În Under Heaven (2010), un bărbat își petrece doi ani de zile pe un fost câmp de bătălie, îngropând, fără discriminare, morții ambelor armate, având ca singură companie stafiile lor tânguitoare. Este fiul unui renumit general și a lăsat în urmă o viață de lux, pentru a onora, prin gestul său, memoria tatălui mort.  Cele două state anterior beligerante se întrec în a-i trimite de-ale gurii și toate cele necesare, într-un nou război purtat de această dată pe terenul generozității. (În fond, povestea este inspirată dintr-un episod din istoria Imperiului chinez, așa că se operează cu conceptele orientale despre onoare și datorie).

Liniștea lui Shen Tai este însă tulburată mai întâi de vizita unui prieten, apoi de venirea unui asasin. Cine să-l fi trimis oare? Vreun adversar al familiei? Propriul său frate, ajuns un important dregător la curtea imperială? Un alt demnitar, protector al unei curtezane care a fost, odinioară, iubita lui Shen Tai? Și, pentru ca viața să i se complice și mai mult, primește din partea statului fost inamic 250 de cai de rasă, extrem de valoroși și extrem de rari, ceea ce îl aruncă în vâltoarea intrigilor de la vârful propriului său imperiu, unde tocmai se desfășoară o bătășie pentru succesiune, întâi subtilă, apoi pe față.

Ignorant într-ale protocolului imperial și deloc versat în materie de intrigi, Shen Tai decide să joace cât mai direct, să supraviețuiască întâlnirii cu potentații momentului, să-și regleze conturile cu fratele său și să-și regăsească fosta iubită. Lucrurile nu decurg deloc previzibil. Kay demonstrează cum jocul întâmplării ruinează cele mai precise calcule, dar și cum o faptă bună, un gest mărunt, făcut fără a calcula vreun beneficiu viitor, poate schimba soarta unui om. Mai este și un fir secundar, cu o tânără mireasă și cu un bărbat care era locuit de spiritul unui lup, iar acest nou fir epic este și mai sălbatic și mai misterios, deși enigma se rezolvă oarecum dezamăgitor.

Personajele sunt vii, problemele și frământările lor trec pagina și, în linii mari, soarta lor nu îi e indiferentă cititorului – sau cel puțin acestui cititor care vă povestește – iar Kay scrie extrem de bine: paginile despre câmpul de bătălie părăsit sau despre stepa prin care rătăcește omul-lup sunt foarte poetice, cele descriind încăierări sau retrageri – abandonarea capitalei imperiale de exemplu – sunt plastice și se citesc cu sufletul la gură. I-aș reproșa un singur lucru, un final expediat puțin cam în pripă, în care chiar simți cum autorul, după ce până atunci și-a luat tot timpul din lume pentru a spune povestea, se grăbește dintr-odată și, ca urmare, evoluția relațiilor dintre personaje este cam bruscă. Dar hai, treacă de la mine!

Ca fapt divers, Kay este canadian și când era tânăr l-a asistat pe Cristopher Tolkien în munca de editare a textelor nepublicate ale lui JRR Tolkien, de la care recunoaște că a învățat multe, fie și pe această cale indirectă.

Am găsit în colecția de față texte care mi-au plăcut și texte care m-au lăsat indiferentă, așa că am să le grupez după acest unic criteriu, și anume bunul meu plac.

Texte scrise cu suflet.

Cei care pândesc focul. Câștigătoare a premiilor Hugo și Nebula în 1983. Este povestirea mea preferată din volumul de față și textul care mi-a dat un impuls suplimentar să citesc Blackout/All clear (despre care o să scriu altă dată). Se simte că pe Connie Willis o fascinează subiectul rezistenței britanice din timpul celui de-al doilea război mondial și în special bravura cu care londonezii au făcut față situației.

Ne aflăm în universul pus în mișcare în Doomsday Book și dezvoltat în Blackout/All clear, adică unul în care călătoria în timp este posibilă și în care istoricii o folosesc pentru a observa pe viu cum se petreceau lucrurile. În cazul de față, eroul – un student trimis în practică – observă eforturile eroice ale pompierilor voluntari care apărau Catedrala Sf Paul, un adevărat simbol al rezistenței, de incendiile care puteau urma bombardamentelor. Tânărul istoric cunoaște inutilitatea acestor eforturi și se luptă cu amărăciunea pe care această cunoaștere i-o aduce. În același timp, trebuie să fie atent să nu  influențeze cursul istoriei prin acțiunile sale, să nu se comporte suspect și să fie luat drept spion și, pentru ca viața lui să fie și mai complicată, bănuiește că unul dintre membrii echipei de pompieri este spion nazist și plănuiește să arunce în aer catedrala. Are și-o morală povestea asta, una frumoasă, dar vă las s-o găsiți singuri.

Fiicele mele iubite. Asta este ceva ce James Tiptree Jr. și Joyce Carol Oates ar fi putut scrie la patru mâini după o noapte de beție cruntă și nu m-aș fi așteptat ca Willis să aibă așa ceva în ea. Probabil cea mai întunecată proză din toată cartea. Pornește de la istorisirea unei tinere dezinhibate dintr-un colegiu, care se trezește cu o nouă colegă de cameră, o tocilară puritană venită “din coloniile marginale”, care ar provoca disperarea oricui. În același timp, tovarășii ei de zbenguieli își pierd orice interes față de sex, iar motivul este unul tulburător. Replica finală, “Ți-am spus că nu știi nimic despre păcat”, e, în context, teribilă.

Vânturile de la Marble Arch. Hugo în 2000. O povestire despre melancolia și disperarea de a îmbătrâni și a vedea cum, în jurul tău, toți își pierd elanurile tinereții și cum timpul descompune tot. Venit la Londra la un simpozion, împreună cu soția, eroul povestirii devine pentru prima dată conștient că îmbătrânește și că nici prietenii lui nu mai sunt tineri. În același timp, este intrigat de faptul că, la metrou, simte adesea un curent ce aduce cu sine miros de moarte, de foc, de substanțe chimice. În timp ce soția lui este din ce în ce mai deprimată, omul nostru se aruncă în căutarea  explicației fenomenului. Un pseudosefe, în care explicația științifică oferită inițial se dovedește a nu fi valabilă, ci doar o mască pentru adevărata cauză a lucrurilor, care-i una metaforică. Foarte bine scrisă și, din această pricină, apăsătoare, dat fiind subiectul. Finalul mi s-a părut, în ciuda bunelor intenții, cam pus cu forța.

O scrisoare de la familia Cleary. Nebula în 1983. O familie trăiește izolată după un dezastru a cărui natură nu ne este explicată exact, cel mai probabil o bombă, dar nu se știe a cui și de ce. O poveste despre supraviețuire, despre paranoia și despre felul în care uneori o scrisoare poate fi la fel de periculoasă ca o bombă. Iarăși, tot farmecul stă nu în idee, ci în execuție, în felul în care este scrisă.

Glumind serios.

Scrisoare informativă. Connie Willis are o înclinație și spre proza umoristică și o dovedește din plin în această povestire, în care parodiază lejer toate cărțile și filmele cu oameni posedați de extartereștri. Eroina descoperă că niște făpturi de acest soi au preluat controlul  asupra celor din jur, modelându-le comportamentul. Oamenii sunt politicoși, civilizați, nu mai au impulsuri autodistructive, trag învățăminte din cele întâmplate, sunt, pe scurt, așa cum scrie în toate manualele de bune maniere. Dar nu mai sunt ei înșiși. Merită oare?

Mult zgomot pentru nimic. Connie Willis ia peste picior corectitudinea politică împinsă prea departe. Studenții trebuie să discute la clasă Hamlet. Dar diverse societăți de apărare a … etc. etc.protestează și piesa e ajustată în mod corespunzător. Proteste vin din toare părțile, inclusiv de la Ambasada Danemarcei (cum să fie ceva putred în Danemarca?), de la producătorii de draperii (Polonius este înjunghiat după o draperie) și de la Pompele Funebre care prostestează că piesa nu face o imagine bună groparilor și că tehnicile privind igiena înmormântărilor nu sunt respectate. Mai degrabă o parodie decât o distopie. Ce rămâne din Hamlet în atari condiții își poate imagina oricine.

Nu chiar rele.

Daisy, în soare. O poveste despre soarele care și-a pierdut puterea, despre o fată care iubea soarele deși toată lumea îi spunea că este periculos și un final care virează în fantastic. Drăguță.

Non-stop spre Portales. O reverență adresată autorului SF Jack Williamson. Un comis voiajor ajunge la Portales și se trezește că ia parte la un tur, alături de un grup de excursioniști, numai că nu a auzit niciodată despre personalitatea care constituie obiectul pelerinajului, iar comportarea turiștilor este stranie.

Frankly, my dear, I don’t give a damn!

Astea sunt povestirile de care eu m-aș fi lipsit fără niciun regret și cu care am refuzat să-mi bat capul suplimentar.

