Ce am citit

The Reapers Are the Angels, de Alden Bell

Roman literar cu… zombi. Pe autor nu-l intereseaza de unde si de ce au aparut doamnele si domnii zombi, si nici ce vreau ei, pentru ca romanul este de fapt despre altceva. Este despre cum fiinta umana se poate adapta la aproape orice conditii. Personajul principal, Temple, este o tinara de 15, sau poate 16 ani, venita pe lume dupa zombocalipsa, prin urmare starea de fapt este “normalitatea”, singura “normalitate” pe care ea o cunoaste. Iarasi, zombi sint amenintarea ce mai mica, raul major vine tot din partea fiintelor “ginditoare”.

Desi avem parte de ceva actiune, volumul nu are o poveste, un plot. Este un roman de situatii si personaje. O carte scurta si frumoasa, total nerecomandata celor ce cauta explicatii “stiintifice” sau sense of wonder, dar buna pentru ceilalti.

Watership Down, de Richard Adams

Multi considera acest volum drept o carte pentru copii – cred ca cei mai multi cad in aceasta capcana deoarece este un volum de aventuri fantastice (heroic fantasy daca vreti) cu… iepuri. Practic autorul construieste o intreaga civilizatie cu ierarhie sociala, conflicte, tirani, eroi, poezie, mitologie etc. Daca in loc de iepuri am fi avut te miri ce extraterestri ar fi fost o foarte reusita civilizatie non-tehnologica.

Adevarul este ca romanul este o alegorie in stilul Ferma Animalelor insa mult mai subtila. Nu avem iepuri rai si iepuri buni ce se caftesc, ci directii gresite, prea multa ambitie si putere, lucruri care ajung mai devreme sau mai tirziu in conflict cu bunul simt si logica. Ca linie epica si personaje, aduce destul de mult cu Odiseea lui Homer.

Foarte interesante sint micile interludii-povesti cu eroul popular El-Ahrairah, un fel de Pacala de vitza nobila al neamului iepuresc si cu alte personaje mitologice iepuresti: Lord Frith (soarele), Prince Rainbow, The Black Rabbit of Inle (un fel de echivalent al Mortzii cu coasa).

La parti negative, se poate spune ca pe alocuri cartea este slow, spre very slow, peste 400 de pagini despre iepuri (fie ei si fantastici), flora si fauna din Hampshire, UK.

Volumul este deja un clasic in lumea anglo-saxona si nu a fost nici macar o singura zi out of print de la prima publicare in 1972, transformat in film animat in 1978, serial animat in 1999, si asa mai departe… Nu am nici cea mai mica idee daca a fost tradus in romaneste.

Ah, si inca ceva: Watership Down este numele unui deal, nu este nici o “nava” in cartea asta.

Vortex, de Robert Charles Wilson

Daca ar fi sa rezum experienta Vortex, as spune ca mi-a placut mai mult decit Axis, dar mai putin decit Spin.

Fara sa aiba aceeasi scara precum primul volum al trilogiei, Vortex penduleaza cu succes intre doua planuri narative, unul plasat in anii urmatori incheierii Spin-ului, si altul la aproximativ zece mii de ani dupa evenimentele din Axis.

Ma asteptam la ceva probleme privind empatizarea cu orice ar fi peste zece milenii avind in vedere cum ar empatiza un vinator-culegator din epoca de piatra cu Nasdaq. Wilson dovedeste insa o maiestrie deosebita in a se juca cu sentimentele cititorilor si ne conecteaza la viitorul indepartat prin problemele oamenilor si societatii zilelor noastre. Intre temele majore re-apare religia scapata pe cimpii, de fapt un fel de pseudo-religie ce constituie motiv de conflict intre hub-urile umane ce se conduc in moduri foarte diferite (limbic, respectiv cortical).

La sfirsitul romanului avem de aface cu un declarat si cinstit data-dump – probabil ca putea fi evitat, dar autorul a preferat sa asigure satisfactia cititorilor ce vor cu orice ce chip aflarea tuturor “raspunsurilor”.

