Cititor SF

Continuandu-mi seria de lecturi semnate P.K.D., inceput acum doua luni (despre care am vorbit aici: Clanurile de pe Alpha, Ubik si Viseaza androizii oi electrice), am ales sa parcurg cateva povestiri, fiind chiar foarte curioasa sa vad cum “se descurca” autorul si in proza scurta (recte, cat de repede poate innoda si dezlega o teorie conspirationista, si cam cat de usor schimba realitatile in mai putin de 60 pagini).

Am ales volumul de povestiri Furnica electrica, ce cuprinde noua titluri, patru dintre  ele reprezentand chiar surse de inspiratie pentru filme de succes:

• Impostorul (Impostor);
• Varietatea a doua (Screemers);
• Raport Minoritar (Minority Report);
• si Amintiri Garantate (Total Recall).

celelalte povestiri:

• Un joc de razboi;
  
• Ah, sa fii gelat!
  
• Ce spun mortii;
  
• Credinta parintilor nostri;
  
• Furnica electrica.

Am regasit aceleasi teme care m-au fascinat, spuse prin intermediul unor povesti captivante, foarte bine inchegate, care pareau sa se termine exact cand trebuia, rezolvand satisfacator intriga si lasand inca spatiu pentru reflectie. Ce mi-a placut- din nou- a fost ca desi, de exemplu, in “Impostorul” sau “Ce spun mortii”, complica firele narative si transforma totul intr-un joc de-a v-ati ascunselea sau Matrioshka, totul e scris foarte simplu si clar.

“Ce spun mortii” (“What the Dead Men Say” aka “Man with a Broken Match”), anticipeaza romanul “Ubik” (1969); este vorba tot despre starea de semi-viata, si despre complicatiile conspirationiste ce iau nastere dupa decesul unui om foarte important si foarte bogat. La un moment dat apare si fiica lui, considerata bolnava psihic si, desi am cam fost dezamagita de felul expeditiv in care a descris-o (mai sa cred ca psihoza ei este un moft si nu o stare de fapt), momentul in care ii cade masca si isi dezvaluie nebunia m-a zgribulit toata. Ca si in “Clanurile de pe Alpha“, P.K.D. reuseste sa-si faca personajele sa se comporte nebunesc, dintr-un puseu irational si necontrolat, transformandu-le in bombe cu ceas si facandu-l pe cititor sa simta fizic pericolul pe care personajul respectiv il aduce cu el, oriunde. Bineinteles ca, undeva pe fundalul povestii, P.K.D. ridica problema disimularii. Disimularii nebuniei sau a normalitatii?

Citind un “Joc de razboi” care, asemeni “Furnicii Electrice” si a povestirii “Ah, sa fii gelat...”, are un twist final “moralizator” (nu-i foarte potrivit cuvantul, dar altul n-am acuma), mi-am adus aminte de o povestire a lui Ray Bradbury (din “Omul Ilustrat“)- “Stepa”- in care un joc pentru copii scapa de sub control. In povestea lui P.K.D. intervine si o presupusa conspiratie extraterrana, insa centrala este ideea potrivit careia jocul educa si formeaza personalitatea copilului.

Restul povestirilor asteapta sa fie descoperite.

*

Cred ca pentru cei care inca nu-l cunosc pe P.K.D., sau pentru cei care ar fi curiosi sa incerce putin Sf, dar nu stiu cu ce si de unde sa inceapa, “Furnica electrica” este foarte potrivita. In plus, faptul ca destule povestiri au fost ecranizate, este un “carlig” in plus.

*

Acuma, volumul este foarte bine ingrijit si nu iese din regula cartilor bine traduse din colectia Nautilus (ba, mi-a placut asa mult furnicuta discreta, ca o surpriza neasteptata, pe care am gasit-o pe prima fila incat am scanat-o); dar e pentru prima data cand intalnesc greseli de genul “înainH>>Dd in linie spre el” sau “Tu te gandesti la doar la siguranta persoanei tale” sau “Cu sa incep?”.