Luna albăstruită. O aiureală amuzantă despre probabilități, ghinioane și altele de același fel. Mi s-a părut că autoarea face cam prea multe eforturi să amuze. Aidoma acelora pe care le-am cunoscut cândva. Bine scrisă, dar la Willis asta e normal. O povestire care folosește tehnica contrapunctului pentru a arăta, prin intermediul mai multor personaje, impactul unei ninsori devastatoare care survine în preajma Crăciunului pe întregul teritoriu al SUA.  Aș fi mutat-o la “nu chiar rele” de dragul lui Luke și al mătușii Lila, dar m-a enervat prea tare soluția oferită de autoare pentru a explica fenomenul. Nu v-o spun, ca să vă enervați și voi când o să citiți. În Cretacicul târziu. Altă istorie petrecută în mediul universitar, care vrea să ne avertizeze despre ceva extrem de important și care m-a plictisit de moarte. În plus, era ultima povestire din volum și până atunci începusem să mă satur de excesul de “contrapunctică” al doamnei Willis, dacă mi se iartă barbaria.

Și cam atât despre acest volum. O să revin cu Blackout/All clear. Pe care, în avans, v-o recomand cu căldură.

Santiago: A Myth of the Far Future

În acest decor, Sebastian Nightinghale Cain zis şi Pasărea Cântătoare – spre neplăcerea lui – încearcă să dea de urma legendarului răufăcător Santiago, un om cu o reputaţie atât de cumplită şi cu o asemenea listă de orori la activ încât mulţi se îndoiesc că personajul există cu adevărat, mai ales că relatările despre aspectul lui fizic sunt contradictorii şi, evident, exagerate. În căutarea lui, Cain se pomeneşte aliat, nu întotdeauna de bunăvoie, cu tot soiul de personaje pitoreşti şi nu neapărat onorabile. Printre aceştia, Virtue McKenzie zisă şi Regina Virgină, care nu-i nici una, nici alta, ci o ziaristă dispusă să rişte tot şi să facă orice pentru un interviu cu Santiago, şi Jolly Swagman, un gangster colecţionar împătimit de artă care vrea moartea faimosului bandit ca să pună mâna pe obiectele unicat deţinute de acesta.

Misiunea lui Cain este complicată de faptul că mai toţi vânătorii de recompense s-au pornit pe urmele lui Santiago cu un entuziasm reînnoit, iar printre ei faimosul Angel, considerat cel mai bun dintre toţi. Ca să nu mai vorbim că nici banditul nu e genul de om dispus să se lase găsit aşa, cu una-cu două.

Ei, romanul începe bine, pentru că Resnick ştie cum să stârnească omul servindu-i o enigmă învelită într-un pic de poezie. De fapt, romanul începe aşa:

They say his father was a comet and his mother a cosmic wind, that he juggled planets as if they were feathers and wrestled with black holes just to work up an appetite. They say he never slept, that his eyes burned brighter than a nova, that his shout could level mountains. That he killed a thousand men, and saved a hundred worlds.
They called him Santiago.

Şi o ţine tot în stilul ăsta. Personajele au nume precum Giles sans Pitie, Man-Mountain Bates, Moonripple, Altair of Altair, femeia-asasină, Schussler Ciborgul, avem inclusiv un preot-vânător de recompense cu un apetit feroce.  Fiecare capitol începe cu câteva versuri (proaste) pe care bardul Frontierei, Black Orpheus, le-a compus despre unul sau altul dintre eroi, ceea ce îţi creează deja impresia că oamenii despre care citeşti sunt toţi croiţi din material de legendă. În realitate (realitatea romanului, fireşte), unii sunt, iar alţii nu, pentru că adesea Orpheus a simţit nevoia să corecteze pe ici-pe colo faptele, atunci când nu erau destul de poetice, sau să sacrifice adevărul în favoarea unei rime.

Căutarea îl poartă pe Cain şi pe aliaţii săi de complezenţă de pe o planetă pe alta, inclusiv una care era un soi de cimitir al navelor spaţiale, personaje ciudate şi situaţii absurde se acumulează şi uite-aşa ajungi pe la jumătatea cărţii înainte să-ţi dai seama că te-a furat atmosfera şi că, de fapt, pentru un western ai parte cam de puţine scene de acţiune şi de cam multă vorbărie şi că romanul ar putea fi rezumat astfel: “oamenii se duc pe planeta aia şi stau de vorbă, apoi revin în navă şi stau de vorbă, apoi se duc pe cealaltă planetă şi stau de vorbă, iar între timp duşmanii lor se întâlnesc şi discută, upps, uite că a murit cineva şi acuma ăia iar discută”. A, dialogurile sunt inteligent scrise, personajele se întrec în ironii de zici că-s la un concurs cu premii, aliaţii au evident fiecare agenda personală, nu-i rău, dar ceva lipseşte şi prin partea a doua a romanului se cam simte.

Asta nu înseamnă că nu am fost în continuare curioasă cine era Santiago, deşi finalul m-a cam dezamăgit. Adică a fost frumos, nobil, măreţ etc, dar nu mi s-a părut că soluţia aleasă de autor s-a ridicat la nivelul suspansului construit şi i-a lipsit ceva, în execuţie, pentru a fi convingătoare.

Per ansamblu, avem o prăjitură banală, numai blat, dar foarte iscusit decorată cu cremă şi frumos ambalată. Chiar şi aşa, o lectură plăcută de vacanţă pentru cine agreează o povestire puţin poetică, puţin ironică şi nu-i deranjat de faptul că i se oferă predominant trucuri scriitoriceşti şi prea puţină substanţă.

Povestirea a fost adaptată ca bandă desenată, coperta aparţine BD-ului.

The Hedge Knight. Publicată în 1998 în antologia Legends: Short Novels by the Masters of Modern Fantasy, coordonată de Robert Silverberg şi republicată apoi în 2003 în Dreamsongs, A RRetrospective, care conţine cele mai bune povestiri ale lui Martin.

Aflăm, în această povestire, cum s-au cunoscut Dunk şi Egg, asistăm la un turnir, luăm contact cu nobleţea dar şi cu nebunia Targaryenilor şi suntem martori la un fratricid, într-o poveste care are toate caracteristicile scrierilor lui Martin: personaje demne de laudă şi altele demne de dispreţ, oameni care nu sunt ce par, răsturnări spectaculoase de situaţie, felul în care viaţa bate cântecele menestrelilor, atunci când nu este material de inspiraţie pentru acestea.

Dunk, orfan crescut pe străzile din King’s Landing, ajunge scutier al unui cavaler rătăcitor. O viaţă de călătorii, sărăcie, slujbe temporare la curţile diverşilor nobili – nimic demn de invidiat aşadar – care ia sfârşit când bătrânul moare pe marginea drumului, răpus de o răceală. Tânărul Duncan ia armele şi caii acestuia şi porneşte pe cont propriu, în speranţa că va intra în serviciul cuiva.

Duncan nu este eroul din cântece şi o ştie şi el. E puternic dar nu ştie să lupte prea bine, n-a participat niciodată la un turnir, nu a învăţat să citească sau să scrie. Este în schimb onest şi brav. Prinzând veste despre un turnir pe care un lord îl organizează cu prilejul zilei de naştere a fiicei sale, el decide să participe, chiar dacă nu are banii necesari pentru a se înscrie. Nu se aşteaptă să câştige, ci să facă figură frumoasă cât să fie remarcat de vreunul dintre lorzii prezenţi. Pe drum se alege cu un scutier, chit că nu-şi dorea, în persoana unui puşti zdrenţăros şi cu capul ras, care răspunde la numele de Egg. (Egg este cel de-al patrulea fiu al celui de-al patrulea fiu al regelui, de unde şi titlul de Aegon cel Improbabil sub care va ajunge cândva să domnească). Din nefericire pentru el, Dunk, care se va înscrie la turnir drept Ser Duncan cel Înalt, va atrage într-adevăr atenţia şi mai ales mânia cui nu trebuie şi se va trezi implicat într-o serie de evenimente care vor schimba cursul istoriei.

A fost adaptată ca bandă desenată, coperta este cea din poza de mai sus.

The Sworn Sword. Apărută în 2004, în cea de-a doua antologie Legends, a aceluiaşi Silverberg. Cea mai slabă dintre ele. Dunk şi Egg sunt în serviciul lui Ser Eustace Osgrey, un cavaler cu ceva pământ, ultimul descendent al unei familii cândva mai răsărite. Coborâm din lumea regalităţii şi a turneelor către periferia nobilimii, unde titlul de cavaler nu ţine de mâncare şi unde zăgăzuirea unui curs de apă poate fi motiv de război pe viaţă şi pe moarte între vecini. Război, adică vărsare de sânge, nu certuri peste gard. Adversara lui Osgrey este poreclită Văduva Roşie după ce a supravieţuit celor patru soţi ai ei. Încercând să rezolve conflictul cu cât mai puţină vărsare de sânge, Duncan – cu Egg după el – va descoperi că multe lucruri nu-s aşa cum le credea. Dincolo de asta, cavalerul va avea o grămadă de dificultăţi cu scutierul său cel de viţă regală, care nu-şi aduce aminte întotdeauna care-i este locul.