Soft Apocalypse, de Will McIntosh

Pentru mine a fost o carte surpriza, surpriza dintre cele mai placute. Este printre putinele romane cu adevarat apocaliptice – majoritatea sint post-apocaliptice, relatind cum omenirea (sau resturi de omenire) se descurca sau nu DUPA apocalipsa, pe cind volumul lui McIntosh relateaza ce se intimpla IN TIMPUL apocalipsei. Intr-o oarecare masura este comparabil cu Oryx si Crake, insa cu diferente destul de importante: Atwood are personaje ce joaca roluri cheie in apocalipsa, McIntosh scrie despre oameni cit se poate de simpli ce incearca sa supravietuiasca; romanul lui Atwood sufera de tunnel vision (pe romaneste “ochelari de call”) batind toba pe ingineria genetica si pornografie, scapind din vedere alte aspecte, cartea de fata trateaza mai multe laturi ale prabusirii civilizatiei asa cum o stim.

Desi scriitura lui McIntosh nu are forta lui Atwood (greu de egalat, dupa parerea mea), autorul are momentele sale: intorsaturi, violenta, sex, abuz, etc., pe care le foloseste fara perdea, dar nu in mod gratuit. In acest volum cred ca am gasit si cea mai inspaimintatoare ipoteza avind in vedere ce se intimpla in prezent si e cam asa: aflati intr-o perioada de recesiune prelungita, doua personaje aflate intr-o situatie precara, discuta despre redresarea pietelor financiare si repunerea respectivilor pe picioare din punct de vedere material, dar o umbra de indoiala pluteste – daca pietele nu-si revin, daca or sa mearga tot in jos, daca acesta nu este decit inceputul unei prabusiri totale?

Mie personal mi-a placut acest roman, McIntosh a reusit un debut excelent. Am observat ca desi critica a primit volumul bine spre foarte bine (cu unele rezerve legate de ritm), review-urile pe Amazon sint foarte impartite. Cei carora nu le-a placut cartea reproseaza autorului politica zugravita (parerea mea e ca respectivii chiar nu vor sau nu le place sa vada ca este aceeasi politica ce se aplica ACUM), precum si fapul ca personajele nu sint niste persoane placute (cum am spus mai sus, oameni simpli cu bune si rele, ce sint nevoiti sa faca si fapte urite pentru a supravietui). Si mai interesant este ca multi dintre cei ce au scris review-uri pozitive sint (dupa spusele lor) cititori ocazionali de SF, pe cind ceilalti…

I Remember Pallahaxi, de Michael Coney

Pacat, mare pacat ca scrierile lui Coney sint out print si nu se bucura de cunoasterea / recunoasterea pe care o merita. Dupa surprinzatoarea Hello Summer, Goodbye, aceasta continuare confirma cu tarie geniul autorului.

Cartea de fata se deschide la aproximativ doua secole dupa evenimentele din prima parte (despre care am scris aici), cu o societate care prezinta doar urme de industrializare, ramasite ale societatii ce a precedat Marele Inghet. Aceasta decadere este oarecum compensata de faptul ca poporul stilk (bastinasii) pot accesa memoria genetica, insa accesul este limitat pe linie sexuala (adica femeile pot accesa memoriile mamelor, barbatii pot accesa doar memoriile tatilor, bunicilor, strabunicilor, etc.), chestie care creeaza o societate fracturata, separata pe aceeasi baza. Navigarea prin amintiri genetice se numeste stardreaming, iar persoanele ce pot merge cel mai departe in timp in amintirile stramosilor devin sefi (teoretic, in functie de experienta la care au acces prin stardreaming).

Un alt element este prezenta oamenilor, un fel de mica colonie miniera ce aplica un fel de politica de non-interferenta, dar care poate fi usor “ajustata” in functie de interesele materiale.

