Cititor SF

Nuş cum face Hamilton dar mereu creează de două ori mai multe personaje şi locuri decât i-ar fi strict necesar ca să-şi spună povestea. Ca urmare, mi s-a întâmplat de vreo două ori să mă uit la câte un personaj ivit din senin în faţa mea şi să-l întreb: „Tu cine dracu mai eşti, că te-am uitat?”

Pe de altă parte, nuş cum face acelaşi Hamilton dar de fiecare dată născoceşte câte un mister căruia eu chiar mor să-i aflu rezolvarea. Dacă în ciclul Commonwealth (“Steaua Pandorei” şi “Judas dezlănţuit“) era vorba despre a descoperi ce entitate misterioasă a acoperit o planetă cu un soi de scut izolator şi de ce, aici civilizaţia umană este confruntată cu o invazie a spiritelor celor morţi care, printr-o fisură a realităţii, se întorc şi preiau controlul asupra celor vii. Mai precis le izgonesc spiritele în dimensiunea de unde au venit ele şi le posedă trupurile.

Romanul “Disfuncţia realităţii“, publicat anul trecut la editura Nemira, este primul din trilogia “Zorii Nopţii” şi abordează momentul iniţial al invaziei.  Primele cazuri de posedare apar pe planeta proaspăt colonizată Lalonde, presărată cu localităţi izolate, unde coloniştii nu dispun de tehnică sofisticată de transport şi comunicare. Ca urmare, până să se dumirească autorităţile planetei, epidemia de posedare, dac-o putem numi astfel, ajunge să ameninţe nu doar lumea respectivă, ci şi alte lumi umane. Enigma ne este servită cu pipeta, pentru că, da, sunt spirite ale unor oameni care au trăit, unii chiar cu 700 de ani în urmă, dar care spirite? Ni se sugerează că unii dintre marii Răi ai istoriei – gen Hitler – sunt şi ei de partea cealaltă, aşteptând să treacă în lumea reală: că ar fi, deci, un spaţiu al celor nelegiuiţi. Pe de altă parte, reacţia unora dintre aceste spirite pare să indice că nu toţi invadatorii sunt răi sau răuvoitori; cum şi de ce  se aflau împreună este un mister.

În paralel cu invazia, cercetătorii de pe Seninătate încearcă să afle ce anume a dus la distrugerea în masă a străvechii civilizaţii a laymililor, ceea ce este greu dat fiind că rămăşiţele habitatelor extraterestre plutesc împrăştiate prin spaţiul cosmic, alcătuind aşa numitul Inel al Ruinelor.

Mai este şi un fir secundar, un conflict între partizanii biotehnologiei (edeniştii) şi cei care cred că omul nu trebuie să sufere îmbunătăţiri nenaturale (adamiştii). Cele două civilizaţii se dispreţuiesc reciproc şi caută să nu se amestece, chiar dacă nu sunt în război propriu-zis. Oricum, diferenţele dintre ele par să nu mai conteze atât de tare odată ce apare ameninţarea exterioară.

În fine, sunt tot felul de alte intrigi mari şi mici, la nivel planetar sau strict la nivel de persoane, toate date peste cap de invazie. Evident că, fiind partea întâi dintr-o trilogie, romanul se termină fără să ne descâlcească enigma spiritelor invadatoare, de fapt cu cât aflăm mai multe cu atât suntem mai nedumeriţi. Read more…

Romanul lui Sheri S. Tepper se citeşte cu sufletul la gură. Eu cel puţin aşa l-am citit. Grass oferă o atmosferă captivantă, o acţiune care nu încetineşte pasul aproape deloc, mister, elemente horror, suspans (în vreo câteva scene aproape insuportabil), ceva dezbateri morale ţinute însă (destul de) bine sub control. Are şi vreo câteva stângăcii care-i cam strică dar, per ansamblu, este un roman solid. În 1989 a fost nominalizat la “Hugo” şi “Locus”.

Grass este, după cum şi numele o spune, o planetă acoperită de iarbă, colonizată de descendenţii unor familii aristocratice din vechea Europă. Aceştia şi-au împărţit planeta în moşii întinse, au restricţionat drastic accesul străinilor şi se îndeletnicesc cu vânătoarea. Numai că nici caii nu prea sunt ceea ce am numi noi cai, nici câinii nu prea sunt câini şi nici vulpile vânate nu-s tocmai vulpi. Ca urmare, nici vânătoarea nu este exact ca pe Pământ.