Dacă, spre deosebire de prima povestire, aceasta se ocupă de lucruri mărunte, este totuşi interesantă pentru că oferă mai multe detalii despre rebeliunea lui Blackfyre, un bastard al Targaryenilor care a vrut să ocupe tronul şi a reuşit să atragă de partea sa o mare parte a nobilimii. (Şi o meditaţie pe tema faptului că un gest mic poate schimba uneori faţa unui imperiu şi nu neapărat în bine).  Totodată, această povestire, ca şi următoarea conturează, fie şi în absenţă, un portret al lui Brynden Rivers, zis Bloodraven, alt bastard Targaryen, Mână a Regelui şi magician detestat şi temut, care va ajunge mai târziu Comandant al Frăţiei Nopţii şi pe care îl vom întâlni în ASOIAF. Este cel către care călătoreşte Bran Stark şi care i-a trimis viziunile “ciorii cu trei ochi” după căderea sa.

The Mystery Knight. Publicată în 2010 în antologia Warriors, coordonată chiar de Martin. The Mystery Knight ne readuce din nou în lumea turnirelor şi a intrigilor de palat. Dunk şi Egg călătoresc spre Winterfell, unde au auzit că se caută oameni capabili să ţină o spadă în mână. Nu ajung însă acolo, cel puţin nu în povestirea asta, căci pe drum află despre căsătoria unui nobil local care a decis să-şi condimenteze ceremonia cu un turnir, al cărui premiu este unul dintre puţinele ouă de dragon rămase. (Ocazie cu care Egg menţionează nonşalant că şi el are unul acasă, primit cadou cu ocazia naşterii sale.) Întrucât cei doi cam făceau foamea, Dunk decide să se înscrie în tunir, fără să se aştepte să câştige oul, dar sperând să ajungă unul dintre cei trei cavaleri din finală, pentru că exista câte un premiu în bani şi pentru aceştia.

Cu această ocazie, Ser Duncan va ajunge să vadă faţa neplăcută a turnirelor, aceea despre care nu se fac cântece. Cum ar fi că există şpagă care se plăteşte cui trebuie, astfel încât “sorţii” să-ţi aleagă un adversar mai puţin periculos sau că sunt cavaleri care-şi fac un stil de viaţă din a pierde, dar numai la momentul potrivit şi în faţa adversarului potrivit. Dincolo de asta, cei doi vor descoperi, spre neplăcerea lor, că turnirul este un pretext pentru nobilii înfrânţi în Rebeliunea lui Blackfyre de a încerca să-şi ia revanşa, mai ales ţinând cont şi de premiul concursului.

În ciuda micilor surprize, nu mi s-a părut la fel de reuşită ca The Hedge Knight, dar clar mai dramatică şi mai interesantă decât The Sworn Sword. Oricum, chiar dacă Tales of Dunk and Egg nu se numără printre cele mai bune povestiri ale lui Martin, merită investigate pentru că adaugă o bucăţică nouă întregii tapiserii a Westeros-ului, întredeschizând o uşă către întâmplări cel puţin la fel de fascinante precum cele din celebra serie de romane. Plus că avem ocazia să vedem mai îndeaproape varii sortimente de Targaeyeni, care pe mine cel puţin m-au interesat întotdeauna. (Încep să-l detest pe Robert Baratheon, pe bune!).

Dacă Martin va termina vreodată această serie de povestiri – sau ASOIAF-ul – şi dacă vor fi adunate la un loc într-un volum rămâne de văzut, speculaţii sunt nenumărate, iar starea vremii este mai sigură decât capriciile lui GRRM. Deocamdată, astea sunt.

Tot ce se petrece cu adevărat important poate fi însumat cam în 100-200 de pagini, ceea ce ne lasă cu vreo 800-900 de pagini de atmosferă – că de character building nici vorbă aici – iar această atmosferă este mohorâtă, sufocantă şi amorţită. Se simte că Martin a scris cartea mai mult împins de la spate decât de dragul de a spune povestea şi că, în bună parte din text, se bazează pe faptul că el e Martin, rezultatul fiind un soi de autopastişă. Focul a dispărut, iar ritmul impecabil din primele trei volume ale seriei nu se mai simte.

Cartea se cheamă “A Dance with Dragons” dar dragonii abia de apar. Nu ştim mai nimic în plus despre Ceilalţi, care nici măcar nu îşi fac apariţia. Sunt introduse noi şi noi personaje secundare, dar ele sunt puţin relevante – unul dintre ele apare şi moare fără să ne fi trezit vreo simpatie, făcând inutilă o intrigă promiţătoare anunţată în Feast… În plus, Martin acordă prea mult spaţiu unor personaje minore fără să le dea ocazia să devină majore. Ne sunt prezentate cu prea mult lux de amănunte locuri, peisaje şi obiceiuri care nu joacă un rol important în povestire. Sunt capitole care nu duc personajul nici cu jumătate de pas mai departe faţă de capitolul precedent. În schimb, Martin ne înfăţişează obsesiv personajele mâncând şi ne precizează de atâtea ori cum unul sau altul urinează – cu variaţiunea se trezeşte şi urinează – încât încep să mă întreb dacă autorul nu o fi având probleme cu prostata.

Relaţiile interumane par straniu de impersonale. Dacă în romanele anterioare existau iubire, ură, obsesie, dor, o întreagă gamă de sentimente care puneau personajele în mişcare şi care treceau pagina, transmiţându-se şi cititorului, aici acestea sunt prea puţin exprimate şi, atunci când sunt exprimate, destul de neconvingător.

E drept, doi jucători importanţi sunt eliminaţi, iar un altul se află, la final, într-o situaţie incertă, dar toate astea se petrec în ultimele 100 de pagini ale cărţii. Mai mult, despre moartea unuia dintre aceştia aflăm, de fapt, dintr-o scrisoare, iar altul e asasinat în epilogul romanului. De asemenea, un jucător major apare din pălărie şi ar putea să schimbe cu totul situaţia, dar Martin putea găsi felurite rezolvări doar cu personajele deja existente, fără să-l mai adauge şi pe ăsta. Nu de alta, dar personaje avem prea destule, de acţiune ducem noi lipsă.

Sunt, e adevărat, câteva întorsături de situaţie surprinzătoare, câteva momente în care chiar dai paginile cu sufletul la gură, plus o scenă absolut superbă în care un vas navighează printre ruinele unul oraş acoperit de ape şi încă una sau două de natură să te facă să-ţi redefineşti conceptul de “umilinţă” (să vă zic că am ajuns să-mi fie milă de Cersei?). Pentru mine, însă, cam puţin.

DAR CE SE-NTÂMPLĂ, TOTUŞI?

Să zic vreo câteva şi despre subiect, fără să spoileresc prea mult. Acţiunea cărţii se desfăşoară la început în paralel cu cea din romanul precedent, apoi, de la un moment dat, cele două fire se împletesc şi avansează împreună. Accentul principal cade pe Tyrion, Jon şi Daenerys. Tyrion, fugar după ce şi-a asasinat tatăl, o apucă pe o rută menită să-l ducă, în cele din urmă, către Daenerys. De fapt, o mulţime de drumuri duc către Daenerys, pentru că vestea despre dragonii ei a început să se răspândească, aşa încât către ea pornesc, din toate colţurile lumii, o mulţime de aliaţi şi peţitori.

Aceasta din urmă se trezeşte  încurcată în iţele guvernării Mereenului, descoperind că nu e simplu să aplici dreptatea şi să schimbi lucruri înrădăcinate şi că unii sclavi îşi regretă lanţurile. Tema domnitorului incapabil să schimbe o situaţie împotriva căreia a luptat până să preia puterea nu e rea, dar am văzut-o mai bine tratată în Acacia lui David Anthony Durham. Pe tot parcursul cărţii, Mama Dragonilor nu face un singur pas în direcţia Westeros, ba chiar este pe punctul de a se lăsa încurcată într-o căsătorie de convenienţă numai pentru a pacifica Mereen, ceea ce este contraproductiv pentru scopurile ei. Sigur, Daenerys este doar o adolescentă, n-ar trebui să uităm asta, dar e cam dezamăgitoare uşurinţa cu care se lasă deturnată de la scopurile ei o fiinţă ce şi-a creat o armată pornind de la nimic şi care a luat lumea cu asalt – de fapt nu atât dezamăgitoare, cât aproape “out of character”.

Jon învaţă cum stau lucrurile cu exercitarea puterii şi se luptă să pregătească Zidul de invazie, în timp ce vrăjitoarea roşie, Melissandre, îi tot dă târcoale prietenoase. Iniţial partea asta este interesantă, până eşuează la rândul ei în prea multă intrigărie şi vorbărie. Asta fiind o altă problemă a cărţii, că oamenii vorbesc, vorbesc, vorbesc la nesfârşit.

În afară de asta mai aflăm câteva lucruri noi despre Arya, Bran, Jaime, Cersei, Asha, Arianne, Ser Davos. În cazul lui Bran şi al lui Cersei chiar lucruri relevante. În rest, mai puţin. Sau prea puţin.

O cititoare de pe Amazon rezuma în mod foarte plastic situaţia:

“I pre-ordered this when it was announced as a second half.
Since then I’ve gotten married. I’ve been deployed twice. I’ve moved across the Atlantic and back, twice. My eldest left high school, the youngest went to prom. And host of other minor things.
Somehow I expected a more from this book given the amount I’ve done in same time.”