***

Acum citesc una din cartile primite cadou la Bookfest, “Vincent si Karlenstein” de Lucian Merisca. Mai bine zis citesc si ma distrez (si astept sa aflu “care-i faza”), pentru ca pana acum e plina de surprize amuzante – care-mi aduce atat de mult aminte de romanele lui Vonnegut, si de alte traznai, cum ar fi desene animate de pe CN (cu o moarte ironica si prietenoasa) sau de filmul “It“.

As fi putut foarte bine sa prezint fiecare din cele trei carti citite de Philip K. Dick in trei posturi distincte, insa din momentul in care am inceput-o pe a doua, in mintea mea s-a nascut un gand nastrusnic.

Faptul ca anumite teme s-au repetat, ca am gasit elemente-cheie comune in cartile citite nu a fost o noutate si nici ceva care sa ma uluiasca, dar aceste lucruri combinate cu informatiile sporadice dar destul de interesante despre viata tulmultoasa a autorului m-au determinat sa iau hotararea de a incerca sa citesc tot ce a aparut la noi- mai exact, tot ce a publicat editura Nemira. Bineinteles, sper sa gasesc si cartea biografica, scrisa de Carrere, “Eu sunt viu, voi sunteti morti” (publicata tot de Nemira, in ’98)- multumesc voicunike pentru recomandare-, precum si alte variante in engleza ale lucrarilor care l-au avut in centrul atentiei pe P.K.D. (am gasit destule pe Amazon, toate tentante). Chiar acum, gandindu-ma ca P.K.D. a avut o surioara geamana, care a murit la sase luni de la nastere, trauma pe care el a resimtit-o foarte puternic, completeaza viziunea mea asupra cartilor lui si adauga o noua dimensiune intelegerii lor.

(Cercetarea mea va contine si un capitol dedicat in exclusivitate legaturii aproape mistice dintre Sf-isti si pisici)

Ce a facut ca P.K.D. sa fie diferit de alti scriitori care au avut si ei o activitate literara intensa si care au fost destul de promovati si la noi este faptul ca, ajungand la a treia carte, am inteles ca deja nu mai citeam cartea, ci citeam autorul, iar pentru autor scrisul nu era un moft sau o exprimare a talentului scriitoricesc, ci era o modalitate de a-si pastra coerenta si identitatea.

Totusi, ceea ce m-a determinat sa comand fara simt de raspundere si vreo logica aparenta (mai cu seama pentru ca mie nici nu-mi place culoarea roz) cate patru carti odata, de pe siteul editurii, a fost ca trei dintre cartile lui au fost ecranizate, iar filmele se afla printre preferatele mele: Minority Report (trad.: Furnica Mecanica), A scanner darkly (trad.: Substanta M), Blade Runner (trad.: Viseaza androizii oi electrice?).

Despre carti, (cat mai) pe scurt

Prima carte citita a fost “Viseaza androizii oi electrice?”, iar decizia a fost influentata exclusiv de faptul ca Blade Runner a fost primul Sf vazut (si indragit foarte mult). Despre P.K.D. (inca) nu stiam nimic. Am cautat in carte atmosfera care ma sedusese in film, insa, spre marea mea dezamagire, nu am gasit-o, sau cel putin eu nu am perceput-o (cred ca lipsea interventia celor de la Vangelis) la fel de intens ca in film (e cazul singular in care as revedea filmul, dar n-as reciti cartea). Pe de alta parte, am intalnit reflectii profunde care sondeaza natura umana (prin introducerea dublului om/masina) si descoperind ceea ce o face atat de … inimitabila: empatia. Empatia, insa, trebuie stimulata si, oricat de ciudat ar suna, exersata. Ea este o calitate intrinseca umanitatii, insa in acelasi timp deteriorabila. Aici se strecoara un rationament circular amuzant, P.K.D. introducand si factorul religios: catalizatorul sentimentului religios este empatia, iar sentimentul religios este experimentabil doar prin intermediul empatiei. Faptul ca subiectul cartii este dat de incercarea personajului principal de a distinge omul de android, utilizand tot felul de teste si intrand intr-o conspiratie ciudata, denota interesul scriitorului pentru ceea ce este real, si ceea ce este fals (asta ca sa ma exprim asa, scolareste). Mi-a mai placut ideea “programarii depresiei”- si cat adevar e aici, adevarul celor care simt ca uneori depresia da masura calitatii vietii pe care omul o traieste, si ca ea, uneori, este punctul in care omul poate face schimbarea vietii lui- in bine.