Treptat, vom descoperi că nu este un sport, ci un ritual şi o datorie, că nu e foarte clar cine sunt fiarele şi cine sunt victimele (exact cine nu vă aşteptaţi) şi nici cine este mai vinovat de această stare de fapt. Şi vom vedea că, dincolo de aerul ei idilic, planeta Grass este departe de a fi îmblânzită, fiind genul de loc unde o plimbare în iarbă poate fi mortală, mai ales că iarba depăşeşte adesea înălţimea unui stat de om. Asta pe lângă faptul că, în timpul partidelor de vânătoare, unii dintre participanţi suferă mutilări misterioase sau dispar fără urmă.

Ca şi cum secretul înfricoşător (pe bune, mă jur!) al planetei Grass nu ar fi suficient, restul umanităţii, împrăştiate prin colonii spaţiale, se confruntă cu două boli majore: un regim autoritar politico-religios (Sanctitatea) şi un virus ucigaş extrem de agresiv, care ameninţă să distrugă umanitatea. Cum singurii care par să fie imuni sunt locuitorii de pe Grass, Sanctitatea trimite un ambasador pe planeta izolată, cu misiunea neoficială de a afla de la extrem de necooperanţii aristocraţi dacă există vreun leac.

Între timp, un preot al Sanctităţii explorează ruinele străvechiului oraş extraterestru aflat pe Grass, încercând să găsească explicaţii pentru moartea violentă a locuitorilor acestora, odată cu care s-a ajuns la extincţia rasei Arbailor în întregul Univers.

Toate aceste fire sunt reunite la un loc, catalizatorul fiind Marjorie Yrarrier, soţia ambasadorului, o femeie nefericită în căsnicie, împărţită între responsabilitatea faţă de soţ şi familie şi dorinţa de a-şi dezvolta propria personalitate şi, în general, de a avea un scop mai înalt în viaţă. Dornică să contribuie cumva la găsirea unei soluţii pentru eliminarea epidemiei, Marjorie ajunge să rişte mai multe decât se credea în stare şi să afle despre Grass mai multe decât ar fi dorit locuitorii acesteia (şi nu doar cei umanoizi). Read more…

Doamnelooor şi domnilooor! Celebrul Bebe librarul este, de astăzi, şi mai celebru. Domnia sa a acordat un interviu ziarului “Adevărul de seară” despre – păi despre ce altceva?! – biblioteca lui de cărţi SF, care conţine cca 2.000 de exemplare de toate vârstele şi naţiile.

Cine nu crede sau cine vrea să citească articolul, îl găseşte uite-aici!

Fugiţi repede în staţiile de autobuz şi metrou poate mai găsiţi exemplare pe hârtie, pentru autografe! Provincia, plângeţi şi vă întristaţi, că e numai în ediţia de Bucureşti! Şi să dea numai câte un  autograf de persoană, ca să ajungă la toţi fanii!

Felicitările i se pot prezenta personal sau virtual, în acest ultim caz fie aici, fie pe blogul propriu, fansf. (Sâc-sâc băieţi, de data asta am dat-o înaintea voastră!)

Dacă, pentru unii, sâmbăta, la Târgul de Carte Gaudeamus a fost ziua Mihaelei Rădulescu şi a Andreei Marin – zic asta după ce mi-am croit drum cu coatele pe lângă standurile unde se lansau cele două dive – pentru alţii a fost, în mod cert, Ziua SF-ului. Într-o tradiţie începută astă vară, la BookFest, editurile care publică SF şi fantasy şi-au programat lansările în aceeaşi zi, astfel ca fanii să poată ajunge la cât mai multe dintre aceste evenimente. Cu o oarecare întârziere, o să vă povestesc câte ceva.

Primul eveniment a fost acordarea premiilor SRSFF pe 2009, găzduit de standul librăriei mele preferate, Nautilus. Eveniment la care, din păcate, am ajuns la spartul târgului. Presupun că ştiţi deja premianţii, dar îi reamintesc:

Premiul pentru autor – Florin Manolescu

Premiul pentru teorie şi critică literară – Mircea Opriţă

Premiul pentru promovarea literaturii science fiction – Michael Haulică

Premiul pentru cel mai bun periodic science fiction – Revista Helion

Premiul pentru cea mai bună editură de science fiction – Millennium Press

Premiile, pentru cine vrea să ştie, sunt sub forma unei plachete aurite, gravate, într-o cutie îmbrăcată în catifea albastră. Sunt stilate şi de efect şi dau foarte frumos pe un birou sau într-o vitrină. (Ştiu, pentru că Horia Nicola Ursu şi-a pus-o pe a lui imediat pe masa Millennium Press).

