Cititor SF

Pentru cine vrea să citească fantasy bine scris și eventual s-a și săturat de serii ca de mere pădurețe, Guy Gavriel Kay este alegerea potrivită, pentru că scrie frumos, creează personaje interesante și-ți mai și fură din când în când terenul de sub picioare. Plus că reușește să evite cinismul sângeros al unor autori moderni, fără să cadă în extrema cealaltă, a sentimentalismului blegos. O să povestesc ceva despre Under Heaven, urmând să postez altă dată despre un alt roman de-al său, Tigana, pe care îl recomand încă și mai călduros.

În Under Heaven (2010), un bărbat își petrece doi ani de zile pe un fost câmp de bătălie, îngropând, fără discriminare, morții ambelor armate, având ca singură companie stafiile lor tânguitoare. Este fiul unui renumit general și a lăsat în urmă o viață de lux, pentru a onora, prin gestul său, memoria tatălui mort.  Cele două state anterior beligerante se întrec în a-i trimite de-ale gurii și toate cele necesare, într-un nou război purtat de această dată pe terenul generozității. (În fond, povestea este inspirată dintr-un episod din istoria Imperiului chinez, așa că se operează cu conceptele orientale despre onoare și datorie).

Liniștea lui Shen Tai este însă tulburată mai întâi de vizita unui prieten, apoi de venirea unui asasin. Cine să-l fi trimis oare? Vreun adversar al familiei? Propriul său frate, ajuns un important dregător la curtea imperială? Un alt demnitar, protector al unei curtezane care a fost, odinioară, iubita lui Shen Tai? Și, pentru ca viața să i se complice și mai mult, primește din partea statului fost inamic 250 de cai de rasă, extrem de valoroși și extrem de rari, ceea ce îl aruncă în vâltoarea intrigilor de la vârful propriului său imperiu, unde tocmai se desfășoară o bătășie pentru succesiune, întâi subtilă, apoi pe față.

Ignorant într-ale protocolului imperial și deloc versat în materie de intrigi, Shen Tai decide să joace cât mai direct, să supraviețuiască întâlnirii cu potentații momentului, să-și regleze conturile cu fratele său și să-și regăsească fosta iubită. Lucrurile nu decurg deloc previzibil. Kay demonstrează cum jocul întâmplării ruinează cele mai precise calcule, dar și cum o faptă bună, un gest mărunt, făcut fără a calcula vreun beneficiu viitor, poate schimba soarta unui om. Mai este și un fir secundar, cu o tânără mireasă și cu un bărbat care era locuit de spiritul unui lup, iar acest nou fir epic este și mai sălbatic și mai misterios, deși enigma se rezolvă oarecum dezamăgitor.

Personajele sunt vii, problemele și frământările lor trec pagina și, în linii mari, soarta lor nu îi e indiferentă cititorului – sau cel puțin acestui cititor care vă povestește – iar Kay scrie extrem de bine: paginile despre câmpul de bătălie părăsit sau despre stepa prin care rătăcește omul-lup sunt foarte poetice, cele descriind încăierări sau retrageri – abandonarea capitalei imperiale de exemplu – sunt plastice și se citesc cu sufletul la gură. I-aș reproșa un singur lucru, un final expediat puțin cam în pripă, în care chiar simți cum autorul, după ce până atunci și-a luat tot timpul din lume pentru a spune povestea, se grăbește dintr-odată și, ca urmare, evoluția relațiilor dintre personaje este cam bruscă. Dar hai, treacă de la mine!

Ca fapt divers, Kay este canadian și când era tânăr l-a asistat pe Cristopher Tolkien în munca de editare a textelor nepublicate ale lui JRR Tolkien, de la care recunoaște că a învățat multe, fie și pe această cale indirectă.

“Știam că sunteți o scriitoare bună, dar aici e vorba pur și simplu de o grămadă de trucuri”, i-a zis lui Connie Willis un elev de la cursul intensiv de literatură Clarion/West. Sau cel puțin așa ne relatează autoarea, în prefața volumului apărut la Nemira. Înclin să-i dau dreptate elevului ei anonim, în sensul că la Connie Willis nu ideile povestirilor sau ipotezele științifice strălucesc – fanaticii curentului “sefeu’ e mai tare ca fantasy-ul, bă!” ar avea probleme reale în a explica de ce anumite texte ale lui Willis ar trebui considerate SF – ci felul în care își spune poveștile.

Am găsit în colecția de față texte care mi-au plăcut și texte care m-au lăsat indiferentă, așa că am să le grupez după acest unic criteriu, și anume bunul meu plac.

Texte scrise cu suflet.

Cei care pândesc focul. Câștigătoare a premiilor Hugo și Nebula în 1983. Este povestirea mea preferată din volumul de față și textul care mi-a dat un impuls suplimentar să citesc Blackout/All clear (despre care o să scriu altă dată). Se simte că pe Connie Willis o fascinează subiectul rezistenței britanice din timpul celui de-al doilea război mondial și în special bravura cu care londonezii au făcut față situației.

