peste “obrajii” sefului, atunci cand interesul o cerea…

Totusi Andrei Ruse nu ar trebui sa fie asa de suparat. In fond si la urma urmei, Tritonic la adus in compania selecta a altor scriitori neplatiti, precum Marian Coman, Costi Gurgu, sau Mitoceanu, si cati or mai fi…

In alta ordine de idei, bossul Tritonic a fost intr-un glorios turneu de promovare, turneu declansat, se pare, tot la auzul magicului “avocat”. Intre timp drepturile/titlurile achizitionate de Michael Haulica cu ceva vreme in urma si nepuplicate inca au inceput sa expire… Poate se va gasi o alta editura interesata.

Update 1: Oana zice ca nu-i adevarat ce am scris eu, ci ca turneul a fost de placere. Si mai zice ca se intelege bine cu Bogdan Hrib si ca nu-l pupa niciunde.  Asa sa fie.

Update 2: Si mai zice Oana ca sint curat nesimtit. Aceasta remarca, venind de la ea, ma flateaza (pardon, era sa zic “ma flatuleaza”). Multumesc. In definitiv, cine se aseamana, se aduna (uneori in turnee).

Ca tot veni vorba de frustrarile noastre, am fost surprins sa vad cum Kyo a fost injurat “explicit” de catre un adolescent intarziat, pasionat de Harry Potter si fotografiatul “la pelea goala” in oglinda, cu celularul (dar nu ala a lu’ King); si a fost injurat deoarece a avut tupeul sa intrebe pe ce baza respectivul domn a recomandat “Razboiul Reginelor” daca el nu a citit… nici macar jumatatea mea. A avut si galerie, care a apreciat corespunzator vorbele de duh si “inchiderea gurii lu’ ala”. Si mai aflam de la autoare, a nu stiu cata oara, ca ni s-a pus o pata…

Si dupa ce ca sint frustrat, m-am si enervat. Si cred ca ar fi cazul sa punem capat acestei “discutii” deraiate.

Desi am subliniat de nenumarate ori ca ce am scris este doar parerea mea de cititor, pur subiectiva, am fost luat in balon cum ca ma dau (ne dam) “experti”, “mari critici” etc., evident, la misto. Am adus argumente la care nu am primit decat replici care ne “explicau” cum ca suferim de crize de personalitate, frustrari, sintem “parveniti”, snobi culturali, ca ar trebui sa mai mergem la scoala (Hogwarts probabil), ba chiar ca sintem niste denigratori nesimtiti pentru ca nu ne-a placut cartea si am avut curajul sa spunem asta (pentru ca “unii foarte destepti si culti nici macar nu indraznesc sa critice, odata cu intelepciunea si cultura literara convietuieste si bunul simt”, sic!). Oana, plina de imaginatie, a folosit (mai corect spus manipulat) diverse fragmente de comentarii asa cum a crezut ea ca ai servesc mai bine, ne-a dedicat cateva melodii (aici am fost putin dezamagit, asteptam niste manele grele dupa cum virajul discutiei), ba chiar am fost invitati gratios sa “Scrieţi voi, că la critici sunteţi buni. Editaţi voi, tot din acelaşi motiv. Şi, cu o rugăminte majoră, nu îmi mai futeţi neuronul. Nu vă place, nu cumpăraţi şi scutiţi-mă.”. Dar m-am si amuzat un pic cu “Horia s-a referit la Tolkien doar ca gen, adică fantasy clasic, nu că aş fi cumva predecesoarea lui”, precum si cu neputinta unora in a identifica pe un anume domn Vucea.

Avand in vedere cele scrise mai sus, precum si ultima iesire la rampa a lui Shauki  cred ca numai incercarea de a citi, respectiv de a avea o opinie legata de respectiva scriere a fost o mare greseala, greseala ce nu se va repeta. Dar daca tot am comis-o m-am bagat in hora asta de Ferentari, apoi sa joc atunci si sa va explic la modul direct.

1.       “Razboiul Reginelor” este una dintre cele mai proaste carti pe care mi-am aruncat ochii (si in acest moment nu imi vine in minte nici una mai proasta de atat).

