Cititor SF

Şedinţa de luni a Cenaclului ProspectArt a prilejuit participanţilor întâlnirea sau, după caz, reîntâlnirea cu scriitorul Mihail Grămescu, considerat de veteranii SF-ului românesc drept unul dintre reperele anilor ‘80, alături de Cristian Tudor Popescu.  A rezultat un fel de medalion Mihail Grămescu, în sensul că autorul a citit atât două texte noi, de dimensiuni reduse, cât şi, la cererea Maestrului de Ceremonii Cristian Tamaş, celebra sa povestire “Cântecul Libelungilor”, inclusă în volumul “Săritorii în gol”, publicat de editura Nemira în 1994.

Evident că lumea a fost încântată mai ales de “Cântecul Libelungilor“, inclusiv cei care citiseră povestirea. Din cenuşa radioactivă a unei lumi post-apocaliptice se nasc libelungii, creaturi umanoide înaripate. Fără să ştie de ce, doar pentru că aşa au moştenit de la înaintaşi, oamenii, atâţia câţi au mai rămas, încearcă să-i împiedice să-şi ia zborul. Dincolo de poezia unei lumi dezintegrate, dincolo de frumuseţea şi forţa frazelor lui Mihail Grămescu, se ascunde o meditaţie despre relativitatea noţiunilor de frumos sau bine, despre sensul sau lipsa de sens a zbaterilor omenirii.

“Eu am simţit întotdeauna că textul acesta este despre comunitatea SF“, a comentat ulterior Cristian Lăzărescu, făcând referire la dificultăţile scriitorilor de SF de a fi publicaţi înainte de 1989. “Despre scriitorul care încearcă să se înalţe şi despre gloata care încearcă să-l împiedice”. Cei din generaţia tânără au declarat că povestirea “i-a prins” şi că vor mai citi şi altele de Mihail Grămescu. Brânduşa Luciana Grosu, vădit captivată de lumea libelungilor, l-a întrebat pe autor dacă nu are în vedere o continuare, pentru că ea a rămas cu senzaţia că făpturile înaripate au capacitatea de a săvârşi lucruri şi mai stranii decât cele prezentate în text. “Nu cred în seriale”, a replicat Mihail Grămescu, “nu fac parte din concepţia mea estetică”. (Chestie cu care nu pot decât să fiu de acord, că sunt, pe bune, sătulă de scriitori care scriu trilogii de câte şapte romane şi am ajuns să apreciez un om care ştie unde să pună punctul final).

De mai puţin succes s-au bucurat cele două texte noi prezentate de autor, o pastilă despre rezultatele lansării de mesaje în limbile sumeriană şi chineză către extratereştri şi un text intitulat “Ipoteza neortodoxă”, care porneşte de la ideea că omenirea este practic o impostură, un rezultat al mimetismului şi nu al evoluţiei  (mă rog, ideea e mai complexă dar atâta mă pricep eu s-o redau). Aspectul de lucrare ştiinţifică al primei părţi i-a cam îndepărtat pe participanţi, deşi au admis că premisa în sine era promiţătoare.

RÂSUL ŞI SF-UL, PRIETENI SAU DUŞMANI?

Dănuţ Ungureanu a citit povestirea “Malawi, cu capitala la Zomba“. “Ăăăh, iar o povestire cu comunişti“, m-am gândit exasperată eu care le ştiu pe toate. Pe la jumătatea povestirii însă râdeam cu lacrimi, reuşind să-l molipsesc şi pe sărmanul autor, care, neinspirat, se aşezase lângă mine. Las că şi restul sălii tot cu asta se îndeletnicea, în mare. Acţiunea se petrece în 2050, într-o Românie comunistă care se învecinează cu URSS nu doar la Nord, Est, Vest şi Sud, ci şi pe înălţime, că doar ruşii au ajuns şi în spaţiu. S-a ajuns atât de departe cu mimarea democraţiei încât angajaţii sunt scoşi cu forţa nu doar la manifestări în cinstea partidului, ci şi la mitinguri de protest împotriva Guvernului, organizate temeinic şi cu conştiinţă tovărăşească. În fine, e un text care merită citit, nu povestit, în care comicul rezultat prin contrastul dintre realitate şi propagandă este irezistibil, în care personajele sunt vii şi nu doar nişte rânduri pe hârtie. Şi în care apare (oarecum) şi Big Foot ăla din titlul postării.

Discuţiile de după au ridicat problema comicului în literatura SF. Mihail Grămescu a vorbit despre “catastrofa succesului lui Dănuţ Ungureanu“, aceasta constând în faptul că autorul a avut succes cu acest gen de texte umoristice. Or umorul nu poate aborda decât o problematică minoră şi, uite aşa, scriitorul, “în loc să spună ce are de spus îşi pierde vremea pentru a stârni râsul“. Cristian Tamaş a oferit contraexemplul cuplului Ilf şi Petrov, iar Brânduşa Luciana Grosu pe cel al lui Caragiale. Mihnea Columbeanu a fost de părere că umorul este mult mai dificil şi că “de aceea în literatură sunt mai multe drame şi tragedii de succes decât comedii”.

În cele din urmă, părerile fiind împărţite, s-a lăsat decizia finală la latitudinea posterităţii, care altă treabă tot n-are. Noi în schimb am mai audiat o traducere în lectura MC-ului Tamaş după care ne-am dus care la culcare, care la o bere, care pe unde l-au purtat paşii.

Şi-am încălecat pe un scaun ergonomic de birou şi v-am spus povestea aşa!

