Oneiric Press (Septembrie 1990)

In timp ce cautam informatii despre volumul de fata am descoperit ca Victor Gollancz Ltd (editura unde Wilson a publicat primul sau volum din cariera, The Outsider) a fost infiintata tocmai in anul 1927 si dupa mai multe preluari de-a lungul timpului, in decembrie 1998, Orion Publishing Group a cumparat Gollancz si l-a transformat in imprintul sau de science fiction & fantasy. Sprijinind initial stinga si curentul socialist, Gollancz au publicat, in original, autori ca: George Orwell, A. J. Cronin sau Daphne du Maurier.

Colin Henry Wilson este un autor controversat, cunoscut mai mult pentru inclinatia sa predominanta spre filozofie, pentru studiile asupra misticismului si ocultismului, enciclopediile asupra crimei ca si fenomen, dar si ca reprezentant al curentul literar Angry Young Men.

La un moment dat al carierei autorul s-a lovit, intamplator zice el, de The Outsider and Others a lui H.P Lovecraft ( scriitor de care nici nu auzise pina atunci ). Coincidenta a fost cu atat mai mare cu cat acesta avea publicat la momentul respectiv, romanul sau controversat de debut, The Outsider, o meditatie asupra filozofiei existentiale. Acest prim contact cu opera lui Lovecraft a avut drept rezultat o carte publicata in 1961 si in care afirma ca autorul intr-adevar a fost un geniu in felul sau, insa pesimismul sau nu ar trebui luat prea mult in serios. Mai pe scurt, Lovecraft ar fi fost un romantic al secolului al 19-lea, nascut intr-un timp cu totul gresit pentru profilul sau.

Dupa aceasta prima carte, Wilson a devenit din ce in ce mai obsedat de teroarea descrisa si intretinuta magistral de Lovecraft in lucrarile sale. Astfel a aparut The Mind Parasites, publicata initial in 1967 la editura Arthur Barker, pentru ca de fapt editia din 1967, de la Arkham House, sa fie considerata cea mai importanta. A ramas prima si singura carte publicata la Arkham House. Interesant este ca in prefata cartii autorul sustine ca romanul a fost scris special si la sugestia celor din urma. De asemenea, The Mind Parasites este si primul  sau roman science fiction din cariera .

Dar revenind la Lovecraft, Wilson a conchis ca ceea ce-l face atat de bun, cat si rau pe acesta, este faptul ca a fost un scriitor cu adevarat obsedat. Si aici se afla explicatia pentru care Lovecraft a ramas unic in literatura, in ciuda numarului mare de scriitori care au fost fascinati de miturile lumii sale si de stilul literar aparte. Cu alte cuvinte se poate afirma cu certitudine ca Miturile Ctulhu au aparut cu adevarat dintr-o necesitate interioara.

In urma informatiilor adunate si a resurselor examinate, Wilson a ajuns la concluzia ca Lovecraft a fost un scriitor de geniu, cu o situatie sociala si literara ce se potrivea exact cu tema dezbatuta in romanul sau, The Outsider. Dupa el, in jurul anului 1800, a avut loc o schimbare majora in evolutia rasei umane, fiind momentul in care au inceput sa apara pentru prima oara in istorie cei ce vor primi numele de romantici. In zilele Greciei Antice un asemenea om romantic ar fi fost privit ca un pericol pentru societate si ar fi fost inlaturat rapid. Pentru ca un anume instinct i-ar sugera omului ca nu este doar o simpla insecta pe pamant, o creatura fara rost, ci intr-un sens important chiar un Dumnezeu. Si analizand cazurile mai multor scriitori mai mult sau mai putin celebri a observat ca toti acesti romantici, posedati de geniu, si a caror viata, fie s-a curmat brusc, fie a fost marcata de neimpliniri si privatiuni insuportabile, sunt toti victime ai “tragediei inadaptatului” (The Outsider - un termen mai apropiat nu am gasit pe moment). Oameni a caror viziune ii face sa fie nepotriviti pentru rutina vietii de zi cu zi si al caror geniu nu este de natura “comerciala”. Acestia pot avea, daca au noroc, mijloace proprii de finantare, si este dat exemplu Kierkegaard, si isi pot scrie cartile stranii in pace, sau, daca nu sunt asa de norocosi, cum a fost si Lovecraft, soarta lor e cea mai trista din lume.

Oneiric Press edition, 1972

Autorul banuieste ca daca ar fi avut un dram de sansa, Lovecraft ar fi calatorit mult, dorinta de altfel exprimata si in unele dintre scrisorile sale, si opera sa ar fi fost lipsita de multe din cliseele pulp ce o strabat atat de evident. Ar fi rezultat astfel o scadere a inspiratiei creative, dar ar fi castigat la finisarea finala a lucrarilor sale. Ca orice artist, Lovecraft a incercat sa-si mentina sanatatea mintala prin scrierile sale, indepartandu-se  prin cuvintele asternute pe foaie de prezentul apasator si intunecat al vietii de zi cu zi din Providence. Pe scurt,  pentru ca a indurat cu o intensitate mai mare decat restul nedreptatile traite de un alt million de inadaptati, Lovecraft poate fi  identificat, mai mult decat Hemingway, Faulkner sau Kafka, ca “un simbol adevarat al artistului – inadaptat apartinand secolului 20″.

In The Mind Parasites,  a incercat – ca in intreaga sa opera de altfel – sa se foloseasca de factorul science fiction, pentru a atinge o anumita forma de seriozitate intelectuala, dar fara a uita necesitatea de a oferi o poveste cititorului. Si nu in ultimul rand  a dorit, dupa cum e si evident, sa aduca un tribut marelui Lovecraft prin folosirea uneia dintre temele sale favorite – existenta unor forte malefice necunoscute omului-. Pe care a alaturat-o apoi  problemei ce-i venea obsesiv in minte, si anume, de ce rasa umana a inceput sa produca pe banda rulanta dupa Revolutia Franceza,  un numar foarte mare de inadaptati geniali. Procent care s-ar ridica la nu mai putin de circa 5% din volumul populatiei.

Povestea este destul de simpla, insa problemele dezbatute si multe din aspectele aduse in discutie, nu prea. Profesorul Gilbert Austin descopera o noua rasa extraterestra, intitulata Tsathogguans, o specie de paraziti invizibili ( la prima vedere) ai mintii, ce se hranesc cu viata de zi cu zi a oamenilor. Si pentru ca nu doresc sub nicio forma ca umanitatea sa fie constienta de prezenta lor, fac orice sa-si pastreze anonimatul. Acestia manevreaza societatile in functie de interesele lor si orice descoperire a lor de catre om echivaleaza cu moartea sigura a individului.