2.       In tot ce am citit scris de Oana, in “Stapanul”, “Razboiul…” sau fragmentele publicat pe blog, nu razbate nici o urma de talent, ba chiar autoarea este intr-un dur razboi cu limba romana literara.

3.       Fiecare scriitor/blogger are fanii pe care ai merita.

De aici inainte, eu si Kyo, nu vom mai discuta despre “Razboiul Reginelor”, Oana Stoica-Mujea, sau alte chestii care au legatura cu subiectele respective. This is the end of it.

PS. Probabil ca nu voi reusi niciodata sa-mi explic prezenta lui Horia-Nicola Ursu la o anumita lansare…

PPS. Despre frustrarea romaneasca – un eseu foarte fain semnat de Balin Feri. Nu are legatura cu “frustrarile” de fata…

Atentie! Articol de recesiune, lung si fara poze.

Ideea acestui articol mi-a incoltit in cap dupa ce am citit maretul articol din New Scientist, articol in care autorul se intreaba  daca genul science fiction este pe moarte. Nu stiu de unde le tot vin ideile acestea unora. Da, nu este o chestie originala, nu este nici macar noua. Este o intrebare veche de aproape 50 de ani, care tot apare in perioadele cand economia merge prost.

In primul rand ipoteza lor de lucru este eronata. Se vehiculeaza idea ca SF-ul s-ar lua la intrecere cu stiinta, si ca, na!, stiinta a progresat asa de mult incat SF-ul este cam obsolete. Asta in priviinta lumilor sau viitorului imaginat. Cat despre SF ca literatura sau parte a literaturii, se pare ca este doar “semi-respectable”. Dar totusi sint si parti din SF in general, care par autorilor destul de selecte, si ne sint date ca exemple “Star Wars” si “Matrix”. Din pacate cam asta este la ce se gandesc cei ne-avizati cand aud de SF, Sci-Fi sau cum vreti sa-i spuneti, inclusiv cei de la New Scientist. Chestia e ca scriu despre o chestie despre care nu prea au habar…

Inca de la inceputul anilor ’60 a aparut ideea SF-ului muribund, pe fondul unei relative acalmii economice, perioada in care un mare numar de reviste de gen au disparut iar ritmul aparitiilor editoriale a scazut simtitor. Multi din autorii momentului s-au resimtit, inclusiv Robert Silverberg care a perceput fenomenul cam asa: ” un fel de mare imperiu prabusit, care a colapsat intr-o ciudata decadere provinciala”. Cred ca este elocvent faptul ca in 1961, premiul Hugo pentru cel mai bun fanzin a fost castigat de un simpozion cu titlul “Cine a omorat SF-ul?” A murit SF-ul atunci? Pai nu prea, chiar din contra. Poate selectia s-a inasprit, dar lucrarile bune au trecut, autorii talentati nu au disparut. Philip K. Dick, Poul Anderson sau Cordwainer Smith, pentru a da cateva exemple, au avut contributii importante in acea perioada. Tot atunci exponentii noului val isi faceau debutul: Roger Zelazny, Ursula K. LeGuin sau Kate Wilhelm pentru a numi cativa.

Toata treaba s-a repetat spre sfarsitul anilor ’70, o gramada de articole simandicoase sau savante explicau de ce totul s-a sfarsit pentru SF. Unii s-au panicat, gandindu-se sa treaca la mainstream. Si, iarasi, lucrari importante au aparut in acea perioada “sterila”, nume mari precum James Tiptree, Jr., Frederik Pohl, Gene Wolfe sau John Varley au avut ceva de spus. In 1991 s-a intamplat inca odata, si inca odata in 2001 (desi valurile au fost mai mici), si pe pare ca se intampla si acum. Poate se va repeta in 2021, si tot asa… Fara doar si poate, perioadele respective au avut si “victime”, asa cum probabil o sa fie si acum. Nu vreau sa dau nume, insa unii autori probabil sa o sa fie nevoiti sa-si ia si alt job pe linga scris, debuturile vor fi mai putine, publicul o sa vada ca unele premii nu sint acordate cum erau odata, etc. Cu toate acestea, cartile bune vor fi tot bune, scriitorii talentati vor scrie in continuare, si SF-ul cel muribund va fi resuscitat si de aceasta data.