Nu-i cea mai bună antologie a lui Neil Gaiman (aia ar fi „Fragile Things”, care întruneşte o serie de povestiri şi nuvele premiate, din creaţia mai recentă a autorului, dar despre ea cu altă ocazie). „Smoke and Mirrors”, publicată în 1998, cuprinde prozele timpurii ale lui Gaiman, multe scrise în anii ‘80. Şi asta se simte. Este inegală, are povestiri foarte bune, povestiri salvate in extremis de o întorsătură sau de o idee, uneori simple tablouri sau texte „de stare”, poeme dar şi o serie de texte fără miză, pe care numai stilul poetic al autorului le împiedică să fie plicticoase.

Una dintre cele mai bune povestiri, „The Wedding Present”, este cuprinsă în introducerea cărţii (de aia e bine să citeşti introducerile). Este de fapt o altă abordare a temei din „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde. Dacă la Wilde portretul îmbătrânea şi căpăta stigmatele viciilor şi abuzurilor în timp ce modelul rămânea o imagine a tinereţii şi purităţii, în cazul lui Gaiman cuplul de tineri căsătoriţi are o viaţă fericită, în timp ce toate necazurile se petrec pe hârtia ascunsă într-un plic primit în chip de dar de nuntă. Până în momentul în care nefericirea irupe şi în viaţa lor de zi cu zi. Alegerea finală a unuia dintre personaje cu privire la scrisoare este ambiguă dar, dacă am înţeles eu bine ce a vrut autorul să spună, este teribilă şi inconfortabilă.

Acuma, n-o să mă apuc să trec în revistă toate cele 30 de texte mai lungi sau mai scurte, ci o să mă refer la alea care mi-au plăcut mie.

BUNE Read more…

Vineri, 28 mai, Centrul Cultural Calderon. Va să zică, o nouă reuniune a Cenaclului Prospect Art.

Până la urmă, invitatul principal, Cristian Tudor Popescu (da, acela) n-a citit un text propriu, aşa cum fusese anunţat, ba chiar a zis că activităţile sale actuale nu-i permit să intre în starea potrivită pentru a scrie texte SF dar că, poate, atmosfera de la acest cenaclu îl va inspira pe viitor.

Acuma, n-ar fi rău să mai vină Popescu din când în când pe la cenaclu, că vorbeşte despre literatură altfel decât despre politică şi are faţă de tinerii scriitori o îngăduinţă pe care faţă de politicieni n-o manifestă. Altfel zis, a fost cu totul alt om decât cel pe care îl vedem la televizor, deşi, din când în când, vedeta Popescu mai scotea capul la lumină (de exemplu, când s-a declarat scârbit de oamenii politici spunând că refuză să le rostească numele în cadrul cenaclului).

Înainte de acestea, a fost însă o prezentare de o oră a invitatului, făcută de Cristian Tamaş în obişnuitul să stil, în care lauda hiperbolizată era stopată abrupt de ironie şi autoironie. Am tras cu ochiul la Popescu să văd ce reacţie avea faţă de un pasaj sau altul; a ascultat laudele cu bărbia în piept şi a râs nostalgic la părţile nostime, cum ar fi rememorarea momentului – relatat de Cristian Tamaş – când tânărul cinefil Popescu a invitat o fată la Cinemateca, fiind silit să cumpere 11 bilete, ca să ruleze filmul (film de artă, rusesc, de trei ore, normal că relaţia n-a continuat, în ciuda sacrificiului).

Interesant a fost că, deşi veteranii Prospect Art se raportează la CTP* rostindu-i numele cu majuscule – toate literele, adică,  nu doar primele – şi îl văd ca mentorul şi reperul lor, s-a discutat de la egal la egal,  prieteneşte, şi cu o degajare ca şi cum conversaţia nu ar fi fost întreruptă ani de zile.

Prima care a intrat în ring sub ochiul marţial al lui CTP a fost Raluca Ada Băceanu, care a citit un fragment din viitorul ei roman, “Harul“. E mişto că la 16 ani adolescenţii scriu romane şi vin să le citească la cenacluri cu scriitori şi cititori hârşiţi, încasează criticile cu curaj şi revin cu noi texte.  Este şi cazul Ralucăi, care a citit pentru a doua oară la Prospect Art. Fragmentul relata despre o posedare a unei adolescente de către o fantomă, care apoi intră accidental în corpul prietenului fetei; în fine, nu-mi e prea clar despre ce este romanul, că am lipsit data trecută. Oricum, textul suferea de un exces de dialog care nu întotdeauna comunica într-adevăr ceva. În fine, astea sunt boli care se vindecă numai cu timpul şi cu scrisul.

Pe lângă diverse aspecte tehnice, atât Cristian Tudor Popescu cât şi Sebastian Corn i-au recomandat tinerei autoare să-şi contureze mai clar personajele în minte, în loc să le descopere pe măsură ce scrie. “Dacă nu ai obsesia personajului, dacă nu trăieşti cu el zi şi noapte, nu ai şansa să transmiţi această preocupare şi cititorului”, a spus Popescu, în timp ce Corn a mărturisit că “stă de vorbă” cu personajele sale în metrou pentru că nu are timp să scrie. “Sperăm că nu cu glas tare“, au comentat îngrijoraţi unii participanţi la cenaclu. Popescu a mai pus accentul pe importanţa de a plasa în text cârlige pentru a menţine atenţia cititorului şi de a începe textul cu o frază captivantă, care să provoace curiozitatea (aloooo! de când zic eu asta!). “Tu porneşti de la premisa că vei avea de-a face cu un cititor binevoitor. Dar cititorul nu e binevoitor, trebuie să te gândeşti că el poate fi răuvoitor. De exemplu, imaginează-ţi mutra mea”, a explicat el. Read more…

Ştiu că ar trebui să scriu despre Glen Cook sau măcar despre George R.R. Martin dar, într-un week-end, am pus mâna pe “Different seasons” a lui Stephen King şi am zis să mă uit puţin prin ea, să văd cum este. Şi m-am tot uitat prin ea preţ de vreo două zile, până când am realizat că am terminat-o de citit. Ceea ce a fost frustrant, pentru că aş fi ţinut-o tot aşa.