Singura sansa a omului, de a lupta cu acesti inamici invizibili, este de a muta campul de lupta direct in minte. Insa pentru a se ajunge aici, oamenii trebuie sa patrunda pina la cele mai ascunse locuri ale ei, trebuie sa descopere abilitatile nebanuite, ingropate adinc in subconstientul fiecaruia dintre noi, si apoi sa mai si fie capabili sa exploateze cu eficacitate aceste cunostinte. Cu alte cuvinte, trebuie sa devina adevarati supraoameni.

Wilson reuseste, de-a lungul intregului roman, sa construiasca si sa mentina destul de bine, o nota accentuata de teroare, specific Lovecraftiana. Folosirea povestirii la persoana I si prezentarea directa a tuturor trairilor pe care le “suporta” profesorul Gilbert contribuie si ele la cresterea implicarii emotionale a cititorului. Dupa cum am zis mai sus, autorul nu se da in laturi si se foloseste cu bucurie de multe dintre momentele romanului pentru a discuta si a analiza anumite aspecte filozofice si teorii personale ce-i macinau existenta la momentul repectiv.

Uneori acest timp de lectura se poate dovedi obositor, insa in mod cert ideea, constructia frazei si datele existentiale analizate, au sansa de a ramane mult timp in memorie.

Ceea ce scoate in fata Raising Stony Mayhall (dorit a fi un volum anti-horror) de restul cartilor apocaliptice cu zombie de pe piata, este premiza destul de originala. Nu e ceva nemaintilnit pentru mine, de idee m-am lovit mai demult in jocul pentru pc, Stubbs The Zombie (who was a lot of fun), dar pentru o carte, e ceva nou. Nu ne mai aflam in postura in care eroul uman, ramas singur si izolat in fata unei infectii apocaliptice, se vede nevoit sa recurga la mijloace drastice pentru a supravietui. Nu, nici pe departe.

De aceasta data actiunea se invarte in jurul lui Stony -you got it?-, un copil nascut dintr-o femeie infectata cu virusul zombilitic si adoptat ulterior si intamplator de o familie normala si perfect sanatoasa. Dupa cum e logic, acesta a mostenit toate puterile aferente unui infectat total, cu o singura exceptie. Nu simte deloc nevoia de a ucide pe cineva si nu prezinta acea stare de transa frenetica in care nevoia de infecta si pe altii e de necontrolat. De altfel zombie lui Gregory sunt diferiti fata de cei descrisi de intregul curent. Acestia sunt periculosi doar in perioada de incubatie a virusului, intinsa pe cateva zile (depinde de la individ la individ), cand isi face efectul si subiectul isi pierde total simtul ratiunii. Pentru ca apoi, odata instalata infectia, acestia sa fie destul de rationali – cu mentiunea ca un efect secundar manifestat imediat la “trezire” este pierderea totala (sau uneori partiala) a memoriei. De altfel directia spre care se indreapta scriitura autorului si actiunea in volumul de fata sugereaza ca cei infectati, sau o mare parte a acestora si-ar dori sa traiasca in armonie alaturi de oamenii sanatosi. De altfel, exista si trei curente in interiorul societatii zombiatice, conservatorii, ce si-ar dori sa nu mai transforme alti oameni,  cei ce lupta pentru o infectare totala (the Big Bite - si care au si cei mai multi fani) si cei care ar vrea doar sa pastreze comunitatea la un numar constant de indivizi prin infectarea regulata a oamenilor.

Volumul este un efort interesant si nu neaparat epic cum exagereaza unii, radiografind aventurile si experienta de viata pe care o acumuleaza Stony, personaj puternic umanizat. De altfel toate interactiunile interumane descrise in volum, dintre Stony si familia lui sau celelalte personaje ce apar pe parcurs, nu au decat mici diferente fata de o situatie reala, diferente impuse de conditia de infectat a eroului. In ceea ce priveste personajele, acestea par bine construite si se comporta cat de cat credibil, tinand cont si de situatie. Per total, stiu ca ma repet, dar eu am ramas cu impresia ca valva mare din jurul volumului este cam nejustificata. In plus, cam de pe la jumatatea volumului am trait cu impresia ca autorul si-a pierdut un pic sirul gindurilor, actiunea intrand intr-un mic impas. Adica sunt deschise de-a lungul cartii multe portite si firul desfasurarii intamplarilor se poate desface in mai multe directii, insa pina la urma nu se apeleaza la nici una. Si cam astepti ceva, ce nu mai vine. In ciuda acestui fapt, actiunea este populata cu ceva rasturnari de situatii (nu asa radicale, dar cat sa curga povestirea spre un final – dorit- surprinzator) si chiar daca lasa loc de mai bine, puncteaza totusi, la impresia finala.

De recomandat cititorilor aflati la inceput de drum cu romanele populate de zombie sau celor pasionati de asemenea teme. Cei care se iau in serios vor putea dormi la fel de bine ca si inainte, neavand habar cine e Daryl Gregory.

I read Raising Stony Mayhall with high expectations, and I’m happy to say that not only did it not disappoint, but it’s even better than I had hoped: It’s a delightfully fresh take on the zombie genre and a ripping good read. The zombie faithful will devour this book, but zombie agnostics beware: zombie messiah Stony Mayhall just might convert you.
—John Joseph Adams, bestselling editor of Wastelands and The Living Dead

Richard K. Morgan

Ca si fapt divers nu e vorba de chiar prima carte citita pe 2012, ci doar prima despre care scriu. Si daca tot am adus asta in discutie si ma gindesc bine, debutul pe acest an l-am facut cu Breathless (2009) a lui Dean R. Koontz despre care nu merita sa spun prea multe. Poate ar trebui doar retinut  ca autorul pare ca si-a diluat din ce in ce mai tare scriitura.

The Steel Remains, primul volum din seria  A Land Fit for Heroes, este un fantasy neconventional, cu trasaturi realiste, dar si cu actiuni uneori duse mult spre extrem, ce depasesc cam multe bariere,  si astfel il situeaza pe o ramura mai sus decat un alt fantasy obisnuit. Si nu sunt singurele aspecte ce vorbesc despre originalitatea scrierii de fata, orientarea gay a personajului principal si scenele mai mult decat explicite (si cam dese) de sex, plus limbajul bombardat de injuraturi si blesteme,  fiind doar o alta felie, din intregul ce poate pune probleme unui cititor obisnuit cu fantasy-ul cuminte si traditional.