“Clanurile de pe Alpha”, contine o poveste cu un urias potential (care, din pacate, nu a fost exploatat complet, sau cel putin asa cum mi-as fi dorit eu). Ideea de a pune in discutie masura in care o societate- o lume- constituita din bolnavi mintali, grupati fiecare in clanuri in functie de specificul patologiei, ar putea supravietui, si, mai mult, ar putea fi functionala, pe mine m-a cucerit din prima clipa. Hebi (hebefreni), depi (depresivi), parani (paranoici), poly (bipolari), mani (maniaci) se reunesc intr-un consiliu de urgenta pentru a discuta despre apropierea iminenta a unor nave terrane, care pareau sa ameninte stabilitatea si insasi existenta lumii lor. Terranii, in frunte cu o psihoterapeuta, erau implicati, cel putin la nivel… oficial, intr-o misiune de explorare si ajutorare a clanurilor izolate de pe Alpha- III. In paralel cu aceasta, fostul sot al psihoterapeutei, zdruncinat de divort si de relatia destul de “toxica” cu sotia lui, avea propriul sau plan.

Incercati sa va imaginati acest cadru, tinand cont de faptul ca fiecare dintre protagonisti are o imagine complet diferita, ipoteze personalizate despre ce e realitatea si cum ar trebui sa actioneze. Este o imagine care da… vertijuri, iar P.K.D., daca asta a fost scopul lui, a reusit sa-mi rasuceasca sinapsele cu bulibaseala asta, la un moment dat incoerenta si destul de diluata ca sens in arhitectura generala a romanului.

Pe de alta parte, P.K.D. dezvaluie foarte frumos cateva dintre particularitatile, nu numai individuale ci si colective, ale patologiilor pe care a ales sa le lase sa se desfasoare pe scena. Manii, cu energia lor vibranta, impulsivitatea, violenta, dar si productivitatea ideatica, capacitatea de a vedea in viitor, si inclinatia pulsionala catre actiune; paranii (nu intamplator unul dintre personajele centrale este paran), cu teama lor constanta de a nu fi atrasi in capcane, cu grija obsesiva de a anticipa evenimentele (chiar daca asta ar insemna construirea unor duplicate) pentru a nu fi luati prin surprindere; hebii, reprezentanti ai schizofrenicilor, acesti mistici cu puteri psihice extraordinare, dar al carui comportament este complet imprevizbil si greu de descifrat. In perioadele tensionante, pana si patologiile se pot concentra in directia unui scop comun. Ce m-a dezamagit la carte a fost ca personajele au fost “slabe”, cu prea putina consistenta, ca subiectul a fost expediat rapid, P.K.D. implicandu-se mai mult in a finaliza cartea decat in a o defasura, pe toate pistele pe care le deschisese.