A fost lansată şi prima antologie marca SRSFF. Intitulată “Alte ţărmuri“, aceasta este prima din cadrul Colecţiei Survol, prin care SRSFF îşi propune să promoveze autorii români de gen. Antologia conţine povestirile Titanic, de Silviu Genescu, Ari de Liviu Radu, A şaptea zi a vânătorului de Sebastian A. Corn, Moartea domnului Teodorescu şi Bing, bing, Larissa de Cristian M. Teodorescu, Switch de George Lazăr,  Restricţia de Balin Feri, A doua venire de Marian Truţă şi Ultimul mesaj e veşnicia de Dănuţ Ungureanu. Unele dintre aceste povestiri au fost citite în cadrul Cenaclului ProspectArt.

La premiere şi la lansarea cărţii au fost prezenţi şi au luat cuvântul criticii Paul Cernat şi Angelo Mitchievici; faptul că tinerii critici acordă atenţie şi genurilor SF şi fantasy a fost salutat de membrii SRSFF, nemulţumiţi de modul în care această literatură este expediată, în general, de critica literară românească. În final, participanţii la lansare au primit antologia cadou, câte un exemplar de căciulă.

De aici, am plecat la standul Tritonic, pentru o “După-amiază cu bere şi zâne“, de Liviu Radu, cel de-al treilea roman din seria Waldemar. Modest şi bine dispus ca întotdeauna, Liviu Radu a declarat că eroul său mai are multe aventuri dar că nu va continua să scrie romane cu Waldemar, ci mai degrabă povestiri legate de acest univers. A mai mărturisit că a publicat până acum 11 cărţi dar că are de gând să ajungă la 30 şi că îi vin ideile de povestiri mai repede decât le poate scrie. După care a fost asaltat de fane dornice de autografe, printre care şi eu. Read more…

Am luat-o vineri seara din bibliotecă pentru că voiam ceva uşor şi frumos de citit înainte de culcare şi, evident, am ajuns să mă culc pe la ora trei. „Fairia – o lume îndepărtată” a lui Radu Pavel Gheo (Polirom, 2004) este povestea unei expediţii spaţiale eşuate, în mod inexplicabil, pe o planetă în care funcţionează legile magiei. Istorisirea ne este prezentată sub forma unui dialog dintre fostul comandant al expediţiei, Ronnie Peterschneitt,  şi un robot umanoid trimis, după mulţi ani, pe Pământ, unde acesta s-a stabilit.

COSMONAUŢII ŞI VRĂJITOAREA

Iniţial, intruziunea cosmonauţilor în lumea magică a Fairiei are un caracter pronunţat de farsă: Brave Soul, prinţul, este un soi de pachet de muşchi analfabet, înzestrat cu încăpăţânarea de a fi erou cu orice preţ (chiar când află că prinţesa pe care trebuia s-o salveze era urâtă şi cicălitoare), balaurul se vaită că nu e lăsat în pace, iar vrăjitoarei Vikya se potriveşte excelent sintagma „zâna rea, da bună” şi nu pare prea fioroasă nici măcar când îl transformă în broască ţestoasă pe unul dintre membrii echipajului. Impresia este provocată probabil şi de faptul că povestitorul nu este în stare să ia în serios ceea ce vede.

Această impresie de uşoară neseriozitate este temperată de viziunile pe care Ronnie le are din când în când, un soi de blackout-uri în care se pomeneşte într-un deşert, cu nava eşuată la kilometri în urmă şi cu tovarăşii săi prăbuşindu-se epuizaţi unul câte unul. Aspect neliniştitor: dacă de fapt aceasta este realitatea, iar lumea înverzită a Fairiei este numai un vis? Pe de altă parte, deşertul adăposteşte la rândul lui un sfinx care spune ghicitori, o corabie care navighează pe nisip, un cavaler „în oglindă” şi altele.