Scriitura lui Coney este foarte fluida, fara nici un fel de poticneli. Actiunea este plina de sense of wonder, dar nu in stilul hard-sf care de multe ori degenereaza intr-un data-dump (care din pacate reprezinta de multe ori punctul culminant, marea dezvaluire) in jurul caruia graviteaza intreaga carte. Coney prefera sa lucreze cu dezvaluiri treptate, reducind la minim momentele explicative, dezvaluiri ce se integreaza absolut natural in actiune si atmosfera. Personajele sint mai puternice, insa la fel de bine construite, fie ca vorbim de buni, de rai sau pur si simplu de personaje secundare.

Concluzia e ca Michael Coney a comis o continuare absolut fabuloasa, ducind firele narative spre directii proaspete dar care odata parcurse par naturale si firesti. Aceste carti sint comori pierdute cu sanse infime de a fi traduse in romaneste. Bine ca ne-am umplut de serii sforaitoare care nu spun nimic dar indoaie cu succes rafturile bibliotecilor.

Ce am re-citit

A Doua Invazie Martiana – A & B Strugatki

La fel de buna ca si alta data, o oda inchinata spiritului de turma si servilismului fata de putere. Din pacate este la fel de actuala…

E Greu Sa Fii Zeu – A & B Strugatki

Un volum de la inceputuri, tributar ideologiei comuniste, infierind dujmanii de clasa (raii din carte sint “camasile cenusii” si popii – hai zau!). Desi atmosfera specific strugatkiana se simte, din punct de vedere al tematicii, plotului (daca reusiti sa identificati unul) si structurii este o porcarie rara. Se mai intimpla si din astea…

Ubik – Philip K Dick

O re-lectura de control – l-am citit acum ceva vreme si incepuse sa se piarda, amintindu-mi mai mult senzatii legate de carte decit actiunea, personajele, etc. Acum se simte putin prafuit, in 50 de ani lumea s-a schimbat si literatura a tinut pasul. Oricum, si diamantele se prafuiesc, dar daca stii sa le apreciezi…

Downward to the Earth – Robert Silverberg

Probabil a ridicat probleme interesante acum multi ani, insa acum pare lipsita de nerv. In plus marele mister devine previzibil cam de la pe la jumatatea cartii, iar explicatia finala (care nu putea lipsi, nu-i asa?) este puerila si rasuflata. O carte chinuita de lipsa mizei… Dintre volumele clasice ale lui Silverberg, acesta cred ca este cel mai slabut.

Lecturi abandonate

Saracul Mieville… Embassytown m-a pierdut pe la pagina 120. Dupa o introducere de 100 de pagini in care este prezentata lumea si istoria personajului (autorul parca ne-avind incredere in capacitatea cititorului de intelege se ce intimpla si de ce) ajungem in “prezent” cind teoretic ar trebui sa inceapa plotul. Plotul “incepe” cu un bal care, pina la pagina la care am ajuns, pare sa aiba scopul de a prezenta personajele secundare, moment in care interesul meu a scazut undeva sub 0. Idei interesante, insa o astfel de structura de roman are darul de a ma deconecta complet de la ce se intimpla, pentru ca nu se intimpla nimic…

A doua carte abandonata este Kraken – dupa ce am tras de mine citeva capitole, pur si simplu am uitat ca am inceput-o. Sincer, nu-mi mai aduc aminte nimic (s-a intimplat acum vreo doua luni).

Imi pare rau, nu ma prinde si pace.

Se pare ca am ajuns la punctul spre care m-am indreptat in ultimele luni. The point of no return.

Pe scurt, cele intimplate si adunate in ultima vreme m-au convins ca problemele politico-administrative cu care se confrunta sf-ul si fandomul romanesc nu pot fi rezolvate. Clasa “politica sf” sufera de aceleasi boli precum surata sa mai mare, “adevarata” clasa politica. Lipsa de caracter, demagogie, idei fixe, “dujmanii” declarate sau aparente, abandonarea bunului simt in focul schimburilor de focuri nu ne lasa timp si loc de colaborare si dezvoltare. Ce se intimpla acum in fandom seamana foarte mult cu primele zile ale FSN-ului, cind un numar de oameni mai “intreprinzatori” urlau unii la altii, se injurau si in general faceau un circ de zile mari intr-o camera inchisa, pretinzind ca lucrau pentru binele poporului, in realitate incercind sa traga spuza pe turta lor.