Ultima carte citita, “Ubik” (mentionez ca m-a enervat coperta deoarece m-a indus in eroare), mi-a placut in mod deosebit, pentru ca am simtit ca a facut mai mult decat a materializa o idee interesanta, numai buna de pus pe hartie (continand, bineinteles, tematica conflictuala si preocuparile interioare ale scriitorului- Ce este real si ce nu?). Faptul ca in universul fabulos al anului 1992 este posibila pastrarea contactului cu persoanele decedate, mai exact, cu constiintele lor (in niste locatii numite morotarium), s-a pliat suspect de bine pe o discutie recenta care mi-a scormonit multe dintre curiozitatile si dilemele existentiale. Povestea se invarte in jurul felului in care realitatea este creata atat de forte exterioare individului cat si de asteptarile si dorintele lui, si ca, pana la urma, persoana nu poate sti care este punctul pana unde isi controleaza propria existenta, si care este punctul in care intervin aspecte care au o logica si o ratiune proprie, ocultata mintii omenesti.

Ubik mi-a adus aminte de Omul demolat, deoarece am reintalnit esperii si persoanele care aveau puteri “psionice”, capabile sa citeasca ganduri, sa anticipeze realitatea sau, din contra, sa o schimbe intorcandu-se in timp. Exista doua tabere (a celor antrenati sa se inflitreze in marile corporatii si sa fure datorita puterile lor informatii secrete si importante, si a celor care pot contracara aceste interventii, numiti inertiali), si un inamic invizbil, a carui adevarata natura si identitate ramane un intreg mister. Secventele in care sunt prezentate regresiile temporare, impreuna cu explicatiile si felul in care personajul principal le resimte mi-au placut foarte mult. Transformarile pe care mediul le suferea, mesajele ciudate, menite sa calauzeasca pasii personajului, experimentarea degradarii fizice, a apropierii mortii, intalnirea cu cel care a provocat toate acestea, m-au fascinat si asta pentru ca, mai mult decat in cazul cartilor anterioare, parca am simtit si eu aventura celor prinsi in acel univers, si m-am trezit infiorandu-ma la gandul ca, ar fi posibil, la un moment dat, ca procesul de imbatranire sa fie atat de accelerat, incat sa nu avem timp sa ne acomodam cu ideea topirii noastre in nimic.

Concluzii

Momentan, in topul preferintelor conduce Ubik. As avea multe de spus despre ce-am citit (am “ciugulit” si eu din ce-am citit cateva idei), dar prefer sa las discutiile aprinse si revelatiile pentru intalniri la cafea, mai ales pentru a nu parazita altora experienta de a citi niste carti chiar interesante si care merita toata atentia (acesta este si motivul pentru care prefer sa-i citesc cartile, atatea cate-au aparut la noi, in loc sa citesc despre ce-au citit si gandit altii citindu-i cartile- sau ceva de genul asta).

Fugitiv, am regasit ca puncte comune “conspiratia” (care, la drept vorbind, este adevaratul personaj al cartilor lui Dick), duplicitatea, personajele feminine ostile (n-am putut sa nu remarc sotia lui Deckart, actrita, tafnoasa, si deloc multumita de nimic, sotia lui Chuck, terapeuta de cuplu, cu o viata de cuplu nociva, si care se dovedeste a fi nu departe de cei de pe Alpha) abuzul si incalcarea intimitatii, a spatiului privat, aspect redat in carti prin metode extrem de intruzive si brutale (citirea gandurilor, anticiparea evenimentelor, manipularea realitatii- chiar (percepute) fizice), realitati rasturnate, schimbari de perspectiva (Cine este bolnav si cine este sanatos? Care sunt criteriile dupa care ii incadram pe oameni intr-o categorie sau alta?), si altele.