Ne aflăm în universul pus în mișcare în Doomsday Book și dezvoltat în Blackout/All clear, adică unul în care călătoria în timp este posibilă și în care istoricii o folosesc pentru a observa pe viu cum se petreceau lucrurile. În cazul de față, eroul – un student trimis în practică – observă eforturile eroice ale pompierilor voluntari care apărau Catedrala Sf Paul, un adevărat simbol al rezistenței, de incendiile care puteau urma bombardamentelor. Tânărul istoric cunoaște inutilitatea acestor eforturi și se luptă cu amărăciunea pe care această cunoaștere i-o aduce. În același timp, trebuie să fie atent să nu  influențeze cursul istoriei prin acțiunile sale, să nu se comporte suspect și să fie luat drept spion și, pentru ca viața lui să fie și mai complicată, bănuiește că unul dintre membrii echipei de pompieri este spion nazist și plănuiește să arunce în aer catedrala. Are și-o morală povestea asta, una frumoasă, dar vă las s-o găsiți singuri. Read more…

Santiago: A Myth of the Far Future (1986) este pur şi simplu un western, numai că, în loc să se desfăşoare la graniţa dintre Statele Unite şi Mexic sau prin preerie, întâmplările se petrec în spaţiu, pe planetele care alcătuiesc Frontiera Interioară. Avem toată recuzita: bandiţi faimoşi şi vânători de recompense, baruri, femei stranii, afişe cu “Wanted” etc.

În acest decor, Sebastian Nightinghale Cain zis şi Pasărea Cântătoare – spre neplăcerea lui – încearcă să dea de urma legendarului răufăcător Santiago, un om cu o reputaţie atât de cumplită şi cu o asemenea listă de orori la activ încât mulţi se îndoiesc că personajul există cu adevărat, mai ales că relatările despre aspectul lui fizic sunt contradictorii şi, evident, exagerate. În căutarea lui, Cain se pomeneşte aliat, nu întotdeauna de bunăvoie, cu tot soiul de personaje pitoreşti şi nu neapărat onorabile. Printre aceştia, Virtue McKenzie zisă şi Regina Virgină, care nu-i nici una, nici alta, ci o ziaristă dispusă să rişte tot şi să facă orice pentru un interviu cu Santiago, şi Jolly Swagman, un gangster colecţionar împătimit de artă care vrea moartea faimosului bandit ca să pună mâna pe obiectele unicat deţinute de acesta.

Misiunea lui Cain este complicată de faptul că mai toţi vânătorii de recompense s-au pornit pe urmele lui Santiago cu un entuziasm reînnoit, iar printre ei faimosul Angel, considerat cel mai bun dintre toţi. Ca să nu mai vorbim că nici banditul nu e genul de om dispus să se lase găsit aşa, cu una-cu două.

Ei, romanul începe bine, pentru că Resnick ştie cum să stârnească omul servindu-i o enigmă învelită într-un pic de poezie. De fapt, romanul începe aşa:

They say his father was a comet and his mother a cosmic wind, that he juggled planets as if they were feathers and wrestled with black holes just to work up an appetite. They say he never slept, that his eyes burned brighter than a nova, that his shout could level mountains. That he killed a thousand men, and saved a hundred worlds.
They called him Santiago.

Şi o ţine tot în stilul ăsta. Personajele au nume precum Giles sans Pitie, Man-Mountain Bates, Moonripple, Altair of Altair, femeia-asasină, Schussler Ciborgul, avem inclusiv un preot-vânător de recompense cu un apetit feroce.  Fiecare capitol începe cu câteva versuri (proaste) pe care bardul Frontierei, Black Orpheus, le-a compus despre unul sau altul dintre eroi, ceea ce îţi creează deja impresia că oamenii despre care citeşti sunt toţi croiţi din material de legendă. În realitate (realitatea romanului, fireşte), unii sunt, iar alţii nu, pentru că adesea Orpheus a simţit nevoia să corecteze pe ici-pe colo faptele, atunci când nu erau destul de poetice, sau să sacrifice adevărul în favoarea unei rime. Read more…

Sunt trei povestiri situate în universul ASOIAF, dar cu vreo sută de ani mai devreme faţă de momentul în care au loc întâmplările din roman. Sunt interesante pentru că ni-i înfăţişează pe Targaryeni încă la domnie şi îmbogăţesc cu detalii trecutul legendar la care se face referire în roman, dovadă că Martin a creat un întreg univers, dincolo de ceea ce era strict necesar pentru desfăşurarea acţiunii. Egg însuşi este de fapt Aegon Targaryen, Aegon al V-lea cel Improbabil, străbunicul lui Rhaegar cel detronat de Robert Baratheon şi fratele Maestrului Aemon. Povestirile tratează aventurile prin care trec Aegon şi Ser Duncan cel Înalt, care va deveni viitoarea Mână a Regelui. Oricum, nu ajungem până acolo; deocamdată, Dunk este un cavaler rătăcitor care nici n-a împlinit 20 de ani, iar Egg un puşti de 10 ani care îi slujeşte ca scutier. Porecla de Egg vine de la “Aegon”, dar şi de la faptul că umbla cu capul ras, pentru că părul blond argintiu l-ar fi dat de gol ca fiind un Targaryen.

Povestirea a fost adaptată ca bandă desenată, coperta aparţine BD-ului.

The Hedge Knight. Publicată în 1998 în antologia Legends: Short Novels by the Masters of Modern Fantasy, coordonată de Robert Silverberg şi republicată apoi în 2003 în Dreamsongs, A RRetrospective, care conţine cele mai bune povestiri ale lui Martin.