Pentru cei care strâmbă din nas şi îl reduc pe King la “un scriitor comercial de horror, acolo“, culegerea de faţă, care cuprinde patru povestiri, este cel mai bun contraargument. Cu excepţia ultimei bucăţi, supranaturalul nu apare aproape deloc. Accentul cade pe caractere şi pe psihologie, oroarea rezultând, ca şi în “Misery”, pur şi simplu din ceea ce sunt în stare oamenii să-şi facă unii altora. Rezultatul – patru povestiri captivante, cu personaje solid construite, de soarta cărora îţi pasă, fie că îţi plac, fie că nu.

Trebuie menţionat că această culegere de povestiri a fost publicată în 1982, adică îl avem pe King la începutul carierei sale, când scria la obiect, fără să se repete şi fără să bată apa în piuă pe sute de pagini. (După ce am terminat-o de citit, dornică să mai zăbovesc în această atmosferă, am încercat cu “Just after sunset”... nu că ar fi complet nereuşită dar primele câteva povestiri nu se ridică nici pân la jumătatea nivelului “Different seasons” aşa că am pus-o deoparte pe moment).

Cea mai reuşită mi se pare povestirea “Apt Pupil”, aşa că am să încep cu ea. Un copil model dintr-o familie model dintr-un orăşel american descoperă că, recent, în oraş s-a stabilit fostul comandant al unui lagăr nazist. Bătrân şi obosit să se tot ascundă, Dussander nu vrea decât să fie lăsat în pace să-şi vadă de bătrâneţe. Că acesta este începutul unei frumoase relaţii bazate pe şantaj nu e o surpriză, surpriza este în ce constă şantajul: puştiul este fascinat de atrocităţile din lagărele de exterminare, prin fascinat, aici, a se citi atras. Ca urmare, îl obligă pe Dussander să retrăiască şi să-i povestească despre experienţele făcute, despre camerele de gazare, despre relaţiile cu alţi ofiţeri nazişti faimoşi. Ba, la un moment dat, îi aduce bătrânului o uniformă de carnaval, de nazist, fireşte, şi-l obligă să mărşăluiască prin propria bucătărie. Problema este că nu poţi să zgândăreşti tigrul, fie el şi bătrân, fără să-i trezeşti temperamentul de fiară şi, încet-încet, Dussander îşi regăseşte vechea personalitate. Inversarea raporturilor celor doi are loc cu o gradaţie subtilă, tensionată. King reuşeşte să surprindă foarte bine – şi fără să fie deloc demonstrativ – amestecul de sentimente şi impulsuri, adesea de semn contrar, dintre nazist şi tânărul său torţionar şi felul în care, în cele din urmă, ajung să se încurce atât de tare în iţele pe care le-au ţesut, încât eliberarea devine imposibilă.

O poveste cu doi protagonişti absolut dezgustători dar al cărei curs este imprevizibil şi care se citeşte cu fascinaţie. Şi, în acelaşi timp, o meditaţie asupra naturii răului: oare unii oameni sunt răi de la natură,  chiar dacă au avut dintotdeauna cele mai bune condiţii de viaţă? sau poate că răul e ascuns în fiinţa umană sub o pojghiţă atât de subţire încât oricine se poate trezi, în anumite circumstanţe, alunecând dedesubt? Read more…

„There are no self proclaimed villains, only regiments of self-proclaimed saints. Victorious historians rules where good or evil lies.

We abjure labels. We fight for money and an indefinable pride. The politics, the ethics, the moralities are irrelevant”.

„The Black Company” este o companie de mercenari, ultima dintre companiile libere din Khatovar, ni se spune, nu că mercenarii înşişi ar şti ce înseamnă asta sau măcar unde este Khatovarul. În fine, compania are o istorie care se întinde pe perioada a 200 de ani, timp în care efectivele sale au variat (inevitabil), la fel şi patronii pentru care a luptat. În momentul în care începe povestea de faţă, mercenarii se pomenesc angajaţi în slujba răului, chestie care se dovedeşte cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat.

Glen Cook creează o lume în care onoarea, cauza dreaptă, răul absolut, tabăra corectă şi alte asemenea idei măreţe se dovedesc a fi concepte teribil de relative. Pentru că, după cum va sublinia cu încăpăţânare un personaj, istoria ce ne ajunge la urechi e (re)scrisă de învingători. De fapt, ne demonstrează Cook, într-un război nu există buni şi răi, ci doar tabere diferite*, cei ce se proclamă ca luptători împotriva răului recurg la mijloace la fel de dezgustătoare ca şi duşmanii lor şi, adeseori, singura alegere pe care o poate face un soldat este între rău şi răul şi mai mare.

Nu avem eroi nobili cu puteri supranaturale şi creaturi malefice, după reţeta clasică. „The Black Company” este o adunătură de însinguraţi care nu au altă familie, rădăcini sau vreun rost pe lume, care luptă pentru bani, care nu se dau înapoi de la a jefui, da foc şi viola, ca parte obligatorie a războiului. Au un cod moral, totuşi, (şi au devenit experţi în a-i exploata lacunele pentru a se simţi totuşi relativ onorabili). Căpitanul este impenetrabil şi tăcut şi din când în când vrea să-şi dea demisia. Unul dintre magii (minori) ai companiei nu vorbeşte deloc, ceilalţi doi au obiceiul să se războiască între ei în permanenţă, recurgând, evident, la magie, şi îi apucă cheful de încăierare inclusiv în momente critice pentru Companie. Povestitorul întregii acţiuni, Croaker, este arhivarul şi medicul companiei şi nutreşte fantezii siropoase cu privire la stăpâna forţelor răului, în ciuda faptului că nu a văzut-o niciodată.