Odată ce avansezi cu cititul te simţi tot mai prins de aventurile cosmonauţilor care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, pornesc alături de Brave Soul în călătorie, stânjeniţi din când în când de Vikya. Este evident că vrăjitoarea are un ţel anume dar motivaţiile ei nu sunt cele obişnuite. Lumea fantastică se desfăşoară în faţa noastră, apar pericole reale, incursiunile povestitorului în „deşert” devin din ce în ce mai sumbre iar el ajunge să se agaţe cu încăpăţânare de lumea Fairiei pentru că i se pare de preferat celeilalte posibile realităţi. Vizitatorii capătă ca nou tovarăş de drum un centaur bătrân şi foarte orgolios (personajul meu preferat înafară de vrăjitoare şi de etnologul echipajului, un tip extrem de adaptabil, acesta din urmă, şi dispus să se predea fără rezistenţă magiei Fairiei).

NAVIGATORI PRIN BASME

Şi iată-ne astfel în plin basm popular românesc: munţi care se bat cap în cap, apa vie pe care o caută prinţul, prinţesa împietrită, cele trei mări peste care navighează, pitici, creaturi cu multe capete care păzesc strâmtori. Uneori, aceste elemente de basm popular sunt parodiate, alteori sunt umplute cu un conţinut extrem de serios. Descoperim, de exemplu, că nu-i mare lucru să fii erou într-o lume plină de eroi, pentru că, printre atâţia eroi care vin şi se duc, faima este extrem de trecătoare şi e greu să faci isprăvi pe care nu le-au mai făcut şi alţii înainte. Pasajul care descrie navigarea pe Marea de Aramă este tensionat, cu accente întunecate şi ar sta foarte bine într-o carte horror, iar cel despre Marea Traversare este fantastic şi poetic.

În ciuda peripeţiilor prin care trec cosmonauţii, partea de suspans este întrucâtva umbrită de faptul că ştii bine de la început că povestitorul scapă – că de n-ar fi, nu ne-ar povesti – iar el însuşi nu reuşeşte să-ţi transmită suficientă nostalgie după lumea pierdută. În schimb, eu am ajuns să simpatizez destul personajele Fairiei încât să regret despărţirea de ele, deci cumva tot funcţionează. Nu găseşti aici mari drame – deşi de murit mai mor nişte oameni – şi nici mari filosofii, iar dialogurile sunt simpluţe dar este o lectură captivantă. Read more…

Se trezeşte într-un spital şi habar nu are cum îl cheamă sau de ce a ajuns acolo dar i se pare cam suspectă insistenţa cu care medicii încearcă să-l reţină. Ca urmare, ca un ins de acţiune ce se dovedeşte a fi, evadează şi o ia pe urmele identităţii sale pierdute.

Astfel reîncep, după o amnezie lungă şi deloc accidentală, aventurile lui Corwin, prinţ al Amberului. Amberul este singura lume, cea adevărată, restul lumilor, inclusiv a noastră, nefiind decât umbre pe care aceasta le aruncă. Este locul în care Roger Zelazny şi-a plasat acţiunea seriei sale fantasy ce are în centru familia regală a Amberului, cu relaţiile sale straniu de disfuncţionale şi cu luptele sale pentru putere.

Publicată în România de editura Tritonic, seria “Amber” (în original “Chronicles of Amber“) este un fantasy atipic. Lupta dintre bine şi rău, bătălia pentru putere, luptele, uneltirile sunt toate acolo, dar într-un cadru atât de nou şi de proaspăt, cu vechii termeni de referinţă folosiţi în moduri insolite şi cu personaje care, departe de a avea acel aer medieval, sunt aproape moderne.

AMBER

Amber este lumea, singura reală. Iar centrul puterii Amberului şi al puterii familiei domnitoare îl constituie Modelul, un labirint de linii de forţă pe care orice membru al familiei regale trebuie să-l traverseze pentru a-şi dobândi puterile. Care puteri sunt considerabile şi implică longevitate, capacitate rapidă de vindecare, capacitate de modelare a realităţii înconjurătoare în orice alt loc decât Amberul, capacitatea de a controla vremea, capacitatea de a călători prin lumi ajustând împrejurimile cu puterea minţii şi multe altele. În plus, membrii familiei au Atuurile, cărţi de joc cu chipurile lor, prin care pot comunica între ei, prin care pot călători unul către altul dar prin care se pot şi ataca reciproc, fizic sau psihic.