Aflăm, în această povestire, cum s-au cunoscut Dunk şi Egg, asistăm la un turnir, luăm contact cu nobleţea dar şi cu nebunia Targaryenilor şi suntem martori la un fratricid, într-o poveste care are toate caracteristicile scrierilor lui Martin: personaje demne de laudă şi altele demne de dispreţ, oameni care nu sunt ce par, răsturnări spectaculoase de situaţie, felul în care viaţa bate cântecele menestrelilor, atunci când nu este material de inspiraţie pentru acestea.

Dunk, orfan crescut pe străzile din King’s Landing, ajunge scutier al unui cavaler rătăcitor. O viaţă de călătorii, sărăcie, slujbe temporare la curţile diverşilor nobili – nimic demn de invidiat aşadar – care ia sfârşit când bătrânul moare pe marginea drumului, răpus de o răceală. Tânărul Duncan ia armele şi caii acestuia şi porneşte pe cont propriu, în speranţa că va intra în serviciul cuiva.

Duncan nu este eroul din cântece şi o ştie şi el. E puternic dar nu ştie să lupte prea bine, n-a participat niciodată la un turnir, nu a învăţat să citească sau să scrie. Este în schimb onest şi brav. Prinzând veste despre un turnir pe care un lord îl organizează cu prilejul zilei de naştere a fiicei sale, el decide să participe, chiar dacă nu are banii necesari pentru a se înscrie. Nu se aşteaptă să câştige, ci să facă figură frumoasă cât să fie remarcat de vreunul dintre lorzii prezenţi. Pe drum se alege cu un scutier, chit că nu-şi dorea, în persoana unui puşti zdrenţăros şi cu capul ras, care răspunde la numele de Egg. (Egg este cel de-al patrulea fiu al celui de-al patrulea fiu al regelui, de unde şi titlul de Aegon cel Improbabil sub care va ajunge cândva să domnească). Din nefericire pentru el, Dunk, care se va înscrie la turnir drept Ser Duncan cel Înalt, va atrage într-adevăr atenţia şi mai ales mânia cui nu trebuie şi se va trezi implicat într-o serie de evenimente care vor schimba cursul istoriei. Read more…

Mi-am imaginat multe despre cartea asta, inclusiv că o să fiu dezamăgită de anumite soluţii alese de autor sau că, din când în când, o să bată pasul pe loc, la fel ca precedenta, “A Feast for Crows”. Nu mi-aş fi imaginat însă că o să mă plictisesc în halul ăsta. Problema e că, după şase ani de aşteptare (mă rog, în cazul meu, trei) şi după 1000 de pagini de text, acţiunea nu progresează foarte mult faţă de AFFC şi nici nu aflăm cine ştie câte lucruri noi despre personaje.

Tot ce se petrece cu adevărat important poate fi însumat cam în 100-200 de pagini, ceea ce ne lasă cu vreo 800-900 de pagini de atmosferă – că de character building nici vorbă aici – iar această atmosferă este mohorâtă, sufocantă şi amorţită. Se simte că Martin a scris cartea mai mult împins de la spate decât de dragul de a spune povestea şi că, în bună parte din text, se bazează pe faptul că el e Martin, rezultatul fiind un soi de autopastişă. Focul a dispărut, iar ritmul impecabil din primele trei volume ale seriei nu se mai simte.

Cartea se cheamă “A Dance with Dragons” dar dragonii abia de apar. Nu ştim mai nimic în plus despre Ceilalţi, care nici măcar nu îşi fac apariţia. Sunt introduse noi şi noi personaje secundare, dar ele sunt puţin relevante – unul dintre ele apare şi moare fără să ne fi trezit vreo simpatie, făcând inutilă o intrigă promiţătoare anunţată în Feast… În plus, Martin acordă prea mult spaţiu unor personaje minore fără să le dea ocazia să devină majore. Ne sunt prezentate cu prea mult lux de amănunte locuri, peisaje şi obiceiuri care nu joacă un rol important în povestire. Sunt capitole care nu duc personajul nici cu jumătate de pas mai departe faţă de capitolul precedent. În schimb, Martin ne înfăţişează obsesiv personajele mâncând şi ne precizează de atâtea ori cum unul sau altul urinează – cu variaţiunea se trezeşte şi urinează – încât încep să mă întreb dacă autorul nu o fi având probleme cu prostata.

Relaţiile interumane par straniu de impersonale. Dacă în romanele anterioare existau iubire, ură, obsesie, dor, o întreagă gamă de sentimente care puneau personajele în mişcare şi care treceau pagina, transmiţându-se şi cititorului, aici acestea sunt prea puţin exprimate şi, atunci când sunt exprimate, destul de neconvingător.

E drept, doi jucători importanţi sunt eliminaţi, iar un altul se află, la final, într-o situaţie incertă, dar toate astea se petrec în ultimele 100 de pagini ale cărţii. Mai mult, despre moartea unuia dintre aceştia aflăm, de fapt, dintr-o scrisoare, iar altul e asasinat în epilogul romanului. De asemenea, un jucător major apare din pălărie şi ar putea să schimbe cu totul situaţia, dar Martin putea găsi felurite rezolvări doar cu personajele deja existente, fără să-l mai adauge şi pe ăsta. Nu de alta, dar personaje avem prea destule, de acţiune ducem noi lipsă.

Sunt, e adevărat, câteva întorsături de situaţie surprinzătoare, câteva momente în care chiar dai paginile cu sufletul la gură, plus o scenă absolut superbă în care un vas navighează printre ruinele unul oraş acoperit de ape şi încă una sau două de natură să te facă să-ţi redefineşti conceptul de “umilinţă” (să vă zic că am ajuns să-mi fie milă de Cersei?). Pentru mine, însă, cam puţin.