Din pacate lucrurile sint la fel de complicate si in sf – nu exista rai si buni. As fi vrut sa fie asa, dar nu e. Adevarul e ca toate acestea fac rau sf-ului si in momentul de fata, fiecare flexare a bunului simt intr-o directie, atrage o flexare in directia opusa, de obicei mai puternica, creind un cerc vicios care se auto-amplifica prin rezonanta.

In virtutea bunelor intentii m-am lasat si eu atras in acest vertij – fara sa intru in camera respectiva am strigat de pe margine, devenind una din “cotzofenele sf”. Acum sint convins ca am facut rau, participind la amplificarea turbulentzelor, chiar daca intentiile au fost bune. Cer scuze cititorilor blogului si colegilor de site.

Din pacate mi-a luat cam mult timp sa inteleg: unii oameni nu se schimba niciodata, grupurile nu se schimba daca contin oameni care nu se schimba, iar grupurilor acestora le place in cercul vicios.

Dar stiti ce? Este doar un cerc cu numar limitat de oameni. Cercul si oamenii din cerc capata importanta in masura in care cei aflati in afara cercului sint dispusi sa le-o acorde. Si le-am acordat-o, si eu, si altii, fie sub forma articolelor si comentariilor, sub forma voturilor sau prezentei pe liste de “membri” fara importanta (dar folosite pentru a legitima te miri ce).

Azi am ajuns la concluzia ca am ametit de atita invirteala in cercul asta, care, ca orice traiectorie circulara nu are sanse sa ajunga la un capat, singurul rezultat fiind totala pierdere de vreme. No more! Prin urmare, Aspoiu a hotarit sa-si administreze un auto-delete, asta dupa ce a efectuat o “epurate” a posturilor din 2010-2011 ce faceau referiri la sus-mentionatele rahaturi politico-administrative. Aceasta decizie probabil va fi prezentata o mare victorie de catre o parte a oamenilor de bine ce pedaleaza in micul lor cerc, dupa bunul obicei conform caruia se flutura marile “realizari” in ochii “dujmanilor”, minimalizind in acelasi timp posibilele “merite” ale “celorlalti”. Nu pot decit sa le urez spor la cresterea productiei de ridicol. Eu unul nu vreau sa-mi mai pierd nici un minut cu prostioare din astea…

De aici inainte CititorSF se va ocupa numai cu discutii legate de arta (sf si conexa), adica film, comics, grafica, si mai ales carti.

Asadar, adio Aspoiu! And see you, readers, on the other side.

http://xelomon.wordpress.com/2011/06/08/steampunk-a-doua-revolutie/

http://www.goodreads.com/book/show/10875404-steampunk

http://revistanautilus.ro/articole/despre-sf-ul-cu-aburi-ii/

Chestii care s-au intimplat deja

Un articol entuziast despre Steampunk: A doua revolutie semnat de Horia Girbea, si preluat de SRSFF (at last! )… si inca unul in noul numar Nautilus, semnat de Ovidiu Petcu. Cel din urma pare a fi un foileton cu multe episoade (sezoane?). Me happy.

Deci a aparut si Nautilus-ul de mai, unde Marian Truță semneaza un editorial interesant despre premii, premii se ce vor “intimpla” in aceasta primavara…

Chestii ce se vor intimpla

Premiile Galileo merg mai departe, spre o decernare la BookFest, cred. Mai aproape in timp o sa se intimple Colocviul “Ion Hobana”, in cadrul caruia se vor decerna si premiile create in memoria maestrului.