În antologia sa de povestiri „Dream Songs”, Martin recunoaşte că este bun să înceapă lucrurile, dar cumva nu ajunge să le termine. (Proiecta, de exemplu, o serie de povestiri cu creaturile exotice din magazinul Jala&Woo, acela care a furnizat şi „regii” din “Regii nisipurilor”, numai că, nici el nu ştie cum, nu a ajuns s-o mai scrie. Şi nu e singurul caz). Asta mă face să-mi fac griji serioase pentru viitorul seriei, iar romanul de faţă nu-i de natură să-mi dea speranţe.

Şi ca să rezum într-o frază ceea ce tocmai am povestit în câteva mii de semne, “A Dance with Dragons” nu-i o carte proastă, este însă una fără zvâc.

Este o idee riscantă oricum să scrii o carte ale cărei personaje principale au toate 60 de ani, dar pendularea între trecut şi prezent ar mai fi putut să dreagă lucrurile. (Nu-i cazul, dar şanse erau). Premisele erau şi ele interesante. În pană de inspiraţie, scriitorul Lee Harwell se apucă să scormonească în trecut şi ajunge să investigheze evenimentele tragice şi misterioase care i s-au întâmplat găştii sale de prieteni cu 40 de ani în urmă. Atraşi de unul dintre falşii guru ai nebunilor ani ’60, iubita lui Lee şi trei buni prieteni ai săi au participat la o  ceremonie nocturnă cu implicaţii supranaturale. Efectul acesteia: un adolescent mort, unul dispărut fără urmă, altul refugiat permanent la azilul de nebuni şi legăturile de prietenie din mica gaşcă spulberate.

Lee nu este una dintre victime, ci acela care a avut bunul-simţ să stea deoparte, rezistând farmecului lui Spencer Mallon, gurul în chestiune. Deşi este căsătorit cu iubita lui din liceu, supravieţuitoare a straniilor evenimente, Lee nu a reuşit niciodată să afle ce s-a petrecut exact. Cercetarea începe cu găsirea celorlaţi membri ai găştii sale, de care nu mai ştia nimic. Reînnodarea vechilor legături are farmec şi, un timp, felul ocolit în care fiecare participant alege să se apropie de evenimentul trecut, vorbind despre consecinţele acestuia asupra vieţii sale ulterioare, creează un oarece suspans. Din păcate, de pe la jumătate, când groaza întârzie să-şi facă apariţia, tensiunea scade, iar povestea se lungeşte inutil. Vocile personajelor, fiecare spunând povestea dintr-un unghi uşor modificat, nu ar fi o idee rea, dar din păcate misterul final dezvăluit nu prea merită toată această pregătire.

Mistere din carton vopsit

Personajele sunt complet lipsite de relief şi de identitate. (Poate mai puţin  Hootie, nebunul care, în azilul său, vorbeşte numai în citate din Hawthorne şi dintr-o carte din copilărie). Habar n-ai cum sunt ca oameni, dincolo de reperele biografice, şi nici nu-ţi pasă. Straub pare convins că, pentru a face cititorul să simtă că un personaj e fermecător, trebuie să ţi-o spună de câte ori îi apare numele. O armată de personaje există numai ca să ne spună ce fermecător este Hootie cel nebun. Povestitorul repetă de atâtea ori „the extraordinary Lee Truax, my wife” încât mie mi-a venit să urlu, mai ales că mi s-a cerut să cred pe cuvânt că era extarodinară, aşa, fără probe. Ni se spune că era specială şi că de aceea o şi alesese Mallon pentru ceremonie, dar nu o vedem folosindu-şi în niciun fel calităţile. Ni se povesteşte că şi la 60 de ani are o asemenea prezenţă încât este cea mai frumoasă femeie din orice încăpere şi oricine o priveşte îşi uită vorba. Eu înţeleg conceptul de a îmbătrâni cu graţie, dar nici chiar aşa! Un alt aspect care devine evident pe la jumătatea cărţii este că, deşi vieţile personajelor sunt ratate, sunt ratări banale, genul de ratări pe care nu trebuie să fii bântuit de supranatural ca să le suferi.

Accentul nu cade nici măcar – ceea ce ar fi conferit dramatism – pe inutilitatea experienţei, ceva de genul „am văzut adevărul şi nu mi-a folosit la nimic în viaţă, uneori cunoaşterea nu-ţi aduce nimic”. Deşi soţia lui Lee a orbit, unul dintre inşi a ajuns la închisoare şi altul la azilul de nebuni, toţi îl tot întreabă pe Lee, de-a lungul povestirii, în mod repetat: „ei, tot nu-ţi doreşti să fi fost alături de noi în noaptea aia?” – răspunsul logic fiind „fuck, no!”.

Am avut cumva impresia că Straub nu a avut el însuşi o viziune clară şi completă a ceea ce s-a întâmplat, a felului cum se manifestă per ansamblu răul şi supranaturalul din povestea lui, şi s-a mulţumit cu crâmpeie care nu se articulează coerent între ele. Tocmai din acest motiv, dezlegarea finală a misterului se fâsâie, apariţiile par – sau mie mi se par – de carton, neconvingătoare şi, în general, horror-ul este rar prezent în acest roman de gen.

Există câteva scene care creează atmosferă: un moment când, pe malul unui lac, unul dintre supravieţuitori aude voci şi râsete ca şi cum un vapor plin cu suflete damnate s-ar apropia şi apoi s-ar depărta de el, deşi nu se vede niciun vapor sau apariţia supraveghetorilor din cealaltă lume şi dispreţul lor rece faţă de oamenii pe care trebuie să-i păzească, pentru ca aceştia să nu afle un adevăr căruia nu i-ar putea face faţă. Numai atât mie nu mi se pare suficient pentru un roman întreg, dar gusturile pot varia.  În tot cazul, din punctul meu de vedere asta e o carte cu care mi-am pierdut timpul.

Încă o dată: de ce i-or fi dat Bram Stokerul?

(O cu totul altă părere despre roman are Mircea Pricăjan, aici).

The Company de KJ Parker (2008) duce povestea dincolo de ultima copertă, după ce soldaţii se întorc acasă. De fapt, dintre cei şase tineri cadeţi plecaţi la şcoala militară din acelaşi oraş şi care au supravieţuit războiului împreună, ca o echipă, patru s-au întors deja de câţiva ani şi n-o duc deloc bine. Mă rog, unul o duce bine, dar mai că nu moare de plictiseală. De aceea, când în oraş apare cel de-al cincilea, cu gradul de general în retragere şi cu ideea să cumpere împreună o insulă, unde să se apuce toţi de agricultură, cei patru nu se codesc prea mult înainte să-l urmeze. Nu atât o fermă îşi doresc ei, cât refacerea vechilor legături, a vechii echipe, ei împotriva restului lumii în care nu şi-au găsit locul. Evident că vor descoperi în curând cât de puţină legătură este între război şi agricultură, ceea ce n-ar fi o problemă dacă n-ar fi izolaţi pe o insulă pustie împreună cu proaspetele lor soţii, care nu-s prea încântate de ideea unei vieţi pline de privaţiuni, şi cu muncitorii pe care i-au angajat să facă muncile mai dure. În plus, o descoperire le va complica şi mai mult vieţile, ca să nu mai spunem că li le va şi pune în pericol şi va fi nevoie de toată abilitatea liderului, generalul Kunessin, şi de o serie de manevre complicate pentru ca o ieşire din pericol să înceapă măcar să se întrevadă.

Pe scurt, o carte pe care am citit-o în două zile şi care m-a ţinut cu sufletul la gură, deşi nu este lectura fantasy tipică. Sau poate tocmai de aia. În primul rând, aproape că nu e fantasy: nu există elemente de supranatural, iar povestirea s-ar putea, practic, petrece oriunde în lumea reală, în epoca preindustrială. Apoi, e minunată lipsa clişeelor de care tot dai în literatura fantasy. Nu avem aici eroi; cei cinci or fi eroi de război, dar nu sunt personaje pe care să le admiri, nu sunt nici măcar tipii-cei-răi-dar-simpatici. Se apropie de 40 de ani, s-au cam îngrăşat, au chelit, s-au îngreunat. Nici moral nu sunt vreun reper niciunii, nu se dau înapoi să mintă, să înşele, să trădeze când e cazul, nu există onoare sau nobleţe când râcâi puţin învelişul. (De fapt, nici nevestele nu sunt în tiparul fetei sărace şi frumoase dar cu suflet mare sau al eroinei băieţoase care etc – sunt, sau le simţi, ca pe nişte femei reale, nu din hârtie, ci din carne şi oase.) Nu avem de-a face nici cu charisma eroilor, nici cu cea întunecată a antieroilor. Sunt nişte oameni banali, (de)formaţi însă de nişte împrejurări extraordinare. De războiul în care au fost, de secretele care există între ei. “The war is never over“, spune Kunessin la un moment dat, dar, chiar înainte de asta, putem vedea clar că aşa e, că sunt oameni care se apropie de orice ca de o poziţie de luat cu asalt, care gândesc totul, inclusiv afacerile sau discuţiile cu propriile soţii în termeni de manevre militare. Şi, mai ales, nu abandonează poziţiile fără luptă, ceea ce nu-i întotdeauna o idee bună.