Read more…

Eu încă mai şed şi mă minunez de ce a luat cartea asta Bram Stokerul şi nu reuşesc deloc să-mi dau seama. După părerea mea -  furibund de subiectivă în acest caz – n-are nimic premiabil. N-are suspans, n-are nişte personaje demne de memorat şi are doar în vreo două locuri atmosferă – suficient cât să mă facă să mă gândesc cum ar putea probabil scrie Straub în zilele lui bune, dacă va fi având.

Este o idee riscantă oricum să scrii o carte ale cărei personaje principale au toate 60 de ani, dar pendularea între trecut şi prezent ar mai fi putut să dreagă lucrurile. (Nu-i cazul, dar şanse erau). Premisele erau şi ele interesante. În pană de inspiraţie, scriitorul Lee Harwell se apucă să scormonească în trecut şi ajunge să investigheze evenimentele tragice şi misterioase care i s-au întâmplat găştii sale de prieteni cu 40 de ani în urmă. Atraşi de unul dintre falşii guru ai nebunilor ani ’60, iubita lui Lee şi trei buni prieteni ai săi au participat la o  ceremonie nocturnă cu implicaţii supranaturale. Efectul acesteia: un adolescent mort, unul dispărut fără urmă, altul refugiat permanent la azilul de nebuni şi legăturile de prietenie din mica gaşcă spulberate.

Lee nu este una dintre victime, ci acela care a avut bunul-simţ să stea deoparte, rezistând farmecului lui Spencer Mallon, gurul în chestiune. Deşi este căsătorit cu iubita lui din liceu, supravieţuitoare a straniilor evenimente, Lee nu a reuşit niciodată să afle ce s-a petrecut exact. Cercetarea începe cu găsirea celorlaţi membri ai găştii sale, de care nu mai ştia nimic. Reînnodarea vechilor legături are farmec şi, un timp, felul ocolit în care fiecare participant alege să se apropie de evenimentul trecut, vorbind despre consecinţele acestuia asupra vieţii sale ulterioare, creează un oarece suspans. Din păcate, de pe la jumătate, când groaza întârzie să-şi facă apariţia, tensiunea scade, iar povestea se lungeşte inutil. Vocile personajelor, fiecare spunând povestea dintr-un unghi uşor modificat, nu ar fi o idee rea, dar din păcate misterul final dezvăluit nu prea merită toată această pregătire. Read more…

Cât de des v-aţi întrebat ce se întâmplă după ce războiul s-a terminat, după ce Răul – sau măcar duşmanul – a fost nimicit, după ce prietenii s-au numărat să vadă câţi au supravieţuit, au predat efectivele şi au plecat acasă? După ce s-a terminat cartea şi aţi închis coperta? Nu există ţară pentru veterani, ne-o tot spune şi Steven Erikson în “The Malazan Book of The Fallen”; din război nu te mai întorci, cu adevărat, niciodată.

The Company de KJ Parker (2008) duce povestea dincolo de ultima copertă, după ce soldaţii se întorc acasă. De fapt, dintre cei şase tineri cadeţi plecaţi la şcoala militară din acelaşi oraş şi care au supravieţuit războiului împreună, ca o echipă, patru s-au întors deja de câţiva ani şi n-o duc deloc bine. Mă rog, unul o duce bine, dar mai că nu moare de plictiseală. De aceea, când în oraş apare cel de-al cincilea, cu gradul de general în retragere şi cu ideea să cumpere împreună o insulă, unde să se apuce toţi de agricultură, cei patru nu se codesc prea mult înainte să-l urmeze. Nu atât o fermă îşi doresc ei, cât refacerea vechilor legături, a vechii echipe, ei împotriva restului lumii în care nu şi-au găsit locul. Evident că vor descoperi în curând cât de puţină legătură este între război şi agricultură, ceea ce n-ar fi o problemă dacă n-ar fi izolaţi pe o insulă pustie împreună cu proaspetele lor soţii, care nu-s prea încântate de ideea unei vieţi pline de privaţiuni, şi cu muncitorii pe care i-au angajat să facă muncile mai dure. În plus, o descoperire le va complica şi mai mult vieţile, ca să nu mai spunem că li le va şi pune în pericol şi va fi nevoie de toată abilitatea liderului, generalul Kunessin, şi de o serie de manevre complicate pentru ca o ieşire din pericol să înceapă măcar să se întrevadă.

Pe scurt, o carte pe care am citit-o în două zile şi care m-a ţinut cu sufletul la gură, deşi nu este lectura fantasy tipică. Sau poate tocmai de aia. Read more…

“Dying of the light” este primul roman al lui George R. R. Martin (1977). Este o poveste întunecată, melancolică, despre încăpăţânarea de a obţine ceea ce-ţi doreşti şi despre urmările acestui lucru. Despre faptul că uneori poţi descoperi, când e prea târziu, că nu asta doreai, că obiectul dorinţei tale nu mai este ceea ce credeai sau că însăşi tentativa ta de a-l obţine l-a transformat, în mod ireversibil, în altceva. Mai ales atunci când “obiectul dorinţei” este o fiinţă pe care o iubeşti. Lecţia asta o primesc nu unul, ci  mai multe personaje, deşi nu toate mai au ocazia să şi înveţe ceva din asta, căci la Martin se moare, nu glumă.