Lecturi

Yellow Blue Tibia – Adam Roberts, o satira amuzant-amara, bine scrisa si interesanta. Asa cum am spus si prin alte locuri, cartea nu are nici o treaba cu rusii sau cultura rusa, este fabula – fabulatie – fabricatie 100%, dar asta nu-i taie din vigoare. Recomandata.

Downbelow Station – C.J. Cherryh, incepe bine, urmeaza cam 200 pagini foarte incete, dupa care finanlul ‘apoteotic’ pare cam grabit si neconvingator. Personaje cam chinuite, nu foarte ‘reale’ in actiuni si motivatii, de ex. Mazian, villainu’ de serviciu, cred ca autoarea l-a vrut carismatic (tot zice de respectul celorlalti), dar mie mi s-a parut un contopist psihopat si grandoman. In sfirsit, o carte medie si prea lunga.

Oryx and Crake – Margaret Atwood, mda, o carte care reuseste mai tot timpul sa-mi taie orice ce elan creator, chiar si la re-citire (ma pregratesc de The Year of the Flood). Dar tot sint multumit, am descoperit ca macar in materie de speculatii autoarea nu le-a prins chiar pe toate, m-am lovit de DVD si de inca o chestie (nu-mi amintesc acum) care sint deja depasite… Deci dragi autori de SF, cind vine vorba de tehnologie incercati sa nu fiti prea specifici.

PS. Fac curatenia de primavara in biblioteca, adica am niste carti asupra carora am dubii si am zis ca ar fi bine sa ma lamuresc daca le pastrez ori ba. Prima victima pare a fi Jay Lake

Zilele acestea, multumita MoshuluiSF am ascultat inregistrarea emisiunii “Exploratorii Lumii de Maine” dedicata ascensiunii SF-ului romanesc, ocazie cu care mi-am amintit ca nu am scris nimic despre Ad Astra 2011.

Asadar, dupa o trezire la ora 5:45 (de fapt nu am dormit mai deloc, din pricina emotiilor) si o convorbire matinala (pentru mine) cu domnul Ghidoveanu, plina de “Ăăă…” din partea mea, am purces incalzit spre locul unde se comite an de an Ad Astra, conventie mica dar cu traditie pe plaiurile locale.

Din punct de vedere al locului de desfasurare, nu au fost surprize, toate au fost la fel de bune precum la editiile anterioare. O singura problema: spatiul de parcare. Nu ca nu ar fi suficient in mod normal, dar cind este vorba de o conventie… Am avut noroc, am prins ULTIMUL loc de parcare disponibil. Deh, vorba aceea, cine se scoala de dimineata, prinde loc de parcare.

Primul panel la care am participat a inceput fix la ora 11:00 (o zi de simbata), si s-a intitulat “What is Horror?“. Pe linga subiect, punctul de atractie a fost prezenta lui Stephen Jones si Ellen Datlow, editori “de groaza” bine cunoscuti in spatiul anglo-saxon (Datlow a ajuns si in RO prin antologia The Year’s Best Fantasy & Horror, publicata la Nemira). Discutia a fost destul de animata, iar cea mai interesanta contributie mi s-a parut a fi cea a lui Jones. Printre altele s-a spus ca Horror-ul nu este un gen, si mai degraba e emotie trezita de plot si stil. Nu te apuci sa scrii pur si simplu Horror. Textul trebuie sa aiba in primul rind poveste, relatii, personaje, motivatii, nu doar o idei sau imagini terifiante. S-a mai spus ca generatia care a citit “Twilight” (or so) ca prima carte cu vampiri, nu poate crede ca vampirii pot fi personaje negative in texte horror; carti precum “Dracula” sau “Salem’s Lot” sint de neconceput.

Al doilea panel a fost de fapt o discutie libera intre Scott Edelman si Kathryn Cramer, ocazie cu care am aflat ca venerabilul David G. Hartwell intentioneaza sa se retraga din viata editoriala. Cind? Inca nu se stie… In alta ordine de idei, panelul asta este din categoria “se intimpla si la case mai mari”. Adica discutia a fost intre doi insi, Edelman si Cramer, iar in audienta au fost tot doi insi, eu si o doamna. A fost un pic ciudat in primele minute, dar discutia s-a incins rapid nu ma mai interesat ce-i in jur.