Inca un lucru pe care as vrea sa-l mentionez este acela ca… desi ridica multe teme serioase de reflectie, P.K.D. este si un maaare farsor! Este un scriitor care stie sa-i puna cititorului cateva piedici, sa-l sicaneze, fie pentru ca-si caricaturizeaza personajele intr-un fel in care nu te-ai astepta pentru subiectul cartii (mai tine cineva minte in ce hal erau imbracati importantii inertiali, gata sa porneasca intr-o misiune super importanta? – si apropo de asta, scena in care acei ciudati, fiecare cu puterile lor, erau stransi in acelasi loc, cunoscandu-se unii pe altii, mi-a adus aminte de filmul Rose Red, ecranizarea cartii lui King, facut dupa un scenariu scris de King,  in care tot asa, o gasca de paranormali pleaca sa investigheze o casa bantuita) . O alta maniera in care scriitorul face un pic pe aghiuta diabolic este prin finalurile (chiar bune!), menite sa te-adanceasca si mai mult in relfectii (Ubik, Clanurile…)

(Ce) Va urma (anunt, ca sa nu existe asteptari la altceva)

Eu planuiesc sa continui lectura, dupa ce fac o mica pauza si ma plimb putin pe alte meleaguri literare, cu: Substanta M, Omul din Castelul Inalt, Timpul dezarticulat si Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldrich (cartile pe care deocamdata le am in biblioteca). Cred ca mi-ar fi placut mai mult sa scriu ceva dupa ce le citesc pe toate.

Mai trebuie sa fac rost doar de Furnica Electrica dar asta intr-o comanda viitoare, caci momentan astept cu sufletul la gura momentul in care voi citi Hyperion (da, m-am si repezit sa-l iau cand s-a dat drumul la clicaneli pe site). Daca ma impiedic, nu stiu cum, si de cartea biografica, aparuta la noi si amintita la inceputul postului (care-si trage titlul dintr-un mesaj peste care dau protagonistii povestii din Ubik) ma declar chiar super extra multumita, insa o voi citi dupa parcurgerea cartilor, ca sa am si eu satisfactia lucrurilor descoperite.

PS: chiar si asa, am tras cu ochiul pe siteul oficial dedicat lui P.K.D., si incep sa ma intreb daca nu cumva alegerea culorii roz pentru colectia lui are vreo legatura cu faptul ca, citez:

In February and March 1974, Dick experienced a series of visions and auditions including an information-rich “pink light” beam that transmitted directly into his consciousness.

” [...] O lume fara fluturi – al caror rol in viata florilor este bine cunoscut – nu poate fi decat mai urata, mai rea si mai saraca decat cea populata in mod natural de aceste fiinte diafane [...] Suntem solidari cu eforturile artistilor dintodeauna de a cultiva, in pofida tuturor vicisitudinilor, imaginea pozitiva a fluturilor si marea traditie lepidopterica, adica frumusetea, elevatia spirituala si fantezia neingradita”.

Pare serios acest “manifest” al autorilor, nu? Atat cat poate fi el de serios atunci cand vorbim de imaginarea unei lumi a fluturilor, oranduita dupa structurile sociale umane, marcata atat de placerile cat si de intrigile si dramele acestora. Doua taramuri, unul al luminii, solar si plin de culoare, celalalt al noptii, la adapostul intunericului si al misterelor, guvernate de sase demiurgi povestitori, licurici, tainici ghizi si calatori prin negurile istoriei acestui neam ale carui batai de aripi pot imprastia frumusetea, expresie a sublimului si delicatetei, sau pot prevesti macelul.

Read more…

Doua evenimente au condus la citirea acestei carti: oferta Poliromului (deh! Practic m-a obligat sa-l cumpar) si recenzia lui kyodnb la “Sfera”. Desi ulterior am cumparat si  “Sfera“, pe langa “Frica” pe care o aveam deja si despre care intelesesem din comentarii ca este o carte foarte reusita, m-am oprit la “Next” pentru ca intotdeauna m-a fascinat domeniul geneticii. Mi-a venit in minte titlul unei alte carti, titlu care se potriveste perfect pentru a o descrie succint pe cea a lui Crichton: “Aventura Geneticii“ (de C. Maximillian, editura Albatros).