În acelaşi timp, este şi o poveste despre ce înseamnă a fi uman, despre uşurinţa sau dificultatea de a rămâne om atunci când din jurul tău dispare societatea care să îţi impună constrângerile sale şi să te judece, despre cât de uşor se dezbracă oamenii de umanitate sub pretextul că o protejează cât mai bine.

Să nu credeţi că filosofează cineva despre toate astea în carte. Nu. Astea sunt gândurile cu care închei lectura, după ce ai trăit alături de personajele romanului. Căci, Martin fiind Martin, ne oferă în primul rând o poveste aşa cum ştie el să scrie: personaje fascinante, relaţii complicate, evenimente care se petrec în ritm alert, tot felul de capcane în care cazi chiar prevenit fiind că Martin aşa scrie – şi te trezeşti în final simpatizând cu cine nici nu credeai – şi crearea, aşa, în treacăt şi numai pentru decor, a unor culturi şi civilizaţii extrem de diferite. Plus o calitate poetică a scrierii pe care în ASOIAF n-o prea arată.

DAR TRECI, FEMEIE, LA SUBIECT!

Decorul. Ei, şi acum să vă şi zic despre ce e vorba în carte. Cadrul acţiunii este planeta vagabondă Worlorn, o lume care s-a smuls atracţiei propriului sistem solar şi rătăceşte liberă prin galaxie. (Fenomenul chiar există.) La un moment dat, timp de vreo 50 de ani, planeta străbate un sistem solar şi, având parte de lumină, începe să-şi dezvolte o climă. Umanitatea, care tocmai trăieşte o perioadă de prosperitate după o epocă întunecată la nivel galactic, decide să facă paradă şi organizează un festival permanent pe Worlorn, pe perioada celor zece ani de lumină maximă. Evident, se face o risipă de resurse, civilizaţiile construiesc oraşe fiecare după tipicul său, se aduc plante şi animale de pe diverse planete etc. În momentul în care începe acţiunea romanului, însă, planeta urmează să părăsească sistemul solar văzându-şi de drumul ei, lumina se diminuează, speciile încep să moară, iar oamenii pleacă. Puţini au mai rămas încă, oameni care iubesc pustietatea şi dezolarea şi biologi care cercetează adaptarea speciilor la schimbările climatice aduse de diminuarea luminii.

Personajele. Pe această lume vine Dirk t’Larien, în căutarea iubirii sale de acum şapte ani, pe care n-a uitat-o nicio clipă. Vine la chemarea ei şi de aici surpriza de a o găsi prinsă într-un mariaj complex şi nefericit cu un cuplu de kavalari. Planeta Kavalan a rămas izolată câteva secole, pe parcursul unor războaie galactice, şi a ieşit din ele cu o societate schimbată din temelii. E organizată după un sistem de caste, cu un cod al onoarei foarte strict şi cu nişte dueluri ritualizate (dar nu rituale, duelurile din pricina onoarei sunt frecvente şi în ele se moare). Aici, legătura principală în cadrul familiei este cea dintre doi bărbaţi, care sunt teyn unul altuia; Martin menţine o voită ambiguitate, neprecizând dacă legătura implică şi o relaţie fizică sau dacă este vorba despre o prietenie foarte strânsă. Cert este că pentru un kavalar cea mai importantă persoană, afectiv vorbind, este teynul său, iar legătura este pe viaţă. Femeia în această relaţie pică pe locul doi şi oricum pe Kavalan femeile nu au niciun fel de drepturi. Străină, Gwen n-a înţeles exact ce implică un mariaj în stilul kavalar şi se trezeşte acum prinsă între Jaan High-Ironjade, capul familiei, pe care îl iubeşte şi care o iubeşte, şi Garse, teynul lui Jaan, care o detestă. (Şi da, ştiu că vă întrebaţi asta, soţia trebuie să-şi satisfacă ambii soţi – da nu vă aşteptaţi la scene erotice că nu e genul ăla de poveste). Read more…

Asta e o carte pe care eu una am citit-o prea târziu. Adică după ce dădusem peste Martin, Erikson şi Cook cu personajele lor complexe şi chinuite şi cu situaţiile lor greu de judecat în termeni de alb şi negru. Sigur, probabil că toate astea nu s-ar fi putut fără Lankhmar care, cu mult înaintea celor citaţi mai sus, a scos pe piaţa fantasy ideea de băieţi răi da buni, adică nişte personaje departe de a fi ireproşabile dar care îţi sunt simpatice. Numai că inevitabil ei au dus ideea mai departe şi acum povestirile lui Leiber mi se par prea simple prin comparaţie (pe care n-am cum să n-o fac).

Nici vorbă de cavaleri ai adevărului şi dreptăţii, ba nici măcar de eroi damnaţi. Personajele noastre, Fafhrd şi Grey Mouser, sunt doi mercenari şi hoţi de ocazie, care se întâlnesc pe străzile Lankhmarului şi devin prieteni la cataramă. Fafhrd este un barbar nordic cu o preferinţă pentru blănuri, Mouser un individ oacheş din sud, cu mai multă simpatie pentru magia neagră decât pentru cea albă. Cum Lankhmar nu este un roman, ci o colecţie de povestiri, asistăm la diverse aventuri supranaturale ale celor doi eroi, uneori dramatice, alteori comice. Una peste alta, n-aş putea spune că am stat cu inima în gât de grija personajelor, care trec din păţanie în păţanie. Ăsta e riscul cu culegerile de povestiri pe aceeaşi temă, că ucid suspansul. Nu te poţi îngrijora în mod corespunzător când creşte tensiunea într-o povestire pentru că ştii că urmează alta, în care eroii trebuie să apară.