În plus, KJ Parker ştie să scrie: are un ritm alert, ştie când să introducă rupturi în acţiune – vreau să spun că n-o face ostentativ, ca alţii – momentele tensionate se succedă cu naturaleţe şi cu logică, nu simţi niciodată că-s vârâte acolo la comandă. Personajele sunt entităţi distincte. Plus că autoarea reuşeşte cumva să te facă să râzi inclusiv în situaţii nasoale pentru personaje, fără să forţeze nota sau să caute comicul cu orice preţ.

Oricum, să nu vă imaginaţi că ştiţi încotro vă duce autoarea (sau autorul, e un oarece mister aici), că ştiţi ce urmează să să petreacă, cine moare şi cine trăieşte (să vedeţi aici jale), că există vreo morală a fabulei. E întunecată şi depresivă. Cei buni nu sunt scutiţi de nimic. Fiţi preveniţi! Dacă după asta mai aveţi chef s-o citiţi, be my guests! Eu una n-am regretat, ba chiar o să mai citesc ceva de ea de îndată ce fac rost. (Mă incită foarte tare Trilogia Scavenger).

P.S. Deşi loc de continuare ar cam fi, The Company e prezentată ca fiind un roman de sine stătător, nu parte dintr-o serie.

În acelaşi timp, este şi o poveste despre ce înseamnă a fi uman, despre uşurinţa sau dificultatea de a rămâne om atunci când din jurul tău dispare societatea care să îţi impună constrângerile sale şi să te judece, despre cât de uşor se dezbracă oamenii de umanitate sub pretextul că o protejează cât mai bine.

Să nu credeţi că filosofează cineva despre toate astea în carte. Nu. Astea sunt gândurile cu care închei lectura, după ce ai trăit alături de personajele romanului. Căci, Martin fiind Martin, ne oferă în primul rând o poveste aşa cum ştie el să scrie: personaje fascinante, relaţii complicate, evenimente care se petrec în ritm alert, tot felul de capcane în care cazi chiar prevenit fiind că Martin aşa scrie – şi te trezeşti în final simpatizând cu cine nici nu credeai – şi crearea, aşa, în treacăt şi numai pentru decor, a unor culturi şi civilizaţii extrem de diferite. Plus o calitate poetică a scrierii pe care în ASOIAF n-o prea arată.

DAR TRECI, FEMEIE, LA SUBIECT!

Decorul. Ei, şi acum să vă şi zic despre ce e vorba în carte. Cadrul acţiunii este planeta vagabondă Worlorn, o lume care s-a smuls atracţiei propriului sistem solar şi rătăceşte liberă prin galaxie. (Fenomenul chiar există.) La un moment dat, timp de vreo 50 de ani, planeta străbate un sistem solar şi, având parte de lumină, începe să-şi dezvolte o climă. Umanitatea, care tocmai trăieşte o perioadă de prosperitate după o epocă întunecată la nivel galactic, decide să facă paradă şi organizează un festival permanent pe Worlorn, pe perioada celor zece ani de lumină maximă. Evident, se face o risipă de resurse, civilizaţiile construiesc oraşe fiecare după tipicul său, se aduc plante şi animale de pe diverse planete etc. În momentul în care începe acţiunea romanului, însă, planeta urmează să părăsească sistemul solar văzându-şi de drumul ei, lumina se diminuează, speciile încep să moară, iar oamenii pleacă. Puţini au mai rămas încă, oameni care iubesc pustietatea şi dezolarea şi biologi care cercetează adaptarea speciilor la schimbările climatice aduse de diminuarea luminii.

Personajele. Pe această lume vine Dirk t’Larien, în căutarea iubirii sale de acum şapte ani, pe care n-a uitat-o nicio clipă. Vine la chemarea ei şi de aici surpriza de a o găsi prinsă într-un mariaj complex şi nefericit cu un cuplu de kavalari. Planeta Kavalan a rămas izolată câteva secole, pe parcursul unor războaie galactice, şi a ieşit din ele cu o societate schimbată din temelii. E organizată după un sistem de caste, cu un cod al onoarei foarte strict şi cu nişte dueluri ritualizate (dar nu rituale, duelurile din pricina onoarei sunt frecvente şi în ele se moare). Aici, legătura principală în cadrul familiei este cea dintre doi bărbaţi, care sunt teyn unul altuia; Martin menţine o voită ambiguitate, neprecizând dacă legătura implică şi o relaţie fizică sau dacă este vorba despre o prietenie foarte strânsă. Cert este că pentru un kavalar cea mai importantă persoană, afectiv vorbind, este teynul său, iar legătura este pe viaţă. Femeia în această relaţie pică pe locul doi şi oricum pe Kavalan femeile nu au niciun fel de drepturi. Străină, Gwen n-a înţeles exact ce implică un mariaj în stilul kavalar şi se trezeşte acum prinsă între Jaan High-Ironjade, capul familiei, pe care îl iubeşte şi care o iubeşte, şi Garse, teynul lui Jaan, care o detestă. (Şi da, ştiu că vă întrebaţi asta, soţia trebuie să-şi satisfacă ambii soţi – da nu vă aşteptaţi la scene erotice că nu e genul ăla de poveste).

PREŢUL CORECT?

Asta vede t’Larien, venit să o recupereze pe nepreţuita sa Jenny, iubirea tinereţii sale, numai că vom constata, odată cu el, că această privire este superficială, că relaţiile şi motivaţiile personajelor sunt cu totul altele, mult mai profunde, mult mai complexe, că nu pot fi reduşi doar la soţia-victimă, soţul posesiv, partenerul gelos (în special acesta din urmă dezvăluie nuanţe neaşteptate pe parcursul dezvoltării acţiunii, spre încântarea mea).

Ca şi cum descâlcirea iţelor ăstora n-ar fi de ajuns, Jaan şi grupul Ironjade intră în conflict cu un grup fundamentalist de kavalari, rămaşi şi ei pe planeta pustiită. Eliberaţi de presiunile sociale, de ochiul scrutător al altor civilizaţii, aceştia cedează sălbăticiei din ei, bine ascunsă sub masca respectării tradiţiei şi a păstrării identităţii. Prin oraşele părăsite şi prin pădurile muribunde, în lumina stinsă a sorilor îndepărtaţi, au loc urmăriri, dar şi discuţii sincere, masacre sângeroase şi sacrificii uluitoare, neaşteptate momente de pace. Descoperi că e posibil să te îndepărtezi de anumite valori fiind ferm convins că de fapt le aperi cu înflăcărare, că un cod prea rigid al onoarei duce la pierderea ei în practică. Înţelegi că un om poate pierde mai mult decât viaţa şi, chiar dacă el nu mai e acolo să vadă asta, tu resimţi acut nedreptatea situaţiei, imposibilitatea unei reabilitări morale.

În final, niciunul dintre supravieţuitori nu va mai fi la fel ca înaintea începerii poveştii: se poate spune că, într-un fel sau altul, lumina moare nu numai pe planetă, ci şi în minţile celor rămaşi. Niciunul, în final, oricât de tare a încercat să îşi păstreze umanitatea, nu iese neîntinat, fără o listă de greşeli şi remuşcări de natură să contrabalanseze actele eroice pe care le-a făcut. Sunt lecţiile finale suficient de valoroase ca să fi meritat preţul plătit? Rămâne să răspundă fiecare după ce citeşte. Eu zic că NU.

(Martin, pe de altă parte, nu zice nimic, ne lasă pe noi să tragem concluziile).

PENTRU CINE VREA SĂ ŞTIE

• Titlul este inspirat dintr-un poem de Dylan Thomas, “Do not go gentle into that good night“, pe care îl găsiţi aici.
• Martin reuşeşte în cartea asta să-ţi răstoarne percepţia despre un personaj printr-o singură replică, taman la finalul cărţii.
• În caz că n-a fost evident până acum, asta-i o carte pe care o iubesc : ) .

Nici vorbă de cavaleri ai adevărului şi dreptăţii, ba nici măcar de eroi damnaţi. Personajele noastre, Fafhrd şi Grey Mouser, sunt doi mercenari şi hoţi de ocazie, care se întâlnesc pe străzile Lankhmarului şi devin prieteni la cataramă. Fafhrd este un barbar nordic cu o preferinţă pentru blănuri, Mouser un individ oacheş din sud, cu mai multă simpatie pentru magia neagră decât pentru cea albă. Cum Lankhmar nu este un roman, ci o colecţie de povestiri, asistăm la diverse aventuri supranaturale ale celor doi eroi, uneori dramatice, alteori comice. Una peste alta, n-aş putea spune că am stat cu inima în gât de grija personajelor, care trec din păţanie în păţanie. Ăsta e riscul cu culegerile de povestiri pe aceeaşi temă, că ucid suspansul. Nu te poţi îngrijora în mod corespunzător când creşte tensiunea într-o povestire pentru că ştii că urmează alta, în care eroii trebuie să apară.

ŞI-NCEPUSE BINE!