Umbrele, celelalte lumi, sunt la rândul lor locuri interesante: în unele timpul curge mai repede şi pot fi folosite ca locuri pentru odihnă sau pentru a obţine o vindecare rapidă, arme care funcţionează într-o lume sunt inofensive în alta etc. Pământul vremurilor noastre este o asemenea umbră, pe care Corwin o vizitează frecvent şi cu plăcere. Iar la capătul celălalt, unde umbrele îşi pierd minţile, se află duşmanul, Curţile Haosului (Amberul, cu Modelul său în centru, reprezintă Ordinea).

Prima serie Amber începe ca o luptă pentru tron între prinţii moştenitori. Nu sunt ei chiar nouă, cum zice titlul primului roman, pentru că vreo doi au decis că nu vor tronul, iar unul este dispărut, dar oricum rămân destui. Când Regele Oberon dispare pe neaşteptate, fără urmă şi lăsând o succesiune încurcată, cu nouă fraţi proveniţi din vreo trei sau patru căsătorii, unele legale, altele anulate de capul familiei, începe o bătălie pentru putere în care aliatul de azi poate fi inamicul de mâine. Ca să fie limpede care sunt relaţiile dintre fraţi, la un moment dat Corwin este prins de Eric – care ocupa deja tronul ca regent – şi, după încoronarea fratelui său, este orbit şi aruncat în închisoare, de unde este scos odată pe an, ca să participe la aniversarea încoronării. Şi drăgălăşenii de-astea se tot petrec.

Dar, la Zelazny, lucrurile nu merg în direcţia în care semnalizează el iniţial că ar merge. Lupta pentru succesiune păleşte treptat în faţa a ceva ce pare a fi vechea luptă între bine şi rău dar care devine, în final, o luptă între două principii opuse însă, ambele, necesare. Pornit să cucerească tronul, Corwin va descoperi cum însăşi căutarea îl schimbă, va afla că nu doreşte ceea ce crede că doreşte, va descoperi despre familia sa lucruri surprinzătoare.

Acţiunea nu este deloc previzibilă, e alertă, cu dialoguri precise, cu descrieri scurte şi strict funcţionale (majoritatea), iar romanele au puţin peste 200 de pagini, deci nu-i pretind cititorului o fidelitate ieşită din comun ca să le termine. Read more…

Coperta editurii Leda, ediţia din 2005

Imaginaţi-vă o lume în care oamenii trăiesc în oraşe de sticlă, în clădiri cu pereţii transparenţi, trezindu-se şi culcându-se la aceeaşi oră, plimbându-se încolonaţi la aceeaşi oră, pe muzică de marş, purtând uniforme identice, având numere în loc de nume. Singurul moment în care geamurile locuinţelor devin opace este Ora Personală, adică ora în care, odată la trei zile, locuitorii au voie să facă sex cu persoana care li s-a repartizat. În rest, totul se petrece în văzul tuturor, nu există viaţă privată, nu există sentimente (decât faţă de Statul Unic), copiii sunt crescuţi de automate, în comun, iar scrisul este interzis cu excepţia celui propagandistic. Într-o lume organizată pe principii matematice, „Mersul Trenurilor” este considerată „cea mai remarcabilă dintre operele literare vechi ce au ajuns până la noi”

Şi oamenii mărşăluiesc fericiţi. Nu există „eu”, există doar „noi”.

Aţi reuşit? Bun venit în lumea lui Evgheni Zamiatin, autorul romanului „Noi”, despre care Orwell a recunoscut că a fost sursa de inspiraţie pentru mult mai celebra lui „1984” (iar Huxley n-a recunoscut că ar fi fost sursa de inspiraţie pentru „Minunata lume nouă”).

HORROR: COSMOSUL ROŞU!

Este o lume post apocaliptică. După o criză energetică şi ecologică ce a redus drastic populaţia planetei, supravieţuitorii, sub aripa protectoare a Binefăcătorului, au ridicat o civilizaţie bazată pe principii strict matematice şi acum se pregătesc să ia cu asalt stelele. Simpla idee a unui cosmos comunist îmi dă frisoane, că asta ar însemna chiar să nu mai ai unde fugi, nici măcar în imaginaţie, dar să continuăm. D- 503, personajul principal, este constructorul Integralei, vehiculul cosmic. El începe să scrie nişte note menite să slăvească această victorie a umanităţii, pentru că aşa li se cere cetăţenilor: să scrie tratate sau ode care să preamărească etc., acestea urmând să fie încărcate în rachetă şi folosite ca material propagandistic pentru civilizaţiile extraterestre întâlnite.