Povestea este cat se poate de simpla. O tinara cu ceva origini nobile, in urma unei tragedii familiale, ajunge in situatia disperata de a fi vinduta negustorilor de sclavi. Si aici intervine,  un pic impins de la spate de mama,  varul ei, disparut demult pentru familie. Ringil Eskiath, un mercenar nemilos in zilele lui bune,  nu sta prea mult pe ganduri si  se implica pentru a descifra itele intregii intamplari. Problema este ca s-a scurs ceva timp de la aceasta treaba si pe deasupra, sclavia este si o activitate considera legala de catre stat. Si ca totul sa fie bine, pe fundalul acestei povesti se pare ca este iminenta si invazia  rasei the dwenda, un popor vrajit, disparut de mult, dar despre a carui cruzime si tenacitate vorbesc cu lux de amanunte multe carti istorice. Si a carei posibila aparitie este investigata de catre  Archeth Indamaninarmal, demnitara de seama in Yhelteth Empire si ultima urmasa pe Pamant a rasei sale (si ea la fel de misterioase ca si cea investigata).

Firul intamplarilor este analizat separat, pe trei directii clare, concentrandu-se asupra cate unui personaj, doi barbati si o femeie,  pentru ca in final, acesta sa se intregeasca spre aceeasi directie. Lui Ringil si Archeth i se alatura Egar Dragonbane,  un Majak nomad, ce a luptat cot la cot cu ceilalti doi impotriva dragonilor si in invazia contra extraterestrilor reptilieni (supranumiti The Scaled) ce au periclitat  serios  (la un moment dat)  viitorul umanitatii.

Problema de care te lovesti inca de la inceput este ca autorul este cam zgarcit cu detaliile istorice, dar si cu background-ul personajelor, si eu am avut ceva dificultati in a cuprinde intregul tablou. Mai ales ca cei trei provin din medii diferite si dupa cum e normal, cind esti bombardat cu multe elemente noi (neexplicate) dintr-odata, risti sa nu mai prinzi unele detalii si sa ramai cu multe intrebari in minte.

Totusi pare un debut de serie echilibrat si pe deasupra, daca reusesti sa gasesti limbajul comun cu autorul si sa identifici elementele ce sunt pe gustul propriu, se ajunge usor la concluzia ca se merita sa se cerceteze si celelalte doua volume ale seriei.

De exemplu, chiar la debut exista o scena introductiva, in care Ringil trebuie sa dea piept cu o “familie” de viermi demonici ce pun stapanire pe trupurile mortilor, animandu-le apoi cu intentii mai putin nobile. Pentru mine autorul a inceput cum nu se poate mai bine si mi-a oferit exact ce am vrut din start, o chestie mica (lupta cu viermii), dar cat sa ma convinga ca trebuie sa dau si foaia urmatoare.  Nu s-a lansat intr-o introducere prea stufoasa in informatii, in detalii, sau in descrierea unor situatii fara sens, ci a intrat direct in “paine”.

Pina la urma cred ca aici e secretul. Nu pentru toti este usor sa-ti atragi cititorul din primele pagini si sa-l motivezi sa nu se opreasca aici.

Studiind internetul nu am putut sa nu observ ca exista voci care confirma ca cei care au apreciat seria Kovacs considera efortul sau de a scrie fantasy drept un experiment nereusit. S-a spus ca, probabil, Richard K. Morgan are impresia ca a inventat roata,  pentru ca a precizat in diverse interviuri ca nu a citit prea mult fantasy la viata lui. De autori recenti mai importanti nici sa nu mai vorbim. Dar lasand discutiile la o parte cred ca important este ca volumul doi, The Cold Commands, a aparut pe piata inca de la finele lui 2011 si deja cititorii sunt impartiti, iar, in doua tabere.

Nominalizarile Philip K. Dick Award din 2011:

• The Company Man by Robert Jackson Bennett (Orbit)
• Deadline by Mira Grant (Orbit)
• The Other by Matthew Hughes (Underland)
• A Soldier’s Duty by Jean Johnson (Ace) 
• The Postmortal by Drew Magary (Penguin)
• After the Apocalypse by Maureen F. McHugh (Small Beer)
• The Samuel Petrovich Trilogy by Simon Morden (Orbit)

Pe deasupra, Robert McCammon a mai si fost rasplatit in 2008 cu Grand Master Award la World Horror Convention desfasurata in data de 29 martie a aceluiasi an.

Prima carte a autorului pe care am citit-o a fost, total intamplator, Mine. Nu e vreun roman stralucit si neaparat memorabil (desi a mai fost si premiat pe deasupra), dar e destul de bine pus la punct cat sa te convinga sa mai deschizi si alte carti ale aceluiasi autor. E excelent pentru cei care apreciaza mai mult o carte pentru atmosfera construita si incarcatura psihologica ridicata, cu accentul mai mult pe personaje si dramele lor (elemente caracteristice romanelor din acea vreme), cu descrieri reusite si elemente usor istorice, si mai putin recomandata celor satui sa asiste la urmariri ca in filme cu un deznodamant cam previzibil. Povestea, pe scurt, urmareste incercarile unei mame de-asi recupera bebelusul din mainile unei bolnave psihic, ce dispune, pe linga factorul timp, si de un alt  avantaj. Desi pregatirea militara si instictul de ucigas dobandit in urma activarii in diferite organizatii paramilitare si teroriste nu poate fi considerat chiar un lucru mic. Si urmarirea poate incepe…

*

Scrisa la debutul anilor 90, Speaks the Nightbird este o carte publicata de autor dupa o pauza de mai bine de zece ani. Este de fapt si prima lui incercare de a scrie fictiune istorica si, din pacate, finalizarea ei initiala s-a lovit de refuzul de a-i fi publicata. Abia mai recent, in 2002, McCammon si-a dat acordul pentru ca aceasta sa fie tiparita de o editura relativ mica. Si apoi aceasta a fost transformata intr-o serie urmandu-i alte doua romane, The Queen of Bedlam (2007) si Mister Slaughter (2010), pentru ca cea de-a patra sa urmeze a fi publicata in 2010 sub numele de The Providence Rider.