Pe de altă parte, nici cei care luptă de partea binelui nu se comportă mai nobil sau mai decent, dovedindu-se la fel de sălbatici în oraşele pe care le “eliberează”, şi nu este un lucru neobişnuit să vedem cum, din dorinţa de a ajuta cauza generală, aceştia fac diverse târguri de natură să întineze pe vecie o persoană, cu forţe cu care nu-i de joacă. Nu e nimic nobil în război şi Cook nu ne lasă să uităm niciun moment.

Cât despre „forţele răului”, ele se vor dovedi, adesea, inconfortabil de umane, iar stăpânirea lor asupra lumii neaşteptat de prozaică. Nimic de genul ucisului sau transformatului oamenilor în monştri, ci mai mult chestii legate de schimbarea conducerii şi plata taxelor.

Întrucât am o ediţie omnibus ce conţine primele trei romane din serie, o să-l prezint în continuare pe primul, iar celorlalte două o să le dedic o altă postare, ca să nu o lungesc prea mult pe asta. Read more…

Nuş cum face Hamilton dar mereu creează de două ori mai multe personaje şi locuri decât i-ar fi strict necesar ca să-şi spună povestea. Ca urmare, mi s-a întâmplat de vreo două ori să mă uit la câte un personaj ivit din senin în faţa mea şi să-l întreb: „Tu cine dracu mai eşti, că te-am uitat?”

Pe de altă parte, nuş cum face acelaşi Hamilton dar de fiecare dată născoceşte câte un mister căruia eu chiar mor să-i aflu rezolvarea. Dacă în ciclul Commonwealth (“Steaua Pandorei” şi “Judas dezlănţuit“) era vorba despre a descoperi ce entitate misterioasă a acoperit o planetă cu un soi de scut izolator şi de ce, aici civilizaţia umană este confruntată cu o invazie a spiritelor celor morţi care, printr-o fisură a realităţii, se întorc şi preiau controlul asupra celor vii. Mai precis le izgonesc spiritele în dimensiunea de unde au venit ele şi le posedă trupurile.

Romanul “Disfuncţia realităţii“, publicat anul trecut la editura Nemira, este primul din trilogia “Zorii Nopţii” şi abordează momentul iniţial al invaziei.  Primele cazuri de posedare apar pe planeta proaspăt colonizată Lalonde, presărată cu localităţi izolate, unde coloniştii nu dispun de tehnică sofisticată de transport şi comunicare. Ca urmare, până să se dumirească autorităţile planetei, epidemia de posedare, dac-o putem numi astfel, ajunge să ameninţe nu doar lumea respectivă, ci şi alte lumi umane. Enigma ne este servită cu pipeta, pentru că, da, sunt spirite ale unor oameni care au trăit, unii chiar cu 700 de ani în urmă, dar care spirite? Ni se sugerează că unii dintre marii Răi ai istoriei – gen Hitler – sunt şi ei de partea cealaltă, aşteptând să treacă în lumea reală: că ar fi, deci, un spaţiu al celor nelegiuiţi. Pe de altă parte, reacţia unora dintre aceste spirite pare să indice că nu toţi invadatorii sunt răi sau răuvoitori; cum şi de ce  se aflau împreună este un mister.

În paralel cu invazia, cercetătorii de pe Seninătate încearcă să afle ce anume a dus la distrugerea în masă a străvechii civilizaţii a laymililor, ceea ce este greu dat fiind că rămăşiţele habitatelor extraterestre plutesc împrăştiate prin spaţiul cosmic, alcătuind aşa numitul Inel al Ruinelor.

Mai este şi un fir secundar, un conflict între partizanii biotehnologiei (edeniştii) şi cei care cred că omul nu trebuie să sufere îmbunătăţiri nenaturale (adamiştii). Cele două civilizaţii se dispreţuiesc reciproc şi caută să nu se amestece, chiar dacă nu sunt în război propriu-zis. Oricum, diferenţele dintre ele par să nu mai conteze atât de tare odată ce apare ameninţarea exterioară.

În fine, sunt tot felul de alte intrigi mari şi mici, la nivel planetar sau strict la nivel de persoane, toate date peste cap de invazie. Evident că, fiind partea întâi dintr-o trilogie, romanul se termină fără să ne descâlcească enigma spiritelor invadatoare, de fapt cu cât aflăm mai multe cu atât suntem mai nedumeriţi. Read more…

Romanul lui Sheri S. Tepper se citeşte cu sufletul la gură. Eu cel puţin aşa l-am citit. Grass oferă o atmosferă captivantă, o acţiune care nu încetineşte pasul aproape deloc, mister, elemente horror, suspans (în vreo câteva scene aproape insuportabil), ceva dezbateri morale ţinute însă (destul de) bine sub control. Are şi vreo câteva stângăcii care-i cam strică dar, per ansamblu, este un roman solid. În 1989 a fost nominalizat la “Hugo” şi “Locus”.

Grass este, după cum şi numele o spune, o planetă acoperită de iarbă, colonizată de descendenţii unor familii aristocratice din vechea Europă. Aceştia şi-au împărţit planeta în moşii întinse, au restricţionat drastic accesul străinilor şi se îndeletnicesc cu vânătoarea. Numai că nici caii nu prea sunt ceea ce am numi noi cai, nici câinii nu prea sunt câini şi nici vulpile vânate nu-s tocmai vulpi. Ca urmare, nici vânătoarea nu este exact ca pe Pământ.