Folosindu-se de libertatea pe care i-o ofera scrierea unui roman (“Acest roman este fictiune, cu exceptia partilor reale”- m-a cucerit inca dinainte de a da pagina, si de a citi celelalte motto-uri inteligente) alert, construit ca un puzzle in care sunt introduse treptat piese (cartea nu are o singura poveste de spus, pe care se grefeaza teoriile si opiniile cu privire la genetica, ci este alcatuita din mai multe evenimente, care ajung pana la urma sa se intersecteze) menite sa contureze din ce in ce mai amplu tabloul problematicilor pe care studiul si implementarea descoperirilor genetice in viata cotidiana le aduce cu sine, Crichton reuseste sa atinga o serie de aspecte, moral-etice si  socio-politice, pe care le implica cercetarea genetica.

Parcurgand cartea, am avut senzatia ca as citi un dosar cu taieturi din diferite ziare si reviste de stiinta (senzatie deloc subiectiva deoarece ici-colo se iveau  time-outuri in derularea rapida a actiunii, pentru a face loc diferitelor teorii si opinii genetice, parte reale, parte imaginate- ba chiar exista si un mini-serial al parerilor geneticienilor cu privire la blonde si blonzi, super interesante-), completate de povestile diferitelor personajelor care au simtit in mod direct repercusiunile descoperirilor geneticienilor: un barbat, al carui organism produce celule anticanceroase intra in litigiu cu firma care a descoperit celule, deoarece aceasta dorea sa aiba controlul si dreptul exclusiv de a dispune in orice fel ar considera de acele celule, lucru ce presupunea ca trupul omului sa fie proprietatea firmei, un cimpanzeu transgenic, capabil sa vorbeasca intocmai ca o fiinta umana, este integrat in familia “tatalui” sau si dat drept fiul acestuia, un papagal (personajul meu preferat din toata cartea: da replici din filme celebre, este ironic si ciufut) vorbitor (nu simplu reproducator de cuvinte si fraze), care traieste aventura vietii sale (rapit, fugar, erou), etc.

Fara sa ne dam seama (un alt punct forte al cartii, pentru ca este genul pe care as recomanda-o liceenilor care ajung la biologie sa invete si despre genetica), Crichton reuseste sa treaca in revista toate domeniile in care genetica si-ar putea face simtit puternic prezenta, daca ea ar deveni mai mult afacere decat stiinta:

• domeniul juridic dar si psihologic (si aici se dezbate vechea teza a determinismului insusirilor caracterului uman: gena crima, gena noutatii, etc.);
• arta si filantropie (sa creezi un gandac urias pe post de animal de companie poate determina masura in care oamenii incep sa aprecieze si astfel de vietati, pe care deunazi le-ar fi zdrobit scarbiti cu piciorul);
• publicitate (folosirea mediului natural, modificat genetic, pentru a fi purtatorul mesajelor publicitare);
• religios, asa cum ne asteptam;
• etic (controversatele celule stem, fatul: fiinta, individ, pur si simplu material genetic?), si altele;

La sfarsitul cartii, autorul isi dezvaluie argumentat pozitia fata de anumite aspecte ale geneticii:

• Opriti brevetarea genelor;
• Stabilirea unor linii directoare clare pentru folosira tesuturilor umane;
• Sa aprobam legi prin care sa se stabileasca obligativitatea ca datele referitoare la testarea genetica sa fie facute publice;
• Evitarea interdictiilor impuse cercetarii, etc.

(Fiecare din aceste puncte, precum si cele anterior mentionate, ar face subiectul unor sedinte de “debate” in toata regula.)

Si de asemenea include o lista de carti si articole  (inclusiv resurse online)pe care le-a studiat in scrierea cartii, si care reprezinta un punct foarte bun in aprofundarea temei geneticii.