Pentru Speaks the Nightbird autorul a fost finalist pentru Historical fiction book of the year (2002) from ForeWord Magazine, apoi a primit in 2003,  Southeastern Science Fiction Achievement Award  for Best Novel of 2002, in 2003 Independent Publisher Book Award in categoria Historical/Military Fiction si in 2004,  Alabama Library Association’s Alabama Author Award.

Este suprinzator cum a putut cineva refuza un asemenea roman, chiar daca nici aceasta lucrare (ca si Mine, de mai sus) nu este una cu multe influente horror, genul ce l-a consacrat. De fapt au existat voci care au afirmat ca dupa publicarea acestei carti autorul chiar si-a pierdut o parte din fanii sai obisnuiti cu teme horror, insa a castigat in mod sigur altii noi, dar nu neaparat prea multi. Si ca un facut eu sunt printre cei castigati.

Ne aflam in Carolina anilor 1699, la 6 ani distanta de cazul vrajitoarelor din Salem. Fount Royal, o colonie nou construita se confrunta cu o serie de crime si evenimente inexplicabile. Tap ispasitor pentru toate acestea este gasita o localnica, vaduva Rachel Howarth, acuzata apoi de vrajitorie si uciderea sotului. Banuiesc ca toata lumea stie ca in acea vreme cine era invinuit ca practica magia era si condamnat imediat la arderea pe rug. Pentru a face lumina si a da un verdict in acest caz, sunt detasati in zona judecatorul Isaac Woodward, insotit de asistentul sau, Matthew.

Si ce bine pentru cititor ca lucrurile nu sunt ca intotdeauna ceea ce par si ca toata lumea ascunde cel putin cate un mic secret.

Si de aceasta data McCammon reuseste sa construiasca un roman solid, imbogatit de o suita de personaje deosebite cu propriile superstitii caracteristice acelor vremuri, cu o actiune ce te tine cu sufletul la gura de la inceput pina la sfarsit, totul mergand struna, exact ca un angrenaj uns si bine pus la punct. Practic din momentul in care am pus mina pe ea cu greu am putut sa o mai las din mina si asta in ciuda criticilor ce au atras atentia ca personajele au un discurs prea libertin pentru acea vreme si constructia lor scartaie din acest punct de vedere. E un aspect discutabil. Insa pentru mine nu a umbrit cu nimic impresia finala tocmai pentru ca totul pare foarte real. Si am fost prea absorbit sa aflu cine este cel care conduce din umbra si trage toate sforile ca un maestru papusar, ca sa mai dau atentiei si altor amanunte. Cei doi au de tras din greu pentru a a face lumina in acest caz, mai ales ca dezvaluirile surprinzatoare se tin lant.

De amintit sunt si scurtele flashback-uri in care sunt aduse la lumina unele intamplari din trecutul celor doua personaje principale, cand si cum a avut loc primul contact dintre cei doi si nu numai, crescand si mai mult implicarea emotionala a cititorului. Daca debutul romanului nu promitea prea multe, cartea deschizandu-se cu o scena desprinsa dintr-un film francez (am vazut intr-o seara pe tvr1 si as paria ca era si cu Dustin Hoffman, dar nu am reusit sa-l gasesc in biografia lui) si in care avem hangiul avar ce nu ezita sa-si ucida oaspetii pentru a-si insusi averea acestora, continuarea urca constant spre un cu totul alt nivel.

Interesant este ca asemenea lui Dean Koontz si McCammon a refuzat sa-si republice din romanele sale initiale, nu pentru ca nu i-ar fi placut, ci pentru ca a simtit ca nu se ridica la inaltimea lucrarilor sale recente. Totusi o exceptie a fost facuta pentru romanul Baal, republicat recent in editie limitata de Subterranean Press. Si desi mai putin prolific la scriitura ca si Koontz si pe deasupra fara niciun roman publicat in Romania pina la ora actuala ( informatie verificata pe site-ul autorului),  spre deosebire de Dean ( ce sta excelent la acest capitol), McCammon pare totusi un autor mult mai laborios  si mai meticulos  cu scriitura (concentrat mai mult pe latura psihologica a personajelor si mai putin pe supranatural ) ce poate ar merita  un pic mai mai multa atentia din partea cititorilor din intreaga lume.

]]> http://www.cititorsf.ro/2011/12/30/robert-r-mccammon-mine-speaks-the-nightbird/feed/ 0 http://www.cititorsf.ro/2011/12/18/david-anthony-durham-sacred-band-book-three-of-the-acacia-trilogy/ http://www.cititorsf.ro/2011/12/18/david-anthony-durham-sacred-band-book-three-of-the-acacia-trilogy/#comments Sun, 18 Dec 2011 10:44:09 +0000 kyodnb http://www.cititorsf.ro/?p=12070 As minti daca as spune ca nu asteptam cu nerabdare si publicarea ultimului volum din seria Acaciei. Si asteptarile nu mi-au fost chiar inselate pentru ca pina la urma Durham, vorba americanului, “Delivers” .

Traiesc cu impresia ca e mai simplu si mai productiv pentru cititor sa parcurga o intreaga serie deodata, pentru ca pe masura trecerii timpului mai sar din memorie o gama de amanunte legate de actiune si plotul general. Sa nu mai zic de numele personajelor si alte denumiri locale. Tocmai pentru a preintimpina acest neajuns, la debutul continuarilor Acaciei se afla cate un binevenit capitol introductiv ce ne aminteste o mare parte din evolutia intamplarilor. De altfel si cateva din capitolele urmatoare se concentreaza tot pe lamurirea multora dintre necunoscutele seriei actiunea trecand in planul secund.

Si abia dupa ce curg aceste capitole pot spune ca am reintilnit stilul propriu lui Durnham pentru care il apreciez atat de tare. Este bine ca toate aspectele pozitive ale naratiunii si personajele din Acacia: The War with the Mein si The Other Lands se regasesc si acum, surprinzator, chiar intr-un numar covarsitor de mare si la fel de bine puse la punct. Cel putin cele principale.