Treptat, vom descoperi că nu este un sport, ci un ritual şi o datorie, că nu e foarte clar cine sunt fiarele şi cine sunt victimele (exact cine nu vă aşteptaţi) şi nici cine este mai vinovat de această stare de fapt. Şi vom vedea că, dincolo de aerul ei idilic, planeta Grass este departe de a fi îmblânzită, fiind genul de loc unde o plimbare în iarbă poate fi mortală, mai ales că iarba depăşeşte adesea înălţimea unui stat de om. Asta pe lângă faptul că, în timpul partidelor de vânătoare, unii dintre participanţi suferă mutilări misterioase sau dispar fără urmă.

Ca şi cum secretul înfricoşător (pe bune, mă jur!) al planetei Grass nu ar fi suficient, restul umanităţii, împrăştiate prin colonii spaţiale, se confruntă cu două boli majore: un regim autoritar politico-religios (Sanctitatea) şi un virus ucigaş extrem de agresiv, care ameninţă să distrugă umanitatea. Cum singurii care par să fie imuni sunt locuitorii de pe Grass, Sanctitatea trimite un ambasador pe planeta izolată, cu misiunea neoficială de a afla de la extrem de necooperanţii aristocraţi dacă există vreun leac.

Între timp, un preot al Sanctităţii explorează ruinele străvechiului oraş extraterestru aflat pe Grass, încercând să găsească explicaţii pentru moartea violentă a locuitorilor acestora, odată cu care s-a ajuns la extincţia rasei Arbailor în întregul Univers.

Toate aceste fire sunt reunite la un loc, catalizatorul fiind Marjorie Yrarrier, soţia ambasadorului, o femeie nefericită în căsnicie, împărţită între responsabilitatea faţă de soţ şi familie şi dorinţa de a-şi dezvolta propria personalitate şi, în general, de a avea un scop mai înalt în viaţă. Dornică să contribuie cumva la găsirea unei soluţii pentru eliminarea epidemiei, Marjorie ajunge să rişte mai multe decât se credea în stare şi să afle despre Grass mai multe decât ar fi dorit locuitorii acesteia (şi nu doar cei umanoizi). Read more…

Doamnelooor şi domnilooor! Celebrul Bebe librarul este, de astăzi, şi mai celebru. Domnia sa a acordat un interviu ziarului “Adevărul de seară” despre – păi despre ce altceva?! – biblioteca lui de cărţi SF, care conţine cca 2.000 de exemplare de toate vârstele şi naţiile.

Cine nu crede sau cine vrea să citească articolul, îl găseşte uite-aici!

Fugiţi repede în staţiile de autobuz şi metrou poate mai găsiţi exemplare pe hârtie, pentru autografe! Provincia, plângeţi şi vă întristaţi, că e numai în ediţia de Bucureşti! Şi să dea numai câte un  autograf de persoană, ca să ajungă la toţi fanii!

Felicitările i se pot prezenta personal sau virtual, în acest ultim caz fie aici, fie pe blogul propriu, fansf. (Sâc-sâc băieţi, de data asta am dat-o înaintea voastră!)

Dacă, pentru unii, sâmbăta, la Târgul de Carte Gaudeamus a fost ziua Mihaelei Rădulescu şi a Andreei Marin – zic asta după ce mi-am croit drum cu coatele pe lângă standurile unde se lansau cele două dive – pentru alţii a fost, în mod cert, Ziua SF-ului. Într-o tradiţie începută astă vară, la BookFest, editurile care publică SF şi fantasy şi-au programat lansările în aceeaşi zi, astfel ca fanii să poată ajunge la cât mai multe dintre aceste evenimente. Cu o oarecare întârziere, o să vă povestesc câte ceva.

Primul eveniment a fost acordarea premiilor SRSFF pe 2009, găzduit de standul librăriei mele preferate, Nautilus. Eveniment la care, din păcate, am ajuns la spartul târgului. Presupun că ştiţi deja premianţii, dar îi reamintesc:

Premiul pentru autor – Florin Manolescu

Premiul pentru teorie şi critică literară – Mircea Opriţă

Premiul pentru promovarea literaturii science fiction – Michael Haulică

Premiul pentru cel mai bun periodic science fiction – Revista Helion

Premiul pentru cea mai bună editură de science fiction – Millennium Press

Premiile, pentru cine vrea să ştie, sunt sub forma unei plachete aurite, gravate, într-o cutie îmbrăcată în catifea albastră. Sunt stilate şi de efect şi dau foarte frumos pe un birou sau într-o vitrină. (Ştiu, pentru că Horia Nicola Ursu şi-a pus-o pe a lui imediat pe masa Millennium Press).

A fost lansată şi prima antologie marca SRSFF. Intitulată “Alte ţărmuri“, aceasta este prima din cadrul Colecţiei Survol, prin care SRSFF îşi propune să promoveze autorii români de gen. Antologia conţine povestirile Titanic, de Silviu Genescu, Ari de Liviu Radu, A şaptea zi a vânătorului de Sebastian A. Corn, Moartea domnului Teodorescu şi Bing, bing, Larissa de Cristian M. Teodorescu, Switch de George Lazăr,  Restricţia de Balin Feri, A doua venire de Marian Truţă şi Ultimul mesaj e veşnicia de Dănuţ Ungureanu. Unele dintre aceste povestiri au fost citite în cadrul Cenaclului ProspectArt.