Pe la mijlocul cartii devenisem ceva mai interesata de scriitor decat de finalul ei, care oricum stiam ca NU are un final, fiind pur si simplu un roman-pretext, si nu un roman in sine. Asadar, am aflat ca “Next” este ultima carte scrisa de Crichton, inainte de decesul sau in 2008, din cauza unui cancer la gat. A fost scenarist, regizor de film, creator de jocuri pe calculator (uau!), absolvent al scolii de medicina de la Harvard. A obtinut foarte multe premii, a tinut conferinte, si era foarte inalt: 2.06 m.

In urma cu aproape trei saptamani terminam de citit “Poarta”- primul volum din saga Heeche-, si deja cautam entuziasta volumul doi, “Dincolo de orizontul albastru”, pentru ca ce descoperisem in paginile acelei (prime) carti m-a incantat foarte mult: o poveste interesanta si in acelasi timp simpla (descoperirea unui asteroid ce servea drept punte de lansare unei civilizatii necunoscute, si subinteles mai avansate decat civilizatia umana, deschide drumul catre explorarea unui univers fascinant, invaluit in mister, de a carui cunoastere in profunzime depindea, in ultima instanta, supravietuirea rasei umane) si cel mai important lucru, usor de urmarit.

Si cu toate acestea naratiunea se desfasura pe doua planuri temporale destul de complexe : unul prezent, in care eroul romanului, Robinette Broadhead, este angajat intr-o veritabila cura psihanalitica pentru a “scoate la suprafata” si rezolva un trecut traumatic, si unul trecut, care releva aventurile prin care Rob trece (implicit dezvaluind si cauzele framantarilor sufletesti de pe cananpeaua psihanalistului, odata ce se hotaraste sa abandoneze destinul anost de lucrator intr-o mina de hrana pe pamant si sa-si incerce norocul in Poarta, prin urcarea la bordul navelor heechee, asupra carora oamenii nu aveau nici un control). Se poate observa cu usurinta ca avem acces direct la  latura psihologica, intima, a personajelor, subiectul capatand astfel o profunzime aparte, neavand niciun moment senzatia ca sunt pretexte pentru a desfasura o actiune palpitanta de roman. Asta-i poate aspectul care m-a atras cel mai mult. Dar deja e alta “poveste”.

Read more…

Am cumparat cartea lui Herbert Franke “Reteaua Gandurilor” deoarece aveam chef de ceva mai subtirel, iar titlul mi s-a parut foarte atragator (in mintea mea se produsese o scurta confuzie cu celalalt Herbert, dar cu putin ajutor a fost elucidata).  Asta se intampla acum aproximativ o saptamana, iar cartea continua sa stea rastignita cu bratele deschise pe birou, pentru ca m-am impotmolit “la jumatate de drum”, si sanse sa o reiau nu stiu daca sunt. Primul capitol ma prinsese bine, eram curioasa sa aflu mai multe despre noua civilizatie descoperita si despre cam cat de periculoasa si interesanta esta ea, dar cand am vazut ca Franke o termina repede cu dialogul, eram din start descumpanita (Ce faci? De ce te opresti? Unde pleci?- situatia clasica in care asteptarile cititorului sunt altele decat ce ofera cartea), si am sperat ca macar in capitolele urmatoare sa dezlege misterul, insa nu s-a intamplat asa, prinzandu-ma in lungi pasaje descriptive, greoaie, stangace, in genul celor pe care scriitorul le face atunci cand incearca sa convinga cititorul de o realitate in care nici el nu crede foarte mult.

Probabil este genul de carte care-ti ofera cheia povestii fix in ultimul capitol, iar calitatea ei consta in masura in care reuseste sa smulga acea reactie de uimire de tip “Uau! Deci asta era!” (am mai citit astfel de carti, care-au inceput pe plus, s-au desfasurat pe minus, dar s-au sfarsit iar pe plus, si n-am regretat ca le-am terminat- probabil aici e vorba de o lipsa de disponibilitate). Sau, mai simplu, nu m-a prins pe mine si gata.

Read more…