Început ca un jurnal despre finalizarea Integralei şi măreţia Statului Unic, manuscrisul deviază de la subiect când D-503 o întâlneşte pe I-330, o femeie atrăgătoare, care manifestă un mare apetit pentru încălcarea normelor şi de care se îndrăgosteşte pe neaşteptate. O omisiune ici, o minciună colo, un gând nepermis dincoace, şi nenorocosul constructor se trezeşte încălcând toate regulile bătute în cuie ale societăţii.

DIFERENŢA SPECIFICĂ

Deosebirea dintre această distopie şi altele– şi chestia care o face să fie fascinantă pentru mine, cel puţin – este că, dacă de obicei eroii se luptă pentru a obţine măcar puţină libertate personală sau pentru a se sustrage unui mod opresiv de viaţă, personajul lui Zamiatin este un entuziast al regimului. El nu se situează în afara normelor din revoltă, nici din dorinţa de libertate, ci din pricina atracţiei irezistibile pe care o simte pentru rebela I-330. Şi, de fiecare dată când se mai sustrage unei reguli – şi în umbra Binefăcătorului nu există abateri nevinovate – el nu se simte liber. Dimpotrivă, se simte vinovat, se crede bolnav, încearcă să revină la ceea ce el cunoaşte drept normalitate. Este cel mai reuşit experiment literar de spălare pe creier, acela în care victima cooperează cu călăul de bună-voie şi cu entuziasm. Înspăimântător este felul în care personajul gândeşte despre sine însuşi, mai ales că e aproape convingător în acţiunea sa de autoacuzare:

„Am conştiinţa eului meu. Dar tot aşa e conştient de sine şi îşi recunoaşte individualitatea numai ochiul în care a intrat un gunoi, degetul care coace, dintele bolnav: în stare de sănătate ochiul, degetul, dintele parcă nici n-ar exista. E limpede: conştiinţa de sine este o boală”.

Read more…

Pe Ian McDonald cititorul român îl ştie din „Necroville” sau „Inimi, mâini, glasuri”, editate de „Pygmalion” în 1995. „Brasyl”, unul dintre romanele sale recente (din 2007), a fost nominalizat la premiul Hugo în 2009, intrând chiar pe lista scurtă.

Avem de-a face cu  trei poveşti diferite, care, la prima vedere, nu au legătură. În zilele noastre, o realizatoare de programe la o televiziune de scandal vrea să dea de portarul Moacir Barbosa şi să-l aducă la un soi de proces televizat, prin care publicul să-l judece în direct (şi, speră ea,  să-l condamne) pentru Finala Fatală, din 1950, când selecţionata Braziliei a pierdut, la ea acasă, Cupa Mondială la fotbal, în faţa Uruguayului. Marcelina e obişnuită să calce pe cadavre de dragul ratingului şi nu-şi face mustrări de conştiinţă că îl va tulbura inutil din recluziune pe nefericitul portar, ajuns acum la 84 de ani, care şi-a încheiat practic cariera după acea înfrângere şi a trăit retras, departe de lume.

În 2032, într-o lume în care totul este supravegheat electronic, în care omenii sunt identificaţi după semnătura electronică a ochelarilor-computer pe care îi poartă – i-shades – Edson, tânăr specialist în învârteli, se îndrăgosteşte de o hackeriţă implicată în operaţiuni ilegale la nivel înalt, efectuate cu ajutorului unui cuantum-computer. (Ea şi banda ei operează dintr-un camion aflat tot timpul în mişcare prin traficul aglomerat al metropolei, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi).

În 1732, părintele Luis Quinn este trimis de Ordinul Iezuit să investigheze un posibil caz de erezie al unuia dintre preoţii misionari trimişi să creştineze triburile din jungla Amazonului. Departe de civilizaţie, în luxuriantele păduri străine, situaţia se dovedeşte a fi mult mai gravă; preotul renegat a descoperit lucruri care mai bine rămâneau adormite şi care implică intervenţii în însăşi natura timpului. Dar nici părintele Quinn nu-i de colo, pentru că a intrat în rândurile bisericii după ce a ucis un om. N-a uitat niciodată cum să lupte cu spada, iar violenţa îi curge prin vene la fel de natural ca sângele.