La premiere şi la lansarea cărţii au fost prezenţi şi au luat cuvântul criticii Paul Cernat şi Angelo Mitchievici; faptul că tinerii critici acordă atenţie şi genurilor SF şi fantasy a fost salutat de membrii SRSFF, nemulţumiţi de modul în care această literatură este expediată, în general, de critica literară românească. În final, participanţii la lansare au primit antologia cadou, câte un exemplar de căciulă.

De aici, am plecat la standul Tritonic, pentru o “După-amiază cu bere şi zâne“, de Liviu Radu, cel de-al treilea roman din seria Waldemar. Modest şi bine dispus ca întotdeauna, Liviu Radu a declarat că eroul său mai are multe aventuri dar că nu va continua să scrie romane cu Waldemar, ci mai degrabă povestiri legate de acest univers. A mai mărturisit că a publicat până acum 11 cărţi dar că are de gând să ajungă la 30 şi că îi vin ideile de povestiri mai repede decât le poate scrie. După care a fost asaltat de fane dornice de autografe, printre care şi eu. Read more…

Am luat-o vineri seara din bibliotecă pentru că voiam ceva uşor şi frumos de citit înainte de culcare şi, evident, am ajuns să mă culc pe la ora trei. „Fairia – o lume îndepărtată” a lui Radu Pavel Gheo (Polirom, 2004) este povestea unei expediţii spaţiale eşuate, în mod inexplicabil, pe o planetă în care funcţionează legile magiei. Istorisirea ne este prezentată sub forma unui dialog dintre fostul comandant al expediţiei, Ronnie Peterschneitt,  şi un robot umanoid trimis, după mulţi ani, pe Pământ, unde acesta s-a stabilit.

COSMONAUŢII ŞI VRĂJITOAREA

Iniţial, intruziunea cosmonauţilor în lumea magică a Fairiei are un caracter pronunţat de farsă: Brave Soul, prinţul, este un soi de pachet de muşchi analfabet, înzestrat cu încăpăţânarea de a fi erou cu orice preţ (chiar când află că prinţesa pe care trebuia s-o salveze era urâtă şi cicălitoare), balaurul se vaită că nu e lăsat în pace, iar vrăjitoarei Vikya se potriveşte excelent sintagma „zâna rea, da bună” şi nu pare prea fioroasă nici măcar când îl transformă în broască ţestoasă pe unul dintre membrii echipajului. Impresia este provocată probabil şi de faptul că povestitorul nu este în stare să ia în serios ceea ce vede.

Această impresie de uşoară neseriozitate este temperată de viziunile pe care Ronnie le are din când în când, un soi de blackout-uri în care se pomeneşte într-un deşert, cu nava eşuată la kilometri în urmă şi cu tovarăşii săi prăbuşindu-se epuizaţi unul câte unul. Aspect neliniştitor: dacă de fapt aceasta este realitatea, iar lumea înverzită a Fairiei este numai un vis? Pe de altă parte, deşertul adăposteşte la rândul lui un sfinx care spune ghicitori, o corabie care navighează pe nisip, un cavaler „în oglindă” şi altele.

Odată ce avansezi cu cititul te simţi tot mai prins de aventurile cosmonauţilor care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, pornesc alături de Brave Soul în călătorie, stânjeniţi din când în când de Vikya. Este evident că vrăjitoarea are un ţel anume dar motivaţiile ei nu sunt cele obişnuite. Lumea fantastică se desfăşoară în faţa noastră, apar pericole reale, incursiunile povestitorului în „deşert” devin din ce în ce mai sumbre iar el ajunge să se agaţe cu încăpăţânare de lumea Fairiei pentru că i se pare de preferat celeilalte posibile realităţi. Vizitatorii capătă ca nou tovarăş de drum un centaur bătrân şi foarte orgolios (personajul meu preferat înafară de vrăjitoare şi de etnologul echipajului, un tip extrem de adaptabil, acesta din urmă, şi dispus să se predea fără rezistenţă magiei Fairiei).

NAVIGATORI PRIN BASME

Şi iată-ne astfel în plin basm popular românesc: munţi care se bat cap în cap, apa vie pe care o caută prinţul, prinţesa împietrită, cele trei mări peste care navighează, pitici, creaturi cu multe capete care păzesc strâmtori. Uneori, aceste elemente de basm popular sunt parodiate, alteori sunt umplute cu un conţinut extrem de serios. Descoperim, de exemplu, că nu-i mare lucru să fii erou într-o lume plină de eroi, pentru că, printre atâţia eroi care vin şi se duc, faima este extrem de trecătoare şi e greu să faci isprăvi pe care nu le-au mai făcut şi alţii înainte. Pasajul care descrie navigarea pe Marea de Aramă este tensionat, cu accente întunecate şi ar sta foarte bine într-o carte horror, iar cel despre Marea Traversare este fantastic şi poetic.

În ciuda peripeţiilor prin care trec cosmonauţii, partea de suspans este întrucâtva umbrită de faptul că ştii bine de la început că povestitorul scapă – că de n-ar fi, nu ne-ar povesti – iar el însuşi nu reuşeşte să-ţi transmită suficientă nostalgie după lumea pierdută. În schimb, eu am ajuns să simpatizez destul personajele Fairiei încât să regret despărţirea de ele, deci cumva tot funcţionează. Nu găseşti aici mari drame – deşi de murit mai mor nişte oameni – şi nici mari filosofii, iar dialogurile sunt simpluţe dar este o lectură captivantă. Read more…

Se trezeşte într-un spital şi habar nu are cum îl cheamă sau de ce a ajuns acolo dar i se pare cam suspectă insistenţa cu care medicii încearcă să-l reţină. Ca urmare, ca un ins de acţiune ce se dovedeşte a fi, evadează şi o ia pe urmele identităţii sale pierdute.