Si acum, ca si in celelalte volume, actiunea urmareste destinele membrilor familiei regale Akarian, confruntata cu iminenta atacului rasei Auldek, plecati cu catel si purcel de pe pamanturile natale in speranta unui viitor mai bun. Lucru realizabil doar prin cucerirea totala a celor din Known World. Fiecare dintre eroii nostri lupta pe un front diferit, daca Corrin Akaran (care si fura cea mai mare parte din carte- desi preferatul meu e pe departe Dariel-)  incearca pe calea magiei sa-si adune aliati, sora ei mai mica, Mena primeste o armata si misiunea  (imposibila -si nu doar- la prima vedere) de a-i opri pe Auldeki, in timp ce intr-un alt punct al lumii, fratele lor Dariel va influenta decisiv viata sclavilor ramasi in urma Auldek-ilor atat in relatiile lor cu Liga parsiva, dar cat si prin recucerirea identitatii nationale.

Daca toate sunt bune si frumoase in ceea ce priveste actiunea, personajele si constructie, totusi Durham o da un  pic in bara prin descrierea unor imagini si peisaje pe care le-am mai intalnit anterior, eroii realizand aceeasi calatorie din volumul precedent (chiar daca personajele sunt altele, practic e vorba tot de aceeasi Marie- cu sau fara palarie-). Si in plus, chiar daca subliniam in articolele precedente ca Durham nu se sfieste sa renunte la personajele sale, uneori chiar surprinzator, de aceasta data datele problemei se modifica un pic. La cererea fanilor sau nu, acum  acestea se mai pot intoarce sub diferite forme in povestire. Si astfel se mai indulceste un pic din impresia initiala ca intr-adevar soarta este cruda si nimeni nu poate scapa de ceea ce este scris. Sau poti si spune ca autorul e de fapt cam moale si nu prea inventiv in acest ultim volum, daca isi aduce  eroii din morti sau, macar incearca acest lucru. Nu ma intelegeti gresit, nu este o  situatie nemaintalnita si la altii, si nu reprosez nimic de genul credibilitatii, ci ma refer la simplitatea solutiilor alese, pentru ca alaturandu-le  repetitiilor de care am amintit mai sus sifoneaza un pic atmosfera romanului .

Totusi nu degeaba multa lume l-a comparat cu George R.R. Martin, lucru de care este intrebat autorul si in interviul postat pe Suvudu, insa acesta alunga orice indoiala afirmand ca pina la debutul cu Acacia nu a pus mina pe nicio carte de-a lui Martin. Un pic de rusinica pentru el. Si tot din spusele lui, scheletul din Acacia este construit pe acelasi principiu pe care il regasim si in Pride of Carthage, de care eu nu pot vorbi pentru ca nu am citit-o.  Oricum stam flexati pentru ca – inca-  nu exista termene de comparatie.

Durham este mai strans la punga cu descrierile si lumile expuse, personajele nu sunt in niciun caz atat de numeroase (desi acest aspect poate fi privit si ca un avantaj-  la Martin oricum a prins) si chiar daca pot parea ca au aceeasi profunzime, nu reuseste totusi  sa-i creioneze pe toti la acelasi nivel.

Nu stiu ce va mai fi in viitor, insa daca Durham va merge pe acelasi drum pe care a apucat-o acum, cel putin in ceea ce priveste seriile epic fantasy, poate avea o cariera de succes si, chiar daca nu se va ridica pina la urma la inaltimea asteptarilor, eu raman multumit de munca facuta la seria de fata.

“A truly epic fantasy . . . with a rich world and nuanced characters. Superbly written.”

—Fantasy Magazine

A smooth plot, Corinn’s well-developed character, and Durham’s stellar prose and rich imagination will have many traditional fantasy fans hoping for future books set in this turbulent world.

—Publishers Weekly (starred)

“Balul” din culegerea de fata este deschis de Cassandra Clare cu Same Fortunate Future Day, o poveste despre o dragoste obsesiva, dar/si, neimpartasita. Un razboi crancen, inca in desfasurare, a devastat intreaga planeta. Rose, fata unui inventator precoce, a ramas dupa moartea acestuia, nu doar  in compania robotilor specializati in munca domestica, dar si cu inventii pentru care timpul nu mai are nicio bariera. Iar cand un strain aterizeaza ranit in gradina ei, toata viata ei se va schimba radical. Un text bun pentru debutul antologiei, cu accent mai mult pe personaje si trairile lor,  elementele steampunk asigurand cu succes decorul povestirii.

In The last ride of the Glory Girls, Libba Bray ne trimite in Vestul Salbatic, acolo unde o banda de femei jefuieste in serie trenuri folosindu-se de un gadget nemaintalnit pina atunci. Tinand cont de numele autorului care nu-mi spune nimic as spune ca povestirea a fost chiar o surpriza placuta.

Urmatorul pe lista este nimeni altul decat maestrul povestirilor in care elementul tehnologic si informatic depaseste intotdeauna barierele conventionalului, Cory Doctorow. Clockwork Fagin urmareste experienta tragica a unor copii ce au suferit diferite accidente muncind pentru Computers si apoi au fost trimisi la Saint Agatha`s Home – Centrul de Reabilitare pentru copii cu handicap. Insa situatia lor fara iesire se schimba total cand pe usa centrului intra Monty Goldfarb, un tanar cu un picior de otel, insa cu o minte brici. Un text excelent si inovator ca de obicei.

Seven days beset by demons este o banda desenata scurta in care un tanar inventator este confruntat cu deziluziile aferente iubirii neimpartasite.

Trei crime. Un autor necunoscut. In Hand in Glove, Ysabeau S. Wilce detaliaza o poveste politista care, surprinzator, nu dezamageste.

Singurul text din antologie ce nu m-a prins si pe care nu l-am citit integral este The Ghost of Cwmlech Manor de Delia Sherman.

Nici cu Gethsemane de Elizabeth Knox nu a mers mai bine. Se imbina un pic cam prea multe elemente necunoscute cititorului in debut, pentru ca apoi, pina la final, povestea, personajele si actiunile lor, sa ma lase cu totul rece.

O serie de idei asemanatoare celor din The borrower Arriety gasim in The summer People de Kelly Link. Un text mai abordabil decat majoritatea textelor cu care m-am obisnuit la Link, ce urmareste povestea unei fete obligate sa aiba grija de niste fiinte invizibile misterioase, aciuiate in casa de vara a familiei. Daca de obicei antologatorii care-si promoveaza textele in propriile culegeri de texte nu prea le nimeresc, de aceasta data povestirea lui Link se potriveste ca o manusa, atat ca si constructie literara cat si context, antologiei de fata.