Steamboyz

Urmatoarea intilnire a fost dedicata antologiilor, iarasi cu Ellen Datlow, Stephen Jones, Kathryn Cramer, plus Don Hutchinson si Caro Soles. Si iarasi Stephen Jones mi s-a parut cel mai cu picioarele pe pamint, pe cind colegii sai americani s-au cam pierdut si contrazis in ce au spus. Pintre altele, se pare ca marile edituri americane sint impotriva autorilor noi, cu grad mare de risc, mai ales cind este vorba despre antologii. Prima conditie petru aparitia unei antologii originale este atragerea unor nume mari, autori de bestsellers. Au fost cazuri cind antologii intregi au fost aminate pina cind autorii importanti au comis textul, promis editorului si apoi tot aminat. Din punct de vedere editorial, America este acum mai mult o tara a imposibilitatilor decit a tuturor posibilitatilor. Situatia a fost rezumanta de Kathryn Cramer: “I need permission to do my art.“

Din acest punct de vedere, britanicii stau mult mai bine, sau macar Stephen Jones sta mult mai bine. Evident, si publisherii britanici prefera nume mari, dar nu se cramponeaza de asa ceva. Atitudinea lor e mult ceva de genul: “You didn’t get Stephen King? Well, bad luck… Maybe next year“. In acelasi timp, sa ai nume mari care iti trimit texte poate degenera intr-o situatie foarte problematica daca editorului nu-i plac textele. Adica nimeni nu vrea sa fie in situatia sa-l refuze pe Stephen King, si mai ales sa explice de ce…

A venit vorba si de ebooks… Cramer a zis ceva despre cum self-publishing-ul produce o gramada de lucrari slabe, si cum faptul ca o carte este publicata de o editura ar fi un fel de garantie a calitatii – o afirmatie destul de discutabila din punctul meu de vedere. Publica si eduturile destul “crap”.

Spre final cineva a intrebat despre “tips” pentru autorii aspiranti. Prima chestie: Datlow a spus ca-i interesata de nume noi, desi in prealabil spusese ca ea nu citeste slush-pile; aici sa-mi dati voie sa cred ca datorita coditiilor impuse de publisheri, editorii americani sint pre putin interesati de autori noi. A doua chestie: Jones a dat singurul “tip” veritabil, care suna cam asa intr-o traducere aproximativa: “daca scrii un text extraordinar cu vampiri (de exemplu), nu-l trimite editorilor cu un titlu gen “Vampirii” – titlul este foarte important pentru prima impresie“. A mai adaugat ca pentru o antologie, a schimbat intens mesaje pe e-mail timp de patru zile cu autorul unui text care ii placea foarte mult, dar care in opinia dinsului nu avea un titlu potrivit. Datorita lui Marian Truță pot sa ma laud ca am avut si eu o experienta similara…

Steam powered Gatling gun

Pe holuri am avut sansa sa admiram citeva costume si gadgeturi steampunk, unele foarte reusite, precum acea mitraliera Gatling foarte impresionanta. In a doua parte a zilei a fost un pic de buluceala ocazionata de o sedinta de autografe. Unul dintre autorii prezenti, Mercedes Lackey a facut o chestie destul de aiurea: in cadrul unui panel a oferit audientei o cantitate semnificativa de carti gratis, iar la sedinta de autografe treaba asta a creat o coada imensa in comparatie cu ce se intimpla la mesele celorlalti autori – cam lame faza, dupa parerea mea.