Revenind la New Scientist, desi titlul pare incisiv, articolul in sine e doar barbologie, fara focus, fara directie. Mai nasol e ca si cei sase crai ai SF-ului nord american raspund cam anemic, fara convingere, poate in afara de Gibson care are totusi ceva de spus. Restul sint doar raspunsuri politicoase care nu spun nimic. Iar Margaret Atwood o face de-a dreptul lata. In acceptiunea respectivei doamne, cei care citesc SF sint doar niste adolescenti intarziati care viseaza planete cu sau fara dragoni pe ele, nave spatiale, savanti nebuni, chestii cu ochii rosii si asa mai departe. Brrrr!

Read more…

In numarul din Octombrie 2008 al revistei Nautilus, domnul Victor Martin (VM) a semnat un fel de articol critic referitor la curentul New Weird, implicit, la antologia cu acelasi titlu aparuta la Millennium Press. Desi recunoaste ca nu a citit nimic si intalnim in articol si afirmatii de genul “De autori precum M. John Harrison, Clive Barker, Michael Moorcock, China Mieville, K.J. Bishop, Jeff VanderMeer, Steph Swainston, Ian R. MacLeod, Jay Lake, Hal Duncan, Brian Evenson, Jeffrey Ford, Leena Krohn, Alistair Rennie, care voiau si mai vor sa scrie fantasy altfel decit J.R.R. Tolkien, nu s-a prea auzit.”, dansul are o parere foarte ferma despre scrierile lor, parere care intr-un cuvint se rezuma la: maculatura. Mai grav este ca domnul respectiv trage aceasta concluzie bazanduse pe niste inchipuiri, pe critica blurb-urilor de pe coperta, pe baza comunicatelor de presa, precum si pe baza recenziei semnate de Kyo (Bogdan Lascu), recenzie care nu i-a cazut bine.  Foarte rapid, autorul pierde focusul initial, totul devenind doar un pretext pentru expunerea diverselor frustrari legate de cyberpunk, Jurnalul SF, premii, anglo-saxoni, praz, peste etc. Evident, reactia a venit foarte prompt din toate directiile, in toate registrele, de la bascalie pina la indignare, iar VM a fost executat sumar. Ridicolul a devenit chiar tragic cand, din greseala, VM a incercat sa-si sustina parerea printr-un comentariu postat sub un alt pseudonim, spunind in acelasi timp ca nu a citit antologia respectiva, dar ca este o carte foarte proasta… na!

Victor Martin - Brrr!!!

Cum unul din comentariile bascalicioase mi-a apartinut, ma asteptam la o reactie “de duh” a domnului VM, reactie care a venit sub forma unui articol numit “Criticii şi comentatorii spaţiului virtual”, in revista virtuala Pro-Scris. Speram la ceva coerent, insa, sincer, nici nu stiu cum as putea combate respectiva polologhie. Caci nu e nici o afirmatie, nici o idee acolo… Se desprind cateva tehnici de “socializare” virtuala, care, in cel stilul cel mai New Weird posibil, sint aplicate (si aplicabile) chiar autorului:

1.       “Sunt mult prea multe materialele care nu au nici un comentariu, dar, deocamdată, e „trendy” să ai blog, site”, de exemplu revista de critica literara Pro-Scris.

2.       “Mulţi sunt chiar „scriitori de site sau blog”, în sensul că lansează o lucrare literară sau o idee şi tot ei vin cu comentarii, sub diverse pseudonime. În felul asta, vor să dea iluzia că spaţiul administrat de ei are mulţi vizitatori şi pot chiar „să agaţe” comentatori care există în realitate.”  de exemplu, cateva din pseudonimele domnului VM – Ioana Mogosan, Bebe (cel rau), Cristi.