Cel care a fost odata The Grand technomancer, Most Mighty Mechanician si Highest of the High Artificier Adepts se vede supus unui interviu (posibil) mortal, in Peace in our time de Garth Nix. Un virus necrutator a curatat aproape in intregime planeta Pamant lucru cu atat mai neobisnuit cu cat populatia sa era supusa deja unor modificari mecanice aproape extreme. Unul din textele forte alea antologiei.

Christoper Rowe si  Nowhere fast nu mi s-a parut a fi ceva mai mult decat o povestire banala.Aparitia unui vehicul motorizat starneste panica printre locuitorii unui orasel. Pe cat de inovatoare pare aceasta inventie pe atata de inversunati sunt acestia in distrugerea ei.

Finishing School de Kathleen Jennings este  o banda desenata ce nu prea m-a inspirat in vreun fel.

O alta perla a antologiei mi s-a parut a fi Steam Girl a lui Dylan Horrocks. Talentul de narator al unei colege noi il subjugheaza total pe eroul nostru si pune bazele unei  prietenii neasteptate. Intrebarea este, chiar daca povestirile par deprinse din cartile de science-fiction, poate exista ceva samanta de adevar in spatele lor? Un text cu si despre suflet.

Este capabil un robot de dragoste? Sau doar asa este el conditionat sa se comporte in preajma stapanei sale. Cam asta e povestea si dilema din spatele textului lui Holly Black, Everything Amiable and Obliging. Si el deasemenea la inaltimea antologiei.

Mi-as fi dorit eu ca antologia sa se incheie in forta, insa nu s-a intamplat chiar asa. Oracle Engine a lui M.T. Anderson are o prima jumatate sclipitoare. Se inspira din fapte reale din timpul Imperiului Roman, unde lupta pentru putere si suprematie in sinul Romei era la ordinea zilei. Poate finalul mai neconventional lasa un pic impresia ca povestea s-a dus in jos, insa ramane un text cu premise si constructie interesanta.

Daca ar fi sa trecem in revista numele autorilor curpinsi in aceasta antologie se observa cu usurinta ca predomina numele mai putin cunoscute decat cele consacrate. Daca nu va deranjeaza aspectul asta eu cred ca puteti avea parte de surprize placute. Mie mi s-a parut a fi pe departe una dintre cele mai echilibrate si mai reusite antologii tematice citite in ultima vreme.

This exceptional anthology does great service to the steampunk subgenre and will do much to further its audience.

School Library Journal (starred review)

An excellent collection, full of unexpected delights.

Kirkus Reviews (starred review)

Link and Grant serve up a delicious mix of original stories from fourteen skilled writers and artists.

Publishers Weekly (starred review)

1 edition (August 9, 2011)

Fingers and other fantastic stories [Kindle Edition]

Marian Coman (Author),

Carmen Dumitru (Translator), Raluca Chirvase (Translator)

Stories: 4

]]> http://www.cititorsf.ro/2011/10/26/marian-coman-fingers-and-other-fantastic-stories/feed/ 1 http://www.cititorsf.ro/2011/10/07/anime-studio-ghiblis-the-borrower-arrietty/ http://www.cititorsf.ro/2011/10/07/anime-studio-ghiblis-the-borrower-arrietty/#comments Fri, 07 Oct 2011 11:10:51 +0000 kyodnb http://www.cititorsf.ro/?p=11903 Noul film lansat de studioul Ghibli in Japonia, in 2010, The Borrower Arrietty (Karigurashi no Arietti), este o adaptare dupa romanul lui Marry Norton, The Borrowers (1952), transpus si in alte ocazii pe marele ecran.

Ca sa nu va bucurati prea tare (asa cum am facut-o eu cind am aflat de el), ar trebui sa va spun inca de de la inceput articolului ca acesta nu este regizat de marele Hayao Miyazaki, desi a fost scris de acesta (si s-a aflat pe lista lui de posibile adaptari timp de 40 de ani), ci marcheaza debutul lui Hiromasa Yonebayashi (cea mai tanara persoana care a regizat pina acum un film pentru studioul Ghibli – 36 de ani), care a lucrat totusi sub indrumarea directa a maestrului.

Acest lucru se poate observa cu usurinta analizand coordonata vizuala, insa din punct de vedere al povestirii lucrurile nu sunt chiar asa grozave… sau oricum nu sunt la acelasi nivel cu care am fost invatati din animatiile precedente, Princess Mononoke, Spirited Away sau chiar si Kiki’s delivery service.

Si situatia asta nu este chiar de azi, de ieri, ci am observat-o de vreo doua filme incoace, de la Tales from Earthsea (2006, regizat de Gorō Miyazaki, nota 6.5 pe IMDB) si Ponyo on the Cliff (2008, regizat chiar de Hayao Miyazaki, nota 7.8 pe IMDB – care a si primit o mentiune la Bologna Future Film Festival, dar sa vedeti pentru ce:

…the high artistic and expressive quality of animation able to give form to wonderful imagination of the worldwide cinema master.

Da, mie unul imi este clar. Animatia este unul dintre punctele forte ale filmelor produse de studioul Ghibli si, ca de obicei, nici de aceasta data nu se face rabat de la imaginatie si de la prezentarea in amanunt a oricarui detaliu. Mai ales ca, acum mai mult ca niciodata, perspectiva camerei fiind un pic (mai mult) micsorata totul este prezentat si resimtit la dimensiuni cu mult peste cele normale.

Povestea este destul de simpla si nici scenaristii parca nu au vrut sa o dezvolte prea tare. Avem o familie de oameni cat un deget (mai precis au o inaltime situate undeva la 10 cm) ce traiesc sub podeaua unei case si care au o placere deosebita sa imprumute lucruri de nimic de la locuitorii umani ai casei. De fapt lucrurile sunt de nimic pentru oameni, dar pentru cei mici acestea pot deveni o arma (vezi un ac de cusut) sau o strecuratoare pentru bucatarie (vezi un degetar), iar un carlig de pescuit poate fi folosit drept carlig de escalada… si lista continua. In plus, ei s-au orientat spre aceste lucruri tocmai pentru ca disparitia lor sa ramana neobservata, si prin urmare prezenta lor sa nu fie stanjenita de nicio amenintare din afara. Ei bine, viata idilica a micii familii (mama, tata si adolescenta Arrietty) se complica un pic cind Shen, un tanar de 12 ani, se muta pentru o perioada (de convalescenta) in casa bunicii.