Şi totuşi premisele erau chiar mişto. Fafhrd este crescut în Nordul înzăpezit, într-un trib ale cărui femei, vrăjitoare pricepute într-ale frigului şi gheţii, îşi ţin soţii sub papuc şi sub teroare. Însuşi tatăl său, bănuieşte el, a fost ucis prin magie de propria soţie, pentru că iubea munţii mai mult decât pe ea. Peripeţiile prin care adolescentul reuşeşte, pe parcursul a două zile extrem de tensionate, să evite vrăjile femeilor tribului său şi să fugă cu o actriţă aflată în trecere sunt palpitante, cititorul simte efectiv cum personajul se află pe marginea prăpastiei, atmosfera e impecabil creată. Plus că Fafhrd adolescent demonstrează o maturitate pe care în povestirile următoare, care tratează perioada adultă din viaţa sa, n-o s-o mai vedem.

Este valabil şi pentru Gray Mouser, ucenic de vrăjitor, care revine dintr-o călătorie numai pentru a descoperi că maestrul său a fost ucis de nobilul locului. Dorinţa de răzbunare – care răzbunare va fi cruntă – îl va împinge pe Mouser în braţele magiei negre, de care oricum se simţea mult mai atras decât de cea albă. Per ansamblu, însă, Mouser va deveni un magician gri, capabil adică de ambele tipuri de magie dar nededicat uneia în mod exclusiv. (Eu nu-nţeleg de ce conceptul de magie gri n-a făcut mai multe ravagii în literatură că mi se pare fascinant şi cumva mai logic decât împărţirea clasică în magie albă-magie neagră, de parcă oamenii ar fi numai buni sau numai răi!).

Mai mult, cei doi îşi pierd iubitele imediat ce se întâlnesc, într-un mod teribil, de natură să-i traumatizeze ani de zile. Atmosfera întunecată a acestei povestiri (Ill met in Lankhmar) i-a adus lui Fritz Leiber o Nebula şi un Hugo pe deplin meritate, în 1970.

CÂND ÎNCEPUTUL NU E PRIMUL

Aceste prime povestiri, grupate sub titlul „Swords and deviltry” sunt cele mai reuşite din colecţie şi, în plus, sunt egale ca valoare, stil şi tensiune narativă. Numai că ele au fost scrise prin anii 70, mult după ce alte povestiri despre aventurile celor doi eroi porniseră deja prin lume. Treaba e că diferenţa se simte şi că ai o problemă atunci când la o carte începutul e mult superior restului. Mai ales că în următoarele povestiri elementul horror se atenuează, drama de asemenea, tonul înclinând prea mult şi prea des către comic.

În plus, din aceleaşi motive, nu se poate vorbi despre o evoluţie a personajelor şi nici a relaţiei dintre ei; la un moment dat ni se spune că s-au certat dar nu e suficient. (Deşi mi-l pot aminti pe Elric al lui Moorcock schimbându-se pe parcursul seriei de povestiri care îi e dedicată, deci se poate). Şi m-aş fi aşteptat ca Mouser să îi continue evoluţia ca vrăjitor, nu ca spadasin care din când în când mai face şi câte o vrajă.

Izolat, însă, există povestiri reuşite. Aş cita, la nimereală, „Thieve’s House”,  „Seven black priests” în care doamnele din Lankhmar sunt atacate din senin de păsări ucigaşe, „The Bazaar of the Bizzare” care mi se pare o prefigurare a consumerismului actual sau „Lean times in Lankhmar”, în care Fafhrd contribuie la renaşterea unui zeu.

O colecţie inevitabil inegală, care poate că e mai bine să fie gustată pe bucăţi, din când în când, nu hăpăită deodată cum am făcut eu. Oricum ce am citit eu conţine doar o parte din aventurile celor doi, şi anume povstirile din colecţiile “Swords and deviltry“, “Swords against death“, “Swords in the mist” şi “Swords against wizardry“. Eu una însă mă opresc aici.

Evident că lumea a fost încântată mai ales de “Cântecul Libelungilor“, inclusiv cei care citiseră povestirea. Din cenuşa radioactivă a unei lumi post-apocaliptice se nasc libelungii, creaturi umanoide înaripate. Fără să ştie de ce, doar pentru că aşa au moştenit de la înaintaşi, oamenii, atâţia câţi au mai rămas, încearcă să-i împiedice să-şi ia zborul. Dincolo de poezia unei lumi dezintegrate, dincolo de frumuseţea şi forţa frazelor lui Mihail Grămescu, se ascunde o meditaţie despre relativitatea noţiunilor de frumos sau bine, despre sensul sau lipsa de sens a zbaterilor omenirii.

“Eu am simţit întotdeauna că textul acesta este despre comunitatea SF“, a comentat ulterior Cristian Lăzărescu, făcând referire la dificultăţile scriitorilor de SF de a fi publicaţi înainte de 1989. “Despre scriitorul care încearcă să se înalţe şi despre gloata care încearcă să-l împiedice”. Cei din generaţia tânără au declarat că povestirea “i-a prins” şi că vor mai citi şi altele de Mihail Grămescu. Brânduşa Luciana Grosu, vădit captivată de lumea libelungilor, l-a întrebat pe autor dacă nu are în vedere o continuare, pentru că ea a rămas cu senzaţia că făpturile înaripate au capacitatea de a săvârşi lucruri şi mai stranii decât cele prezentate în text. “Nu cred în seriale”, a replicat Mihail Grămescu, “nu fac parte din concepţia mea estetică”. (Chestie cu care nu pot decât să fiu de acord, că sunt, pe bune, sătulă de scriitori care scriu trilogii de câte şapte romane şi am ajuns să apreciez un om care ştie unde să pună punctul final).

De mai puţin succes s-au bucurat cele două texte noi prezentate de autor, o pastilă despre rezultatele lansării de mesaje în limbile sumeriană şi chineză către extratereştri şi un text intitulat “Ipoteza neortodoxă”, care porneşte de la ideea că omenirea este practic o impostură, un rezultat al mimetismului şi nu al evoluţiei  (mă rog, ideea e mai complexă dar atâta mă pricep eu s-o redau). Aspectul de lucrare ştiinţifică al primei părţi i-a cam îndepărtat pe participanţi, deşi au admis că premisa în sine era promiţătoare.

RÂSUL ŞI SF-UL, PRIETENI SAU DUŞMANI?

Dănuţ Ungureanu a citit povestirea “Malawi, cu capitala la Zomba“. “Ăăăh, iar o povestire cu comunişti“, m-am gândit exasperată eu care le ştiu pe toate. Pe la jumătatea povestirii însă râdeam cu lacrimi, reuşind să-l molipsesc şi pe sărmanul autor, care, neinspirat, se aşezase lângă mine. Las că şi restul sălii tot cu asta se îndeletnicea, în mare. Acţiunea se petrece în 2050, într-o Românie comunistă care se învecinează cu URSS nu doar la Nord, Est, Vest şi Sud, ci şi pe înălţime, că doar ruşii au ajuns şi în spaţiu. S-a ajuns atât de departe cu mimarea democraţiei încât angajaţii sunt scoşi cu forţa nu doar la manifestări în cinstea partidului, ci şi la mitinguri de protest împotriva Guvernului, organizate temeinic şi cu conştiinţă tovărăşească. În fine, e un text care merită citit, nu povestit, în care comicul rezultat prin contrastul dintre realitate şi propagandă este irezistibil, în care personajele sunt vii şi nu doar nişte rânduri pe hârtie. Şi în care apare (oarecum) şi Big Foot ăla din titlul postării.

Discuţiile de după au ridicat problema comicului în literatura SF. Mihail Grămescu a vorbit despre “catastrofa succesului lui Dănuţ Ungureanu“, aceasta constând în faptul că autorul a avut succes cu acest gen de texte umoristice. Or umorul nu poate aborda decât o problematică minoră şi, uite aşa, scriitorul, “în loc să spună ce are de spus îşi pierde vremea pentru a stârni râsul“. Cristian Tamaş a oferit contraexemplul cuplului Ilf şi Petrov, iar Brânduşa Luciana Grosu pe cel al lui Caragiale. Mihnea Columbeanu a fost de părere că umorul este mult mai dificil şi că “de aceea în literatură sunt mai multe drame şi tragedii de succes decât comedii”.

În cele din urmă, părerile fiind împărţite, s-a lăsat decizia finală la latitudinea posterităţii, care altă treabă tot n-are. Noi în schimb am mai audiat o traducere în lectura MC-ului Tamaş după care ne-am dus care la culcare, care la o bere, care pe unde l-au purtat paşii.

Şi-am încălecat pe un scaun ergonomic de birou şi v-am spus povestea aşa!

Una dintre cele mai bune povestiri, „The Wedding Present”, este cuprinsă în introducerea cărţii (de aia e bine să citeşti introducerile). Este de fapt o altă abordare a temei din „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde. Dacă la Wilde portretul îmbătrânea şi căpăta stigmatele viciilor şi abuzurilor în timp ce modelul rămânea o imagine a tinereţii şi purităţii, în cazul lui Gaiman cuplul de tineri căsătoriţi are o viaţă fericită, în timp ce toate necazurile se petrec pe hârtia ascunsă într-un plic primit în chip de dar de nuntă. Până în momentul în care nefericirea irupe şi în viaţa lor de zi cu zi. Alegerea finală a unuia dintre personaje cu privire la scrisoare este ambiguă dar, dacă am înţeles eu bine ce a vrut autorul să spună, este teribilă şi inconfortabilă.

Acuma, n-o să mă apuc să trec în revistă toate cele 30 de texte mai lungi sau mai scurte, ci o să mă refer la alea care mi-au plăcut mie.