Astfel reîncep, după o amnezie lungă şi deloc accidentală, aventurile lui Corwin, prinţ al Amberului. Amberul este singura lume, cea adevărată, restul lumilor, inclusiv a noastră, nefiind decât umbre pe care aceasta le aruncă. Este locul în care Roger Zelazny şi-a plasat acţiunea seriei sale fantasy ce are în centru familia regală a Amberului, cu relaţiile sale straniu de disfuncţionale şi cu luptele sale pentru putere.

Publicată în România de editura Tritonic, seria “Amber” (în original “Chronicles of Amber“) este un fantasy atipic. Lupta dintre bine şi rău, bătălia pentru putere, luptele, uneltirile sunt toate acolo, dar într-un cadru atât de nou şi de proaspăt, cu vechii termeni de referinţă folosiţi în moduri insolite şi cu personaje care, departe de a avea acel aer medieval, sunt aproape moderne.

AMBER

Amber este lumea, singura reală. Iar centrul puterii Amberului şi al puterii familiei domnitoare îl constituie Modelul, un labirint de linii de forţă pe care orice membru al familiei regale trebuie să-l traverseze pentru a-şi dobândi puterile. Care puteri sunt considerabile şi implică longevitate, capacitate rapidă de vindecare, capacitate de modelare a realităţii înconjurătoare în orice alt loc decât Amberul, capacitatea de a controla vremea, capacitatea de a călători prin lumi ajustând împrejurimile cu puterea minţii şi multe altele. În plus, membrii familiei au Atuurile, cărţi de joc cu chipurile lor, prin care pot comunica între ei, prin care pot călători unul către altul dar prin care se pot şi ataca reciproc, fizic sau psihic.

Umbrele, celelalte lumi, sunt la rândul lor locuri interesante: în unele timpul curge mai repede şi pot fi folosite ca locuri pentru odihnă sau pentru a obţine o vindecare rapidă, arme care funcţionează într-o lume sunt inofensive în alta etc. Pământul vremurilor noastre este o asemenea umbră, pe care Corwin o vizitează frecvent şi cu plăcere. Iar la capătul celălalt, unde umbrele îşi pierd minţile, se află duşmanul, Curţile Haosului (Amberul, cu Modelul său în centru, reprezintă Ordinea).

Prima serie Amber începe ca o luptă pentru tron între prinţii moştenitori. Nu sunt ei chiar nouă, cum zice titlul primului roman, pentru că vreo doi au decis că nu vor tronul, iar unul este dispărut, dar oricum rămân destui. Când Regele Oberon dispare pe neaşteptate, fără urmă şi lăsând o succesiune încurcată, cu nouă fraţi proveniţi din vreo trei sau patru căsătorii, unele legale, altele anulate de capul familiei, începe o bătălie pentru putere în care aliatul de azi poate fi inamicul de mâine. Ca să fie limpede care sunt relaţiile dintre fraţi, la un moment dat Corwin este prins de Eric – care ocupa deja tronul ca regent – şi, după încoronarea fratelui său, este orbit şi aruncat în închisoare, de unde este scos odată pe an, ca să participe la aniversarea încoronării. Şi drăgălăşenii de-astea se tot petrec.

Dar, la Zelazny, lucrurile nu merg în direcţia în care semnalizează el iniţial că ar merge. Lupta pentru succesiune păleşte treptat în faţa a ceva ce pare a fi vechea luptă între bine şi rău dar care devine, în final, o luptă între două principii opuse însă, ambele, necesare. Pornit să cucerească tronul, Corwin va descoperi cum însăşi căutarea îl schimbă, va afla că nu doreşte ceea ce crede că doreşte, va descoperi despre familia sa lucruri surprinzătoare.

Acţiunea nu este deloc previzibilă, e alertă, cu dialoguri precise, cu descrieri scurte şi strict funcţionale (majoritatea), iar romanele au puţin peste 200 de pagini, deci nu-i pretind cititorului o fidelitate ieşită din comun ca să le termine. Read more…

Coperta editurii Leda, ediţia din 2005

Imaginaţi-vă o lume în care oamenii trăiesc în oraşe de sticlă, în clădiri cu pereţii transparenţi, trezindu-se şi culcându-se la aceeaşi oră, plimbându-se încolonaţi la aceeaşi oră, pe muzică de marş, purtând uniforme identice, având numere în loc de nume. Singurul moment în care geamurile locuinţelor devin opace este Ora Personală, adică ora în care, odată la trei zile, locuitorii au voie să facă sex cu persoana care li s-a repartizat. În rest, totul se petrece în văzul tuturor, nu există viaţă privată, nu există sentimente (decât faţă de Statul Unic), copiii sunt crescuţi de automate, în comun, iar scrisul este interzis cu excepţia celui propagandistic. Într-o lume organizată pe principii matematice, „Mersul Trenurilor” este considerată „cea mai remarcabilă dintre operele literare vechi ce au ajuns până la noi”

Şi oamenii mărşăluiesc fericiţi. Nu există „eu”, există doar „noi”.

Aţi reuşit? Bun venit în lumea lui Evgheni Zamiatin, autorul romanului „Noi”, despre care Orwell a recunoscut că a fost sursa de inspiraţie pentru mult mai celebra lui „1984” (iar Huxley n-a recunoscut că ar fi fost sursa de inspiraţie pentru „Minunata lume nouă”).

HORROR: COSMOSUL ROŞU!