Filmul induce intr-adevar o stare de buna dispozitie si un pic de bucurie si fericire spectatorului printr-o serie de cadre specifice studioului, insa pentru mine, dupa cum tot am subliniat, nu a fost chiar destul. Da, scenariul inglobeaza si alte mesaje si nu este chiar un film dedicat exclusiv copiilor (desi acestia nu vor intampina nicio dificultate in a-l urmari), dar se simte lipsa acelei profunzimi necesare pentru a satisface un public matur. Si poate asta se intampla si pentru ca, daca la majoritatea filmelor produse de studioul Ghibli personajele cam ajung in diverse lumi fantastice, de aceasta data universul in care se petrece actiunea este limitat doar la o casa si (foarte putin) la imprejurimile ei. Chiar daca filmul are 94 de minute, nu pare capabil sa te tina atat in fata ecranului.

Multe lucruri deosebite nu se petrec, personaje exclusiv negative nu avem, doar o batranica dornica de a demonstra tuturor ca oamenii mici exista si, eventual, un corb flamand, daca punem si necuvantatoarele la socoteala. Am sperat eu la o lupta, la o urmarire frenetica cu niste sobolani insetati de sange sau, la orice altceva care sa mai animeze un pic actiunea, insa atmosfera este dominata de un calm iritant, si chiar in asa-zisele momente critice, tot persista o liniste interioara invizibila.

 Interesant este ca, desi povestea initiala se desfasura in Anglia anilor’ 50, scenaristul a ales pentru acesta versiune timpul zilelor noastre, iar ca locatie s-a orientat spre o suburbie a capitalei Tokyo, Koganei, unde se afla si sediul studioului Ghibli.

Ramane de vazut in ce directie se vor indrepta lucrurile cand cei doi maestri ai animatiei de la Ghibli, Hayao Miyazaki si Isao Takahata (celalalt cofondator ) se vor retrage definitiv de pe scena. Cert este ca, in momentul de fata, proprietarii nu ar trebui sa-si faca prea mari probleme atat timp cat peste 7.5 milioane de oameni au vizionat Borrower Arrietty (doar ar patrulea film regizat de altcineva decat de unul dintre cei doi) la cinematograf, un record all-time in Japonia pentru un film semnat de un regizor debutant.

Premii: Animation of the Year Award la cea de-a 34-a ceremonie a Japan Academy Prize Award

…a gentle and entrancing tale, deeper and richer than more instantly gratifying fare.

Steve Rose, The Guardian

The film was ravishingly colourful and textured(…)animation doesn’t get better than Arrietty.

David Gritten, The Telegraph

Infiinţat în 2006, cel mai important festival de film de animaţie din România şi singurul din Bucureşti, a devenit, pe parcursul ultimilor cinci ani, unul dintre cele mai importante evenimente culturale din Capitală şi unul dintre cele mai importante festivaluri de film de animaţie din Europa Centrală şi de Est. Adunând, pe parcursul primelor patru ediţii, 35.000 de spectatori şi proiectând 1313 filme de animaţie (lung şi scurt metraj, precum şi videoclipuri muzicale şi clipuri publicitare), anim’est este festivalul de film cu cea mai spectaculoasă creştere în rândul publicului bucureştean.

Invitaţi la proiecţiile, workshopurile, seminariile anim’est au fost, pe parcursul primelor patru ediţii, animatori precum Bill Plympton, John Dilworth (nominalizaţi la Premiul Oscar), Mike Reiss (scenarist şi co-producător fondator The Simpsons), Georges Schwizgebel, Hayo Freitag, Juan Pablo Zaramella sau românii Ion Truică (selecţionat în competiţia Festivalului de la Cannes), Luminiţa Cazacu – distinşi cu Premiul anim’est pentru Întreaga Activitate – sau Mihai Bădică.

Celor şase secţiuni competitive ale festivalului (lung metraj internaţional, scurt metraj internaţional, film românesc, film studenţesc, videoclip & advertising, balkanimation – deschisă filmelor din Albania, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, FIRO Macedonia, Grecia, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia, Turcia) şi secţiunii Mozaic (rezervate proiecţiilor cu cele mai noi şi mai hot filme de animaţie ale momentului, premiate la festivalurile de film importante din lume) li se adaugă în fiecare an secţiuni speciale, dedicate celor mai importante industrii de film naţionale din Europa şi din lume, celor mai importante şcoli de film de animaţie, unor studiouri care au realizat filme multi-premiate la festivaluri internaţionale de film, unor festivaluri de profil importante din Europa, precum şi unor animatori consacraţi.

Începând cu ediţia a patra a festivalului (2009), Anim’est a organizat pentru prima dată un eveniment unic în peisajul festivalier din România – Creepy Animation Night – o noapte întreagă de proiecţii şi muzică live cu animaţii provocatoare – bizare, horror sau thriller.

Începând cu ediţia a doua a festivalului (2007), anim’est susţine şi un follow-up la Cluj-Napoca, imediat după finalul ediţiei bucureştene.

Programul festivalului poate fi consultat aici sau in format pdf aici, iar biletele pot fi achizitionate in avans pe site-ul TicketFan.ro, in magazinele Flanco si Librăria Engleză Anthony Frost din Bucureşti, iar, in perioada 7-16 octombrie 2011, la fiecare dintre casieriile cinematografelor Patria, Sala ArCuB si Cinema Union din Bucureşti.

Mai multe detalii aici.

În 2082, natura umană a suferit modificări profunde. Cetăţenii din spaţiul DemNet pot alege să devină nemuritori, beneficiază de tinereţe veşnică şi sănătate perfectă cu ajutorul celulelor Nanosan, de stabilitate financiară absolută prin UniTrez. Pentru ca orânduirea perfectă să fie completă, mai rămâne doar un singur pas: instaurarea obligativităţii participării la consultările electorale zilnice.
Întreaga lume civilizată aşteaptă cu încântare momentul în care va fi atinsă culmea ultimă a democraţiei. Igor Lemme şi Îngerii săi au însă alte planuri…

Autorul spune despre  roman urmatoarele :

 

DemNet este începutul unei serii în care meditaţia politică se împleteşte cu extrapolarea celor mai noi tendinţe de dezvoltare ale umanităţii. Pornind de la premisa că suntem probabil penultima generaţie de muritori, romanul propune o analiză îndrăzneaţă asupra modurilor şi a motivaţiilor dezvoltării în continuare a societăţii umane, totul pe fondul unei acţiuni intense.