Există o legătură între toate aceste poveşti, dar nu cea la care ne-am aştepta, adică un secret păgân descoperit cândva, care are reverberaţii până în viitor. Cele trei istorii nici nu se află pe acelaşi fir temporal. Ele se petrec în universuri paralele, pe fire diferite ale istoriei. McDonald recurge la teoria multiversului şi la noţiuni de fizică cuantică şi îşi construieşte povestirea pe ideea că toate lucrurile care se pot întâmpla s-au întâmplat, că toate universurile există, în paralel, că noi existăm în multiple exemplare, în universuri diferite, unde suntem tot ce am putea fi: poliţişti sau hoţi, drogaţi sau oameni de succes etc. Cum ajung atunci să se intersecteze drumurile celor trei şi ale altor personaje existente în roman? Răspunsul este teribil iar alegerea pe care o au de făcut personajele este, la rândul ei, una dificilă şi provocatoare. Read more…

Nu-i unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Philip K. Dick dar pe mine tot ce am citit de tipul ăsta, în afară de „Invazia Divină”, m-a captivat de-a binelea, chiar şi când, la final, am rămas conştientă de defectele poveştii. Să zici despre o carte de Dick că e bună sau proastă înseamnă cumva să treci pe lângă întreg fenomenul, căci nu despre asta este vorba.

EU CINE SUNT ŞI DE CE?

„Flow, my tears, the policeman said” vorbeşte, ca toate cărţile lui Dick, despre ce este real şi ce nu este real şi despre cele mai teribile spaime ale omului. Probabil de aceea rezonăm la poveştile lui, fiindcă se adresează mlaştinilor din subconştientul nostru, acelui loc în care, mici şi laşi, stăm cu plapuma trasă peste cap, îngrijoraţi numai de soarta noastră.

Cum ar fi să vă treziţi într-o dimineaţă şi să descoperiţi că nu existaţi? Că nu aveţi acte de identitate, nu figuraţi în registre şi baze de date (practic nu v-aţi născut) şi până şi cei mai apropiaţi nu vă mai cunosc şi, de fapt, nu v-au cunoscut niciodată, iar trecutul şi realizările pentru care v-aţi zbătut o viaţă practic nu au existat?

Dar dacă asta s-ar întâmpla într-un stat poliţienesc, unde toată lumea are un cod implantat şi unde trebuie să prezinţi cardurile de identitate barajelor organizate de poliţie?

Jason Taverner are această surpriză neplăcută într-o dimineaţă, după ce în seara precedentă prezentase cu succes emisiunea cu cel de-al doilea rating la nivel naţional, urmărită în direct de 30 de milioane de spectatori. Fiindcă Taverner fusese până atunci un star; răsfăţat, bogat, adorat, afemeiat, etc. Când se trezeşte redus la zero, Taverner este silit să acţioneze repede: fără carduri de identitate este o non-persoană şi va fi trimis în lagărele de muncă de îndată ce va fi prins. Şi trebuie să acţioneze singur, pentru că uriaşa proteză a statutului său social privilegiat nu-l mai susţine.

Bietul om nici nu ştie: e victima unui complot sau aceasta este realitatea şi asta a fost întotdeauna? A luat vreun drog sau, dimpotrivă, tocmai că n-a mai luat ce trebuia şi acum vede viaţa aşa cum era, iar anii de faimă au fost doar un delir? În lumea lui Philip K. Dick orice este posibil şi tot romanul se va juca astfel cu noi, făcându-ne să nu fim siguri ce este real şi ce nu.

Situaţia lui Taverner e cumva o metaforă a condiţiei individului în societatea modernă. Suntem definiţi de ceilalţi şi mai ales de cei apropiaţi. Cine suntem fără ei şi cum anume stabilim asta? Într-un alt plan, este o metaforă a celebrităţii şi a felului cum poate goli un om de conţinut: cum mai ştie vedeta cine este, cum mai este sigură că există, dacă nu mai are public în faţa căruia să evolueze?