ŞI-NCEPUSE BINE!

Şi totuşi premisele erau chiar mişto. Fafhrd este crescut în Nordul înzăpezit, într-un trib ale cărui femei, vrăjitoare pricepute într-ale frigului şi gheţii, îşi ţin soţii sub papuc şi sub teroare. Însuşi tatăl său, bănuieşte el, a fost ucis prin magie de propria soţie, pentru că iubea munţii mai mult decât pe ea. Peripeţiile prin care adolescentul reuşeşte, pe parcursul a două zile extrem de tensionate, să evite vrăjile femeilor tribului său şi să fugă cu o actriţă aflată în trecere sunt palpitante, cititorul simte efectiv cum personajul se află pe marginea prăpastiei, atmosfera e impecabil creată. Plus că Fafhrd adolescent demonstrează o maturitate pe care în povestirile următoare, care tratează perioada adultă din viaţa sa, n-o s-o mai vedem. Read more…

Şedinţa de luni a Cenaclului ProspectArt a prilejuit participanţilor întâlnirea sau, după caz, reîntâlnirea cu scriitorul Mihail Grămescu, considerat de veteranii SF-ului românesc drept unul dintre reperele anilor ’80, alături de Cristian Tudor Popescu.  A rezultat un fel de medalion Mihail Grămescu, în sensul că autorul a citit atât două texte noi, de dimensiuni reduse, cât şi, la cererea Maestrului de Ceremonii Cristian Tamaş, celebra sa povestire “Cântecul Libelungilor”, inclusă în volumul “Săritorii în gol”, publicat de editura Nemira în 1994.

Evident că lumea a fost încântată mai ales de “Cântecul Libelungilor“, inclusiv cei care citiseră povestirea. Din cenuşa radioactivă a unei lumi post-apocaliptice se nasc libelungii, creaturi umanoide înaripate. Fără să ştie de ce, doar pentru că aşa au moştenit de la înaintaşi, oamenii, atâţia câţi au mai rămas, încearcă să-i împiedice să-şi ia zborul. Dincolo de poezia unei lumi dezintegrate, dincolo de frumuseţea şi forţa frazelor lui Mihail Grămescu, se ascunde o meditaţie despre relativitatea noţiunilor de frumos sau bine, despre sensul sau lipsa de sens a zbaterilor omenirii.

“Eu am simţit întotdeauna că textul acesta este despre comunitatea SF“, a comentat ulterior Cristian Lăzărescu, făcând referire la dificultăţile scriitorilor de SF de a fi publicaţi înainte de 1989. “Despre scriitorul care încearcă să se înalţe şi despre gloata care încearcă să-l împiedice”. Cei din generaţia tânără au declarat că povestirea “i-a prins” şi că vor mai citi şi altele de Mihail Grămescu. Brânduşa Luciana Grosu, vădit captivată de lumea libelungilor, l-a întrebat pe autor dacă nu are în vedere o continuare, pentru că ea a rămas cu senzaţia că făpturile înaripate au capacitatea de a săvârşi lucruri şi mai stranii decât cele prezentate în text. “Nu cred în seriale”, a replicat Mihail Grămescu, “nu fac parte din concepţia mea estetică”. (Chestie cu care nu pot decât să fiu de acord, că sunt, pe bune, sătulă de scriitori care scriu trilogii de câte şapte romane şi am ajuns să apreciez un om care ştie unde să pună punctul final).

De mai puţin succes s-au bucurat cele două texte noi prezentate de autor, o pastilă despre rezultatele lansării de mesaje în limbile sumeriană şi chineză către extratereştri şi un text intitulat “Ipoteza neortodoxă”, care porneşte de la ideea că omenirea este practic o impostură, un rezultat al mimetismului şi nu al evoluţiei  (mă rog, ideea e mai complexă dar atâta mă pricep eu s-o redau). Aspectul de lucrare ştiinţifică al primei părţi i-a cam îndepărtat pe participanţi, deşi au admis că premisa în sine era promiţătoare.

RÂSUL ŞI SF-UL, PRIETENI SAU DUŞMANI?

Dănuţ Ungureanu a citit povestirea “Malawi, cu capitala la Zomba“. “Ăăăh, iar o povestire cu comunişti“, m-am gândit exasperată eu care le ştiu pe toate. Pe la jumătatea povestirii însă râdeam cu lacrimi, reuşind să-l molipsesc şi pe sărmanul autor, care, neinspirat, se aşezase lângă mine. Las că şi restul sălii tot cu asta se îndeletnicea, în mare. Acţiunea se petrece în 2050, într-o Românie comunistă care se învecinează cu URSS nu doar la Nord, Est, Vest şi Sud, ci şi pe înălţime, că doar ruşii au ajuns şi în spaţiu. S-a ajuns atât de departe cu mimarea democraţiei încât angajaţii sunt scoşi cu forţa nu doar la manifestări în cinstea partidului, ci şi la mitinguri de protest împotriva Guvernului, organizate temeinic şi cu conştiinţă tovărăşească. În fine, e un text care merită citit, nu povestit, în care comicul rezultat prin contrastul dintre realitate şi propagandă este irezistibil, în care personajele sunt vii şi nu doar nişte rânduri pe hârtie. Şi în care apare (oarecum) şi Big Foot ăla din titlul postării.