Si un scurt fragment din roman :

Văzută de pe orbita circumlunară joasă pe care se înscrisese Săgeata, CBA strălucea magnific. Scutul energetic avea irizaţii verzui, semn că neutralizase de curând un micrometeorit de iridiu. Lemme scrisese de multe ori despre paradoxul reprezentat de cupola unică sub care Jose Temuro îşi construise imperiul. Era o realizare inginerească fără precedent, a cărei construcţie şi întreţinere permanentă necesitau însă atâţia bani, încât nici măcar He3, producătorul de energie, nu îşi propusese niciodată să construiască un dispozitiv asemănător. Principiul după care era construit scutul se folosea pe scară largă în Ruschindia pentru protejarea navelor care mergeau spre Marte. În principiu, era un fel de sendviş în care un strat gros de aproape un metru de plasmă rece era reţinut între două câmpuri magnetice puternice. Cel de jos era generat de un dispozitiv aflat într-un turn înalt, situat în mijlocul craterului, în timp ce cel superior se compunea cu ajutorul a patru sateliţi ce zburau în orbita joasă a Lunii. Întregul complex servea de asemenea şi pentru apărare, fiindcă nicio navă nu ar fi putut străbate puternicele câmpuri magnetice fără ca instrumentele de bord să i se defecteze iremediabil. Cei patru sateliţi serveau şi ca suport pentru baterii redutabile de tunuri ionice puternice, al căror scop declarat era acela de a fragmenta orice meteorit se plasa pe o traiectorie de coliziune cu scutul. La rândul său, stratul de plasmă oprea 99 la sută din radiaţia cosmică şi putea vaporiza roci cu diametrul de până la jumătate de metru. Sub această imensă cupolă, Temuro reuşise să creeze un habitat perfect. Beneficiind de cantităţi imense de energie, de neconceput pentru epoca de dinaintea punerii în funcţiune a exploataţiilor He3, Temuro reuşea să îşi menţină atmosfera la 23 de grade Celsius. Singurul inconvenient era ziua perpetuă, amănunt despre care Kaate îi spusese că era destul de greu de acceptat pentru cei veniţi de pe Pământ.

CBA era construită în craterul Byrd, aflat spre polul nord lunar. Marginile craterului, odinioară extrem de zdrenţuite, fuseseră refăcute pe alocuri, dar arhitecţii hotărâseră să păstreze forma iniţială, uşor alungită, a craterului. Cupola energetică perfect sferică decupa două regiuni neprotejate în est şi în vest. Platoul de est era o formaţiune bazaltică dură, extrem de netedă, care devenise destul de repede locul preferat de desfăşurare al tuturor sporturilor lunare cu motor. Campionatul solar de speedere aducea o dată pe an peste zece milioane de turişti, care se cazau în hotelurile de lux ce înfloriseră în extremitatea vestică a craterului. În partea de nord a platoului bazaltic se găsea şi spaţioportul, care părea mai plin decât de obicei.

de

David Anthony Durham

Momentan este disponibila doar varianta hardback la un pret cam piperat. Pe Amazon la : List Price: $28.95 ;Price: $18.91 & eligible for FREE Super Saver Shipping on orders over $25. You Save: $10.04 (35%)

Sau Book depository la pretul de 21.43 € :

Publisher: Doubleday Books

Published: 04 October 2011

Format: Hardback 576 pages

Categories: Fantasy

Varianta paperback va aparea doar de la 31 ianuarie 2012. Si un interviu luat cu ocazia lansarii aici. (click me)

“Durham brings his sci-fi Acacia Trilogy to a satisfying close. Samuel R. Delany meets Cormac McCarthy meets J.R.R. Tolkien as the striking and subtly powerful Corinn Akaran settles into queenship over the Known World just in time to take up arms with the Other Lands…. [Durham] takes time to paint scenes in words that other writers might brush away…and [his] pages are full of thrilling action that would do Tolkien proud. A close, yes—but with wiggle room for more Acacian adventures. At any rate, on the strength of this installment, Durham’s many fans will be clamoring for more.”.—Kirkus Reviews (starred)

“Provides the best of both worlds: epic world-changing conflict and touching character-centered story. What else could you possibly want?” —Patrick Rothfuss, author of The Wise Man’s Fear, a #1 New York Times bestseller

“The conclusion of Durham’s trilogy…ties the threads of these separate stories unto a satisfying climactic world-changing battle. Strong writing, intriguing characters, and a richly detailed background—along with the possibility for future development of Durham’s scenario—make this fantasy epic a winner for those who enjoy large-scale fantasy along the lines of George R.R. Martin’s “Song of Ice and Fire” series.—Library Journal

Durham’s sprawling epic fantasy trilogy comes to an end with this final volume. … Readers who began the Acacia trilogy with the first book, when the Akaran siblings’ father was overthrown by a warlord, will find themselves immersed in this absorbing, far-reaching conclusion and the many story lines it wraps up.”—Booklist

BEST NOVEL (AUGUST DERLETH FANTASY AWARD): Demon Dance de Sam Stone (The House of Murky Depths)
BEST NOVELLA: “Humpty’s Bones” de Simon Clark (Telos)
BEST SHORT STORY: “Fool’s Gold” de Sam Stone (The Bitten Word editat de Ian Whates/ NewCon Press)
BEST COLLECTION: Full Dark, No Stars de Stephen King (Hodder & Stoughton)
BEST ANTHOLOGY: Back from the Dead: The Legacy of the Pan Book of Horror Stories editata de Johnny Mains (Noose & Gibbet)
BEST NON-FICTION: Altered Visions: The Art of Vincent Chong (Telos)
BEST ARTIST: Vincent Chong
BEST SMALL PRESS: Telos Publishing
BEST MAGAZINE/PERIODICAL: Black Static (Andy Cox (ed.)/TTA Press)
 BEST COMIC/GRAPHIC NOVEL: At the Mountains of Madness de Ian Culbard (Self Made Hero)
BEST FILM: Inception (Christopher Nolan/Syncopy Films)
BEST TELEVISION: Sherlock (Steven Moffat/BBC)
KARL EDWARD WAGNER SPECIAL AWARD: Terry Pratchett
 SYDNEY J. BOUNDS AWARD FOR BEST NEWCOMER: Robert Jackson Bennett, pentru Mr. Shivers (Orbit Books)