3.       “Pornesc de la un text, chiar şi de o calitate îndoielnică, şi ajung cu comentariile, undeva, departe, într-un punct fără nici o legătură cu textul.” Exemplu – orice articol “critic” scris de VM

4.       “Comentatorul talentat şi cu o viziune culturală diversă, chiar dacă nu prea vastă, poate scrie un text mai valoros decât comentatorul talentat, dar cantonat într-o anumită formă de cultură, dar, pe Internet, nu vorbim despre niciunul dintre aceştia” exemplu – VM

5.       “Când comuniştii au luat puterea, nu au avut formatori de opinie. Ei s-au format singuri, după ureche. Necazul lor a fost că s-au format prin autoîndoctrinare şi au băgat „lecţii politice” şi în generaţiile următoare; era uşor de anticipat că nu vor sta veşnic la putere, iar din romanele produse „la cerere”, inclusiv science fiction, nu va rămâne mare lucru.” Wtf?! exemplu – vezi punctul 3.

6.       “Nici puzderia de târguri şi expoziţii de carte nu rezolvă problema. Acestea au început să semene cu târgurile de zarzavaturi; adunătura de VIP-uri nu mai impresionează, pentru simplul motiv că acestea, ca şi cărţile lansate cu pompă, a căpătat miros de prefabricate preambalate în salopete Armani.” Exact punctul 3.

7.       “Perspectiva îmbogăţirii din vânzarea cărţilor SF e iluzorie, chiar şi numai din cauza faptului că scriitorii pasionaţi de acest gen sunt consideraţi psihopaţi. Sunt consideraţi psihopaţi până la o masă critică la care sunt preluaţi de mainstream, ca şi cum, în literatură, se poate trece, ca la fotbal, în Liga Întâi.” … iar punctul 3, deja m-am plictisit.

8.       ” Necazul nu constă în migrarea către virtual a criticilor „realizaţi” sau faptul că ei au fost realizaţi de Securitate sau de conducerea de partid şi de stat, ci apariţia unor critici sau comentatori tineri cu reflexe formate pe tiparul psihologic al înaintaşilor lor direcţi. Ca spaţiu socializant, Internet-ul a înlocuit „munca de la om la om” cu o muncă de la o mulţime de oameni la om.” Sa mai zic ceva?! Si tot asa…

9.       Ete una directa “Cei ce nu reuşesc să se integreze în melanjul străinătăţii, se întorc cu pretenţia de a ne da lecţii; datorită obedienţei românului faţă de tot ce nu îi e specific, aceştia chiar reuşesc să impresioneze, dar nu pentru mult timp. Pleacă alţii şi se întorc cu alte mofturi.” Si ete ca nu ma recunosc. D-aia de cate ori emit ceva, spun ca e doar parerea mea. Si prefer neintegrat aici (desi nu e cazul) decat integrat la Craiova.

Cam atat cu aceasta “emanatie” despre blogeri (desi mai mult de jumatate au fost alte “cauze”).

Mai departe domnul VM ne spune despre “Neuromantul”, roman care nu i-a placut, desi am vaga impresie ca deja nu-i placea inca inainte sa citeasca prima fraza a volumului. Oarecum simpatizez cu dansul, cybepunk-ul nefiind chiar genul meu preferat, dar pina la a afirma ca “„Neuromantul” lui Gibson nu se înscrie în genul science fiction”, si apoi “Cyberpunk-ul nu e SF” e un pic de cale lunga si cam fortata. Fortata de faptul ca “Nu cunosc cyberpunk-ul decât prin prisma admiratorilor români ai subgenului din jurul defunctului „Jurnal SF”, adică un curent teribilist tip dadaismul sau paradoxismul.” si de vesnica iubire dintre VM si cei care au publicat vreodata in Jurnalul SF. In sfarsit, fiecare care cu gusturile lui, chit ca etichetarea unui subgen doar dupa lectura unui singur volum… Macar nu avem cazul New Weird (adica 0 volume cetite).