Este o lume post apocaliptică. După o criză energetică şi ecologică ce a redus drastic populaţia planetei, supravieţuitorii, sub aripa protectoare a Binefăcătorului, au ridicat o civilizaţie bazată pe principii strict matematice şi acum se pregătesc să ia cu asalt stelele. Simpla idee a unui cosmos comunist îmi dă frisoane, că asta ar însemna chiar să nu mai ai unde fugi, nici măcar în imaginaţie, dar să continuăm. D- 503, personajul principal, este constructorul Integralei, vehiculul cosmic. El începe să scrie nişte note menite să slăvească această victorie a umanităţii, pentru că aşa li se cere cetăţenilor: să scrie tratate sau ode care să preamărească etc., acestea urmând să fie încărcate în rachetă şi folosite ca material propagandistic pentru civilizaţiile extraterestre întâlnite.

Început ca un jurnal despre finalizarea Integralei şi măreţia Statului Unic, manuscrisul deviază de la subiect când D-503 o întâlneşte pe I-330, o femeie atrăgătoare, care manifestă un mare apetit pentru încălcarea normelor şi de care se îndrăgosteşte pe neaşteptate. O omisiune ici, o minciună colo, un gând nepermis dincoace, şi nenorocosul constructor se trezeşte încălcând toate regulile bătute în cuie ale societăţii.

DIFERENŢA SPECIFICĂ

Deosebirea dintre această distopie şi altele– şi chestia care o face să fie fascinantă pentru mine, cel puţin – este că, dacă de obicei eroii se luptă pentru a obţine măcar puţină libertate personală sau pentru a se sustrage unui mod opresiv de viaţă, personajul lui Zamiatin este un entuziast al regimului. El nu se situează în afara normelor din revoltă, nici din dorinţa de libertate, ci din pricina atracţiei irezistibile pe care o simte pentru rebela I-330. Şi, de fiecare dată când se mai sustrage unei reguli – şi în umbra Binefăcătorului nu există abateri nevinovate – el nu se simte liber. Dimpotrivă, se simte vinovat, se crede bolnav, încearcă să revină la ceea ce el cunoaşte drept normalitate. Este cel mai reuşit experiment literar de spălare pe creier, acela în care victima cooperează cu călăul de bună-voie şi cu entuziasm. Înspăimântător este felul în care personajul gândeşte despre sine însuşi, mai ales că e aproape convingător în acţiunea sa de autoacuzare:

„Am conştiinţa eului meu. Dar tot aşa e conştient de sine şi îşi recunoaşte individualitatea numai ochiul în care a intrat un gunoi, degetul care coace, dintele bolnav: în stare de sănătate ochiul, degetul, dintele parcă nici n-ar exista. E limpede: conştiinţa de sine este o boală”.

Read more…

Pe Ian McDonald cititorul român îl ştie din „Necroville” sau „Inimi, mâini, glasuri”, editate de „Pygmalion” în 1995. „Brasyl”, unul dintre romanele sale recente (din 2007), a fost nominalizat la premiul Hugo în 2009, intrând chiar pe lista scurtă.

Avem de-a face cu  trei poveşti diferite, care, la prima vedere, nu au legătură. În zilele noastre, o realizatoare de programe la o televiziune de scandal vrea să dea de portarul Moacir Barbosa şi să-l aducă la un soi de proces televizat, prin care publicul să-l judece în direct (şi, speră ea,  să-l condamne) pentru Finala Fatală, din 1950, când selecţionata Braziliei a pierdut, la ea acasă, Cupa Mondială la fotbal, în faţa Uruguayului. Marcelina e obişnuită să calce pe cadavre de dragul ratingului şi nu-şi face mustrări de conştiinţă că îl va tulbura inutil din recluziune pe nefericitul portar, ajuns acum la 84 de ani, care şi-a încheiat practic cariera după acea înfrângere şi a trăit retras, departe de lume.

În 2032, într-o lume în care totul este supravegheat electronic, în care omenii sunt identificaţi după semnătura electronică a ochelarilor-computer pe care îi poartă – i-shades – Edson, tânăr specialist în învârteli, se îndrăgosteşte de o hackeriţă implicată în operaţiuni ilegale la nivel înalt, efectuate cu ajutorului unui cuantum-computer. (Ea şi banda ei operează dintr-un camion aflat tot timpul în mişcare prin traficul aglomerat al metropolei, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi).

În 1732, părintele Luis Quinn este trimis de Ordinul Iezuit să investigheze un posibil caz de erezie al unuia dintre preoţii misionari trimişi să creştineze triburile din jungla Amazonului. Departe de civilizaţie, în luxuriantele păduri străine, situaţia se dovedeşte a fi mult mai gravă; preotul renegat a descoperit lucruri care mai bine rămâneau adormite şi care implică intervenţii în însăşi natura timpului. Dar nici părintele Quinn nu-i de colo, pentru că a intrat în rândurile bisericii după ce a ucis un om. N-a uitat niciodată cum să lupte cu spada, iar violenţa îi curge prin vene la fel de natural ca sângele.

Există o legătură între toate aceste poveşti, dar nu cea la care ne-am aştepta, adică un secret păgân descoperit cândva, care are reverberaţii până în viitor. Cele trei istorii nici nu se află pe acelaşi fir temporal. Ele se petrec în universuri paralele, pe fire diferite ale istoriei. McDonald recurge la teoria multiversului şi la noţiuni de fizică cuantică şi îşi construieşte povestirea pe ideea că toate lucrurile care se pot întâmpla s-au întâmplat, că toate universurile există, în paralel, că noi existăm în multiple exemplare, în universuri diferite, unde suntem tot ce am putea fi: poliţişti sau hoţi, drogaţi sau oameni de succes etc. Cum ajung atunci să se intersecteze drumurile celor trei şi ale altor personaje existente în roman? Răspunsul este teribil iar alegerea pe care o au de făcut personajele este, la rândul ei, una dificilă şi provocatoare. Read more…