BUNE

The price. Inspirată de pisicile pe care familia lui Gaiman le tot aduna şi oblojea şi care apoi dispăreau misterios. Autorul îşi imaginează că un asemenea motan, foarte războinic, revenind mereu acasă cu urmele unor bătălii cumplite pe trup, ar avea misiunea de a proteja familia de un inamic nu chiar de pe lumea asta. Scrisă într-un mod care dă fiori şi cu un final care nu e final, ci o oprire înainte de punctul culminant, fără să lase prea mult loc pentru speranţă.

The Goldfish and other Stories. O poveste despre superficialitate, uitare şi nostalgie şi despre o vedetă a filmului mut care nu mai trăieşte decât sub forma urmei unui sărut imprimat pe spatele unui peşte chinezesc şi în amintirea unui bătrân. Tristă şi ironică şi, mă tem, realistă, mai ales când vine vorba despre cei care lucrează în lumea filmului dar nu au habar de creaţiile înaintaşilor lor în domeniu. O poveste pesimistă, la care se simte că Gaiman a lucrat serios; e, de altfel, o proză de mai mare întindere.

We can get them for you wholesale. Un ins, supărat că iubita lui flirtează cu altcineva, se gândeşte să contacteze nişte asasini plătiţi care să-l scape de concurenţă. Chestia este că reprezentantul agenţiei de asasini îi pomeneşte despre un discount pentru cea de-a doua crimă. Insul nu prea mai avea pe cine să omoare dar dacă era superofertă…. Apoi află că pentru un „pachet” mai mare de victime există o ofertă şi mai atrăgătoare şi lăcomia lui nu rezistă şi tot aşa…

The Sweeper of Dreams. Există un om care mătură ceea ce mai rămâne din vise după ce te trezeşti. Textul nu exploatează întreg potenţialul ideii; este un fel de portret al acestui personaj – cine este, ce-i place, ce se întâmplă dacă se supără pe cineva şi nu-i mai mătură rămăşiţele de vise. O povestire care să exploreze acest ultim aspect ar fi fost interesantă dar textul se susţine şi aşa, prin ton şi prin straturile de întuneric de pe care ridică puţin capacul. Şi poate că este acesta un caz în care o poveste nespusă are mai mult farmec decât una expusă.

In the end. Un text scurt, mitul căderii jucat de-a-ndoaselea şi o ultimă frază splendidă.

Snow, Glass, Apples. „Alba ca Zăpada” povestită din perspectiva mamei vitrege care este, pe bune, personajul pozitiv într-o structură bine închegată care explică şi merele şi paloarea fetei şi iubirea prinţului faţă de o moartă.

APROAPE BUNE

Murder mysteries. Un individ oferă o ţigară altuia, în parc şi, drept răsplată, află povestea primei crime din istorie, care nu, nu este cea a lui Cain. Ne înfăţişează o lume la care îngerii lucrează de zor, pentru a fi perfectă atunci când va fi dată în funcţiune. Îngerii dezvoltă diverse proiecte, inclusiv la concepte cum ar fi Iubirea sau Moartea şi unul – sau poate nu doar unul – îşi ia treaba mult prea în serios. Era cât pe ce să fie mişto, dar revenirea autorului, la finalul enigmei, la un teren de mult bătătorit de alţii – asta după ce singur fixase ştacheta atât de sus, este o dezamăgire.

Troll Bridge. Un puşti dă peste un trol pe un pod şi îl convinge să nu-i mănânce viaţa, pentru că nu a trăit destul. Va reveni ca adolescent, din greşeală, şi cu această ocazie va comite un lucru care-i va schimba viaţa, chiar dacă acel „lucru” este, de fapt, o frază. Fără asta, povestea era banală. Cu ea, e cu totul altceva.

Looking for the girl. Tribulaţiile unui ins care se îndrăgosteşte de imaginea unei tinere de 19 ani dintr-un magazin de tip “Penthouse”. Nu pentru că e frumoasă sau pentru că e sexy, ci pentru că i se pare a fi esenţa feminităţii. O va căuta cu disperare (zeci de) ani de zile, întărâtat de faptul că, din când în când, poza ei apare în revistă, cu alt nume, în alte ipostaze, mereu cu menţiunea “are 19 ani”. Pentru că, nu-i aşa, dorinţa, tentaţia, nu îmbătrânesc niciodată, doar noi ne trecem. “Undeva în lume ea are tot 19 ani”, gândeşte personajul la un moment dat.

Foreign parts. Domnu Gaiman, dacă vreau să aflu atâtea detalii despre bolile venerice citesc un tratat de medicină. Dar te iert pentru acea idee a personajului, în timp ce îşi pierde controlul propriului corp: am luat o boală sau poate ea m-a luat pe mine (cu sensul de a prelua controlul; citat cu aproximaţie, netraductibil ca atare).

How do you think it feels. Execuţie nu strălucită dar bună folosirea motivului garguiului într-o poveste despre iubire, părăsire şi regăsire altminteri banală.

Changes, unde un medic descoperă leacul anti-cancer care are însă o mică hibă: produce schimbarea sexului persoanei care îl ia. Idee ofertantă, câteva chestii bine punctate: unii refuză tratamentul, alţii fac abuz de pastile pentru a-şi schimba sexul în funcţie de necesităţi, în unele stat islamice apar tot soiul de complicaţii generate de statutul inferior al femeii. Şi totuşi parcă îi lipseşte ceva.

Restul sunt fie poetice şi cam atât, fie dezlânate ca fir epic, iar ideea de a plasa vreo două povestiri în universul lui Lovecraft mi s-a părut nefericită. În plus, sigur, „cărţile se fac din cărţi”, fiecare scriitor este (şi) suma lecturilor sale dar la Gaiman prea se observă asta cu ochiul liber (nu că nu ar scrie mişto, dar…). În fine, despre asta după ce scriu şi de „Fragile Things”.

P. S. Eu tot pe Gaiman din seria “Sandman” îl prefer, ca acolo nu l-am mai văzut nicăieri, deşi “Zei americani” a fost mişto.

Până la urmă, invitatul principal, Cristian Tudor Popescu (da, acela) n-a citit un text propriu, aşa cum fusese anunţat, ba chiar a zis că activităţile sale actuale nu-i permit să intre în starea potrivită pentru a scrie texte SF dar că, poate, atmosfera de la acest cenaclu îl va inspira pe viitor.

Acuma, n-ar fi rău să mai vină Popescu din când în când pe la cenaclu, că vorbeşte despre literatură altfel decât despre politică şi are faţă de tinerii scriitori o îngăduinţă pe care faţă de politicieni n-o manifestă. Altfel zis, a fost cu totul alt om decât cel pe care îl vedem la televizor, deşi, din când în când, vedeta Popescu mai scotea capul la lumină (de exemplu, când s-a declarat scârbit de oamenii politici spunând că refuză să le rostească numele în cadrul cenaclului).

Înainte de acestea, a fost însă o prezentare de o oră a invitatului, făcută de Cristian Tamaş în obişnuitul să stil, în care lauda hiperbolizată era stopată abrupt de ironie şi autoironie. Am tras cu ochiul la Popescu să văd ce reacţie avea faţă de un pasaj sau altul; a ascultat laudele cu bărbia în piept şi a râs nostalgic la părţile nostime, cum ar fi rememorarea momentului – relatat de Cristian Tamaş – când tânărul cinefil Popescu a invitat o fată la Cinemateca, fiind silit să cumpere 11 bilete, ca să ruleze filmul (film de artă, rusesc, de trei ore, normal că relaţia n-a continuat, în ciuda sacrificiului).

Interesant a fost că, deşi veteranii Prospect Art se raportează la CTP* rostindu-i numele cu majuscule – toate literele, adică,  nu doar primele – şi îl văd ca mentorul şi reperul lor, s-a discutat de la egal la egal,  prieteneşte, şi cu o degajare ca şi cum conversaţia nu ar fi fost întreruptă ani de zile.

Prima care a intrat în ring sub ochiul marţial al lui CTP a fost Raluca Ada Băceanu, care a citit un fragment din viitorul ei roman, “Harul“. E mişto că la 16 ani adolescenţii scriu romane şi vin să le citească la cenacluri cu scriitori şi cititori hârşiţi, încasează criticile cu curaj şi revin cu noi texte.  Este şi cazul Ralucăi, care a citit pentru a doua oară la Prospect Art. Fragmentul relata despre o posedare a unei adolescente de către o fantomă, care apoi intră accidental în corpul prietenului fetei; în fine, nu-mi e prea clar despre ce este romanul, că am lipsit data trecută. Oricum, textul suferea de un exces de dialog care nu întotdeauna comunica într-adevăr ceva. În fine, astea sunt boli care se vindecă numai cu timpul şi cu scrisul.