Discuţiile de după au ridicat problema comicului în literatura SF. Mihail Grămescu a vorbit despre “catastrofa succesului lui Dănuţ Ungureanu“, aceasta constând în faptul că autorul a avut succes cu acest gen de texte umoristice. Or umorul nu poate aborda decât o problematică minoră şi, uite aşa, scriitorul, “în loc să spună ce are de spus îşi pierde vremea pentru a stârni râsul“. Cristian Tamaş a oferit contraexemplul cuplului Ilf şi Petrov, iar Brânduşa Luciana Grosu pe cel al lui Caragiale. Mihnea Columbeanu a fost de părere că umorul este mult mai dificil şi că “de aceea în literatură sunt mai multe drame şi tragedii de succes decât comedii”.

În cele din urmă, părerile fiind împărţite, s-a lăsat decizia finală la latitudinea posterităţii, care altă treabă tot n-are. Noi în schimb am mai audiat o traducere în lectura MC-ului Tamaş după care ne-am dus care la culcare, care la o bere, care pe unde l-au purtat paşii.

Şi-am încălecat pe un scaun ergonomic de birou şi v-am spus povestea aşa!

Nu-i cea mai bună antologie a lui Neil Gaiman (aia ar fi „Fragile Things”, care întruneşte o serie de povestiri şi nuvele premiate, din creaţia mai recentă a autorului, dar despre ea cu altă ocazie). „Smoke and Mirrors”, publicată în 1998, cuprinde prozele timpurii ale lui Gaiman, multe scrise în anii ’80. Şi asta se simte. Este inegală, are povestiri foarte bune, povestiri salvate in extremis de o întorsătură sau de o idee, uneori simple tablouri sau texte „de stare”, poeme dar şi o serie de texte fără miză, pe care numai stilul poetic al autorului le împiedică să fie plicticoase.

Una dintre cele mai bune povestiri, „The Wedding Present”, este cuprinsă în introducerea cărţii (de aia e bine să citeşti introducerile). Este de fapt o altă abordare a temei din „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde. Dacă la Wilde portretul îmbătrânea şi căpăta stigmatele viciilor şi abuzurilor în timp ce modelul rămânea o imagine a tinereţii şi purităţii, în cazul lui Gaiman cuplul de tineri căsătoriţi are o viaţă fericită, în timp ce toate necazurile se petrec pe hârtia ascunsă într-un plic primit în chip de dar de nuntă. Până în momentul în care nefericirea irupe şi în viaţa lor de zi cu zi. Alegerea finală a unuia dintre personaje cu privire la scrisoare este ambiguă dar, dacă am înţeles eu bine ce a vrut autorul să spună, este teribilă şi inconfortabilă.

Acuma, n-o să mă apuc să trec în revistă toate cele 30 de texte mai lungi sau mai scurte, ci o să mă refer la alea care mi-au plăcut mie.

BUNE Read more…

Vineri, 28 mai, Centrul Cultural Calderon. Va să zică, o nouă reuniune a Cenaclului Prospect Art.

Până la urmă, invitatul principal, Cristian Tudor Popescu (da, acela) n-a citit un text propriu, aşa cum fusese anunţat, ba chiar a zis că activităţile sale actuale nu-i permit să intre în starea potrivită pentru a scrie texte SF dar că, poate, atmosfera de la acest cenaclu îl va inspira pe viitor.

Acuma, n-ar fi rău să mai vină Popescu din când în când pe la cenaclu, că vorbeşte despre literatură altfel decât despre politică şi are faţă de tinerii scriitori o îngăduinţă pe care faţă de politicieni n-o manifestă. Altfel zis, a fost cu totul alt om decât cel pe care îl vedem la televizor, deşi, din când în când, vedeta Popescu mai scotea capul la lumină (de exemplu, când s-a declarat scârbit de oamenii politici spunând că refuză să le rostească numele în cadrul cenaclului).

Înainte de acestea, a fost însă o prezentare de o oră a invitatului, făcută de Cristian Tamaş în obişnuitul să stil, în care lauda hiperbolizată era stopată abrupt de ironie şi autoironie. Am tras cu ochiul la Popescu să văd ce reacţie avea faţă de un pasaj sau altul; a ascultat laudele cu bărbia în piept şi a râs nostalgic la părţile nostime, cum ar fi rememorarea momentului – relatat de Cristian Tamaş – când tânărul cinefil Popescu a invitat o fată la Cinemateca, fiind silit să cumpere 11 bilete, ca să ruleze filmul (film de artă, rusesc, de trei ore, normal că relaţia n-a continuat, în ciuda sacrificiului).

Interesant a fost că, deşi veteranii Prospect Art se raportează la CTP* rostindu-i numele cu majuscule – toate literele, adică,  nu doar primele – şi îl văd ca mentorul şi reperul lor, s-a discutat de la egal la egal,  prieteneşte, şi cu o degajare ca şi cum conversaţia nu ar fi fost întreruptă ani de zile.