Read more…

Chiar mă întrebam ce mai face Dan Doboş după trilogia “Abaţiei“ când bebe, instigat îndeaproape de voicunike, îmi azvârli în braţe, cu subtilitate, o carte. Pe copertă scria “Gheorghe, un om special” şi uite-aşa am dat eu peste antologia de proză scurtă a lui Doboş, scoasă de Media-Tech 2007.

Sunt 16 povestiri, selectate de pe parcursul a 20 de ani de scris SF şi, ca urmare, sunt inegale calitativ, cu toată rescrierea la care s-a dedat scriitorul. În consecinţă, unele mi-au plăcut foarte tare, iar altele mi-au displăcut de-a dreptul. Subiectele sunt variate: povestiri cu tematica religios-futuristică specifică “Abaţiei“, povestiri fantastice, povestiri SF.

Pletele Sfântului Augustin. Nuvela din care s-a dezvoltat “Abaţia“. Ceea ce este bine că s-a întâmplat, pentru că numărul de informaţii şi întâmplări acumulat în spaţiul unei povestiri o făceau să fie promiţătoare dar nesatisfăcătoare. Sub formă de roman este mult mai bine, cu informaţiile livrate mai cu ţârâita şi cu pauze în acţiune, astfel încât cititorul să poată savura şi asimila noutăţile (zeţii, fabrica de Mântuitori, noua religie şi principiile acesteia, conflictul Abaţiei cu Imperiul).

Franciscassino. Franciscassino este o staţie orbitală ocupată de urmaşii călugătilor franciscani. Este, în acelaşi timp, singurul loc în care se vindecă maladia numită Ciuma, care a rămas unica boală mortală pentru omenire. Vindecarea are loc în mod aleatoriu, printr-un soi de “ruletă rusească pe dos” care pare imposibil de controlat. Un reporter este de altă părere şi porneşte să-i demascheze pe călugări. Urmează o dezbatere interesantă despre relaţia dintre “a crede” şi ” a înţelege” şi un final din care n-am înţeles nimic, aşa că dacă poate cineva să mi-l explice şi mie chiar i-aş fi recunoscătoare.

A şasea cale. Mie mi se pare o poveste despre prostia savanţilor, care, căutându-l de Dumnezeu, uită de om. Sau poate că e o poveste despre faptul că tot ce e scris să se întâmple, tot se întâmplă. Depinde cum o luaţi. E cu Toma din Aquino (nu el e prostul). Read more…

“The Fall of Hyperion” este continuarea romanului “Hyperion” (o recenzie aici). Eu le-am citit în engleză dar ambele romane pot fi găsite în limba română la editura Nemira.

WARNING! Vă previn de la început că este o diferenţă vizibilă între primul roman şi continuarea sa. În “The Fall of Hyperion”, Dan Simmons renunţă la simplitatea clasică din “Hyperion”, care se concentra pe poveştile pelerinilor, spuse pe rând. De această dată, acţiunea sare dintr-un loc în altul, purtându-ne de de pe planeta asediată pe Tau Ceti Center, capitala Hegemoniei şi cartierul general al armatei, pe planeta Ordinului Templier, printre roiurile de comete ale atacatorilor extratereştri, în lumea virtuală a Inteligenţelor Artificiale (IA) etc.

Tabloul general al Hegemoniei umane este mult mai clar acum, cu toate minunile pe care Simmons ştie să le inventeze: planete extrem de variate, râul Tethis, care curge prin mai multe lumi (graţie portalurilor), promenada care trece prin toate cele 200 de planete, râul care curge în sus de pe un asteroid către orbita acestuia, planeta-pădure a templierilor, cu oraşe construite în copaci imenşi, o IA care vorbeşte numai în koani zen.

Intriga se complică, sunt aruncate în joc teme noi şi, în general, romanul capătă o complexitate narativă care poate fi simţită ca o ruptură faţă de “Hyperion”. Lucrătura este atât de complicată încât, la o primă lectură, unele iţe îţi scapă şi abia la o a doua lectură observi că ele sunt acolo, ceea ce poate crea iniţial o frustrare cititorului. (Eu una aşa am păţit şi, din reacţiile citite de-a lungul timpului în legătură cu “The Fall of Hyperion”, am constatat că nu am fost singura).

Sigur, nu trebuie să ne aşteptăm să primim toate răspunsurile, pentru că Simmons şi-a lăsat loc de continuări (“Endymion” şi “The Rise of Endymion”). Read more…