Pe lângă diverse aspecte tehnice, atât Cristian Tudor Popescu cât şi Sebastian Corn i-au recomandat tinerei autoare să-şi contureze mai clar personajele în minte, în loc să le descopere pe măsură ce scrie. “Dacă nu ai obsesia personajului, dacă nu trăieşti cu el zi şi noapte, nu ai şansa să transmiţi această preocupare şi cititorului”, a spus Popescu, în timp ce Corn a mărturisit că “stă de vorbă” cu personajele sale în metrou pentru că nu are timp să scrie. “Sperăm că nu cu glas tare“, au comentat îngrijoraţi unii participanţi la cenaclu. Popescu a mai pus accentul pe importanţa de a plasa în text cârlige pentru a menţine atenţia cititorului şi de a începe textul cu o frază captivantă, care să provoace curiozitatea (aloooo! de când zic eu asta!). “Tu porneşti de la premisa că vei avea de-a face cu un cititor binevoitor. Dar cititorul nu e binevoitor, trebuie să te gândeşti că el poate fi răuvoitor. De exemplu, imaginează-ţi mutra mea”, a explicat el.

Următorul a citit Cristian Mihail Teodorescu, fragmente dintr-un text care se numeşte “Senzoriada”. Titlul şi numele personajelor sunt un omagiu adresat lui Stanislaw Lem şi “Ciberiadei” sale. Povestea este a unor savanţi care descoperă un dispozitiv de măsurat feromonii, care ar permite oricărui mascul uman, oricât de urât, să îşi găsească o parteneră, detectând pur şi simplu emisiile acesteia de feromoni. Asta dacă am înţeles eu bine partea ştiinţifică, mai lungă şi mai aridă decât de obicei chiar şi după standardele teodoresciene. (Şi dacă am înţeles-o bine, îi comunic autorului că nu aşa funcţionează lucrurile, pe bune – adică urâtul cartierului nu se poate cupla şi căsători cu o frumuseţe numai fiindc-a prins-o la hormonopauză; decât poate dacă urâţenia lui era mai degrabă imaginară decât reală). Dar e posibil să-mi fi scăpat nişte lucruri – fiindcă nu am avut textul scris – şi explicaţia să fie mai complexă.

Asta a generat o discuţie despre referinţele la alte texte şi dacă un text trebuie să se susţină singur, la un prim nivel de lectură, fără aceste proteze. S-a dat exemplu Borges, care ar fi simţit o asemenea nevoie de referinţe încât le-a inventat; eu cred însă că a inventa tu însuţi referinţe este un act de creaţie complet în sine, fără proteze exterioare, deci nu poate fi folosit în acest context ca o pledoarie pro-referinţe. În fine, lui Teodorescu i s-a recomandat să renunţe la referinţele la Lem, pentru că nu servesc tema povestirii. Este însă greu să judeci un text din care ai doar un fragment, aşa că aşteptăm continuarea.

Oricum, între timp se făcuse ora 20.00, când Centrul Cultural se închide şi, odată cu el, s-a închis şi şedinţa cenaclului.

——————————————————————————————————————–

* pentru cine nu ştie, CT Popescu a înfiinţat ProspectArt în 1986 şi a fost motorul care l-a ţinut în funcţiune până pe la începutul anilor 90, când activitatea jurnalistică l-a absorbit cu totul.

Pentru cei care strâmbă din nas şi îl reduc pe King la “un scriitor comercial de horror, acolo“, culegerea de faţă, care cuprinde patru povestiri, este cel mai bun contraargument. Cu excepţia ultimei bucăţi, supranaturalul nu apare aproape deloc. Accentul cade pe caractere şi pe psihologie, oroarea rezultând, ca şi în “Misery”, pur şi simplu din ceea ce sunt în stare oamenii să-şi facă unii altora. Rezultatul – patru povestiri captivante, cu personaje solid construite, de soarta cărora îţi pasă, fie că îţi plac, fie că nu.

Trebuie menţionat că această culegere de povestiri a fost publicată în 1982, adică îl avem pe King la începutul carierei sale, când scria la obiect, fără să se repete şi fără să bată apa în piuă pe sute de pagini. (După ce am terminat-o de citit, dornică să mai zăbovesc în această atmosferă, am încercat cu “Just after sunset”... nu că ar fi complet nereuşită dar primele câteva povestiri nu se ridică nici pân la jumătatea nivelului “Different seasons” aşa că am pus-o deoparte pe moment).

Cea mai reuşită mi se pare povestirea “Apt Pupil”, aşa că am să încep cu ea. Un copil model dintr-o familie model dintr-un orăşel american descoperă că, recent, în oraş s-a stabilit fostul comandant al unui lagăr nazist. Bătrân şi obosit să se tot ascundă, Dussander nu vrea decât să fie lăsat în pace să-şi vadă de bătrâneţe. Că acesta este începutul unei frumoase relaţii bazate pe şantaj nu e o surpriză, surpriza este în ce constă şantajul: puştiul este fascinat de atrocităţile din lagărele de exterminare, prin fascinat, aici, a se citi atras. Ca urmare, îl obligă pe Dussander să retrăiască şi să-i povestească despre experienţele făcute, despre camerele de gazare, despre relaţiile cu alţi ofiţeri nazişti faimoşi. Ba, la un moment dat, îi aduce bătrânului o uniformă de carnaval, de nazist, fireşte, şi-l obligă să mărşăluiască prin propria bucătărie. Problema este că nu poţi să zgândăreşti tigrul, fie el şi bătrân, fără să-i trezeşti temperamentul de fiară şi, încet-încet, Dussander îşi regăseşte vechea personalitate. Inversarea raporturilor celor doi are loc cu o gradaţie subtilă, tensionată. King reuşeşte să surprindă foarte bine – şi fără să fie deloc demonstrativ – amestecul de sentimente şi impulsuri, adesea de semn contrar, dintre nazist şi tânărul său torţionar şi felul în care, în cele din urmă, ajung să se încurce atât de tare în iţele pe care le-au ţesut, încât eliberarea devine imposibilă.

O poveste cu doi protagonişti absolut dezgustători dar al cărei curs este imprevizibil şi care se citeşte cu fascinaţie. Şi, în acelaşi timp, o meditaţie asupra naturii răului: oare unii oameni sunt răi de la natură,  chiar dacă au avut dintotdeauna cele mai bune condiţii de viaţă? sau poate că răul e ascuns în fiinţa umană sub o pojghiţă atât de subţire încât oricine se poate trezi, în anumite circumstanţe, alunecând dedesubt?

Într-o ordine a mea, personală, următoarea povestire ar fi “The Body”. Patru prieteni în vârstă de 12 ani, fiecare cu problemele lui acasă – părinţi alcoolici şi rataţi în cazul a trei dintre ei, un frate mai mare decedat care pare să fi monopolizat toată afecţiunea familiei, în cazul celui de-al patrulea – pornesc într-o expediţie prin pădurea din jurul oraşului. Scopul lor este să vadă cadavrul unui copil dispărut de acasă şi apoi lovit de tren, de care află din întâmplare înaintea poliţiei. Călătorie iniţiatică şi ritual al maturizării, aventura va separa apele în cadrul grupului de prieteni. King surprinde extrem de bine atmosfera copilăriei (varianta needulcorată) şi senzaţia de nebunie şi de lucru interzis pe care toţi am simţit-o când ne-am aventurat prin locuri pe unde ne ziseseră părinţii să nu punem piciorul.

“Rita Hayworth and The Shawshank Redemption” este povestea unui bancher condamnat pe nedrept pentru uciderea soţiei sale, care îşi foloseşte inteligenţa şi cunoştinţele pentru a câştiga un statut de natură să-i facă viaţa mai uşoară în închisoare, în timp ce plănuieşte meticulos o evadare. Portretul omului care nu cedează în faţa nenorocirii este impresionant în sine şi bine construit doar că, dacă stau să raţionez puţin,  nu mi se pare plauzibil, iar finalul l-am găsit cam siropos. (Deşi astea sunt constatări făcute după aia, cu cartea închisă. În momentul lecturii am înghiţit toată povestea pe nerăsuflate). În schimb, este genială ideea evadării.

“The Breathing Method” este o poveste în ramă. Într-un soi de club al povestitorilor, într-o casă care este ea însăşi o enigmă cu o mie de straturi, se deapănă la un moment dat istoria unei tinere însărcinate şi părăsite, cândva în perioada interbelică: aceasta este iniţiată de medicul ei în “metoda respiraţiei” care, era, pe vremea aceea, revoluţionară de-a binelea. Este singurul text din acest volum  în care suspansul este dat de elementul supranatural şi nu de psihologia şi relaţiile dintre personaje. Povestea femeii nu m-a dat pe spate, pentru că nu e o noutate, dar aura de mister ţesută în jurul casei în care se adună povestitorii şi în jurul întregului ritual al povestirii sunt suficiente pentru ca “The Breathing Method” să poată sta onorabil în compania celorlalte trei.

Culegerea a apărut anul acesta şi în România, la editura Trei.

PENTRU CINE VREA SĂ ŞTIE

Trei dintre cele patru povestiri au fost ecranizate:

♦ “The Body” – film: Stand by me (1986) , regia Rob Reiner, cu River Phoenix în rolul lui Chris Chambers, ceea ce mi se pare o ironie a sorţii

♦“Rita Hayworth and The Shawshank Redemption” – film: Shawshank Redemption (1994), regia Frank Darabont, cu Tim Robbins şi Morgan Freeman

♦“Apt Pupil “- film: Apt Pupil (1998), regia Bryan Singer, cu Ian McKellen în rolul lui Dussander