Prima care a intrat în ring sub ochiul marţial al lui CTP a fost Raluca Ada Băceanu, care a citit un fragment din viitorul ei roman, “Harul“. E mişto că la 16 ani adolescenţii scriu romane şi vin să le citească la cenacluri cu scriitori şi cititori hârşiţi, încasează criticile cu curaj şi revin cu noi texte.  Este şi cazul Ralucăi, care a citit pentru a doua oară la Prospect Art. Fragmentul relata despre o posedare a unei adolescente de către o fantomă, care apoi intră accidental în corpul prietenului fetei; în fine, nu-mi e prea clar despre ce este romanul, că am lipsit data trecută. Oricum, textul suferea de un exces de dialog care nu întotdeauna comunica într-adevăr ceva. În fine, astea sunt boli care se vindecă numai cu timpul şi cu scrisul.

Pe lângă diverse aspecte tehnice, atât Cristian Tudor Popescu cât şi Sebastian Corn i-au recomandat tinerei autoare să-şi contureze mai clar personajele în minte, în loc să le descopere pe măsură ce scrie. “Dacă nu ai obsesia personajului, dacă nu trăieşti cu el zi şi noapte, nu ai şansa să transmiţi această preocupare şi cititorului”, a spus Popescu, în timp ce Corn a mărturisit că “stă de vorbă” cu personajele sale în metrou pentru că nu are timp să scrie. “Sperăm că nu cu glas tare“, au comentat îngrijoraţi unii participanţi la cenaclu. Popescu a mai pus accentul pe importanţa de a plasa în text cârlige pentru a menţine atenţia cititorului şi de a începe textul cu o frază captivantă, care să provoace curiozitatea (aloooo! de când zic eu asta!). “Tu porneşti de la premisa că vei avea de-a face cu un cititor binevoitor. Dar cititorul nu e binevoitor, trebuie să te gândeşti că el poate fi răuvoitor. De exemplu, imaginează-ţi mutra mea”, a explicat el. Read more…

Ştiu că ar trebui să scriu despre Glen Cook sau măcar despre George R.R. Martin dar, într-un week-end, am pus mâna pe “Different seasons” a lui Stephen King şi am zis să mă uit puţin prin ea, să văd cum este. Şi m-am tot uitat prin ea preţ de vreo două zile, până când am realizat că am terminat-o de citit. Ceea ce a fost frustrant, pentru că aş fi ţinut-o tot aşa.

Pentru cei care strâmbă din nas şi îl reduc pe King la “un scriitor comercial de horror, acolo“, culegerea de faţă, care cuprinde patru povestiri, este cel mai bun contraargument. Cu excepţia ultimei bucăţi, supranaturalul nu apare aproape deloc. Accentul cade pe caractere şi pe psihologie, oroarea rezultând, ca şi în “Misery”, pur şi simplu din ceea ce sunt în stare oamenii să-şi facă unii altora. Rezultatul – patru povestiri captivante, cu personaje solid construite, de soarta cărora îţi pasă, fie că îţi plac, fie că nu.

Trebuie menţionat că această culegere de povestiri a fost publicată în 1982, adică îl avem pe King la începutul carierei sale, când scria la obiect, fără să se repete şi fără să bată apa în piuă pe sute de pagini. (După ce am terminat-o de citit, dornică să mai zăbovesc în această atmosferă, am încercat cu “Just after sunset”... nu că ar fi complet nereuşită dar primele câteva povestiri nu se ridică nici pân la jumătatea nivelului “Different seasons” aşa că am pus-o deoparte pe moment).

Cea mai reuşită mi se pare povestirea “Apt Pupil”, aşa că am să încep cu ea. Un copil model dintr-o familie model dintr-un orăşel american descoperă că, recent, în oraş s-a stabilit fostul comandant al unui lagăr nazist. Bătrân şi obosit să se tot ascundă, Dussander nu vrea decât să fie lăsat în pace să-şi vadă de bătrâneţe. Că acesta este începutul unei frumoase relaţii bazate pe şantaj nu e o surpriză, surpriza este în ce constă şantajul: puştiul este fascinat de atrocităţile din lagărele de exterminare, prin fascinat, aici, a se citi atras. Ca urmare, îl obligă pe Dussander să retrăiască şi să-i povestească despre experienţele făcute, despre camerele de gazare, despre relaţiile cu alţi ofiţeri nazişti faimoşi. Ba, la un moment dat, îi aduce bătrânului o uniformă de carnaval, de nazist, fireşte, şi-l obligă să mărşăluiască prin propria bucătărie. Problema este că nu poţi să zgândăreşti tigrul, fie el şi bătrân, fără să-i trezeşti temperamentul de fiară şi, încet-încet, Dussander îşi regăseşte vechea personalitate. Inversarea raporturilor celor doi are loc cu o gradaţie subtilă, tensionată. King reuşeşte să surprindă foarte bine – şi fără să fie deloc demonstrativ – amestecul de sentimente şi impulsuri, adesea de semn contrar, dintre nazist şi tânărul său torţionar şi felul în care, în cele din urmă, ajung să se încurce atât de tare în iţele pe care le-au ţesut, încât eliberarea devine imposibilă.

O poveste cu doi protagonişti absolut dezgustători dar al cărei curs este imprevizibil şi care se citeşte cu fascinaţie. Şi, în acelaşi timp, o meditaţie asupra naturii răului: oare unii oameni sunt răi de la natură,  chiar dacă au avut dintotdeauna cele mai bune condiţii de viaţă? sau poate că răul e ascuns în fiinţa umană sub o pojghiţă atât de subţire încât oricine se poate trezi, în anumite circumstanţe, alunecând dedesubt? Read more…