Dupa aceste critici “da duh”, urmeaza PROZA. In netarmurita sa imaginatie combinata cu fenomenalul talent al domnului de fata, dansul a produs textul cu titlul “Comentarii”. Sub titlu scrie frumos “Autor: Victor Martin”. Poate autor al modificarilor de nume, caci textul, in integralitatea lui, a fost copiat de pe site-ul revistei Nautilus (vezi postul cu nefericita incercare “Blestemul Casei Diavolului”). Singura contributie a “autorului” este “cenzurarea” numelor adevaratilor autori. Sa fie un pamflet? Sa fie un nou stil literar?, “un curent teribilist tip dadaismul sau paradoxismul”?, plagipunk?…

No, gata! Am pierdut destul timp cu acest post!

La final un ultim citat din “Bebe”: “Daca am o parere e si din cauza ca,la Revolutie, si eu am murit putin; mi-am castigat acest drept.” Asa e, aveti inclusiv dreptul elementar DE A DEBITA PROSTII, chiar daca nu e stipulat explicit in constitutie, insa va rugam sa nu ne mai abuzati cu acest drept. Exercitati-l in privat.

Adieu.

Administratia Bush, pe linga nocivele si evidentele efecte politice, sociale si economice exercitate si resimtite in intreaga lume, a antrenat in cavalcada pentru profit (chestie care paradoxal, ne-a tarat in cea mai grozava criza economica din ulitimii zeci de ani) chiar si lumea literara. Unii au produs volume avertisment gen “Spook Country”, altii, mai inclinati catre marketing si dolarei au produs romane de proslavire a heroismului si desteptaciunii luptatorilor anti-teroristi americani. Printre cei din urma sint si cativa cunoscuti de-ai nostri, precum Ben Bova, Greg Bear sau Bruce Sterling, mai sugubeti de felul lor, care au crezut ca o sa faca bine la buzunar oarece osanale catre viitorii super luptareti anti-tero.

Pornind de la faptul ca “terorist” poate fi oricine sau orice produce teroare (chiar si intunericul sau King), prin analogie, gama de chestii anti-teroriste este foarte larga. Asadar, intreprinzatorii nostri autori (de fapt ai lor) au avut la dispozitie o recuzita impresionanta, numai buna de fi upgradata in nota SF.  Si ei si-au facut meseria cu varf si indesat: sateliti sofisticati, arme biologice selective, robotei, bombite inteligente, hackeri, softuri complicate, etc.

Prima problema e ca de aici lipseste originalitatea si surpriza. Adica Bush i-a cam batut deja pe toti la ploturi cu demolarile alea controlate dublate de avioane de neindentificat, plus o racheta cat se poate de americana (cica avion) trantita intr-o aripa a Pentagonului, “intamplator” pregatita de renovare. Ce sa mai zic de “urmarile” cu armele de distrugere in masa din Irak , sau marii finantari ai terorismului, talibanii cu papuci, kalasnikov si magar care nu au nici dupa ce bea apa (pe vremea cand erau rusii acolo nu se numeau teroristi). Scriitorii in cauza s-au straduit, aplicand celor deja existente o gramada de imbunatatiri sefeistice, insa baza tot aia e. Si aia buni ai bat pe aia rai.

A doua problema e ca cei inclinati spre lectura s-au cam saturat de mult de toata demagogia si fervoarea anti-terorista, fiind preocupati mai mult de pretul petrolului, pretul razboiului, sau de dezastrul economic ramas in urma “eroului”. Probabil ca o astfel de carte nu numai ca nu ar fi cumparata, dar nu cred ca ar fi citita nici daca ar fi primita cadou. Pentru ca nu e chef si nu e timp.

Cam asta se intampla unde piata de carte e mare, este imensa in comparatie cu Romania. Tocmai de aceea nu inteleg de ce unele editurii de la noi sufera de sindromul ochelarilor de cal. In cautarea “lozului cel mare”, ajung sa se indragosteasca de anumite etichete cum ar fi “thriller”, aruncand in acea galeata inclusiv incercari nereusite (comercial vorbind) ale unor cunoscuti si respectati autori de SF, care, in mod evident, si-au construit reputatia si bunastarea (adica vanzarile, bai!) pe alte titluri. Avand in vedere entuziasmul exagerat si sperantele puse in respectivele volume, tare imi e teama ca vor gusta iarasi din cupa amara a dezamagirii.