Din pacate eu am fost prezent doar simbata. Per total conventia mi s-a parut mai slaba ca organizare decit alte dati, panelurile pareau puse in program cu furca si se intimplau prea multe lucruri in acelasi timp. Au fost si paneluri bune, dar parca s-au intimplat din greseala. Pentru mine omul conventiei a fost Stephen Jones, iar zapacita evenimentului a fost Elizabeth Vonarburg – ar fi trebuit sa fie in panel cu Edelman si Cramer, dar cica a uitat; de altfel a comis-o si a doua zi la unul din panelurile lui Costi. Imi pare rau nu am reusit sa ajung duminica macar la panelul despre SF-ul european (la care s-a zvonit ca Steampunk: A doua revolutie o sa fie tradusa in engleza).

Costi cu cartile pe masa; in public, primul rind din dreapta spre stinga David G. Hartwell, Karl Schroeder, Kathryn Cramer.

Ne vedem in toamna la SFContario, cu Scalzi si Dozois.

PS. Am vrut initial sa scriu post in nota “miscarii SF” romanesti spre a ilustra un anumit punct de vedere, dar rezultatul suna atit de nasol incit am lasat-o balta. Incepea cam asa:

In zilele 8 – 10 Aprilie 2011, s-au desfasurat Consfatuirile Ad Astra, editia cu numarul 29. In dimineata zilei de simabata, 9 aprilie, lucrarile au debutat cu dezbaterea “Ce este Horrorul”, in cadrul careia Stephen Jones si Ellen Datlow au prezentat referate pe tema data. In continuare Dr. David G. Hartwell a prezentat comunicarea stiintifica…

P.P.S Relatare semnata de Costi aici, si Peter Watts aici.

Steampunk-ul este un sub-gen al SF-ului / istoriei alternative / fictiunii speculative care s-a evidentiat in anii ’80. In principal, literatura steampunk trateaza ere sau lumi unde puterea aburului este inca folosita pe scara larga – de obicei secolul 19, epoca victoriana britanica – incluzind importante elemente SF sau Fantasy. Scrierile steampunk prezinta deseori tehnologii anacronice sau inovatii viitoare asa cum ar fi fost anticipate de oamenii epocii victoriene; cu alte cuvinte, SF din perpectiva victoriana, inclusiv aspecte legate de moda, cultura, arthitectura, tehnologii, etc. Tehnologia steampunk poate include masini fictionale, sau tehnologii reale, dar dezvoltate mult mai devreme, intr-o istorie alternativa.

Scrierile steampunk includ istorii alternative ce exploreaza “calea ce nu a fost urmata” pentru tehnologii precum dirijabilele, computerele analogice ori mecanice.

Steampunk-ul este deseori asociat cu cyberpunk-ul, cele doua genuri influentindu-se reciproc. In afara de nivelul tehnologiei si baza acesteia, marea diferenta este ca steampunk-ul tinde sa fie mai putin distopic decit cyberpunkul.

In timp ce mare parte a scrierilor steampunk se refera la o perioada istorica, lucrarile mai recente sint adesea plasate in lumi fantasy cu putine relatii fata de orice epoca. Steampunk-ul “istoric” tinde sa prezinte locuri si/sau persoane reale intr-o istorie alternativa cu tehnologii diferite. Din anii ’90, steampunk-ul s-a dezvoltat dincolo de lucrari plasate in epoci istorice usor de recunoscut, incluzind lucrari plasate in lumi complet imaginare unde tehnologiile bazate pe puterea aburului sau arcurilor sint prevalente.Steampunk-ul “fantasy” (precum Perdido Street Station sau seria Jackelian a lui Stephen Hunt) pe de alta parte, prezinta lumi complet imaginare, deseori populate de creaturi fantastice co-existind cu tehnologii anacronice ori specifice epocii victoriene.

Intre steampunk-ul “istoric” si cel “fantasy” exista o alta varietate ce se petrece intr-un viitor ipotetic unde tehnologiile si estetica tip steampunk sint dominante.

Dupa parerea mea, in antologia Steampunk: A doua revolutie avem cam din fiecare fel, si fiecare povestire are elemente steampunk (in cantitati mai mari sau mai mici).

Sursa: aici.

• O noua recenzie pentru Steampunk: A doua revolutie, semnata de Liviu Radu in revista Nautilus.
• O reactie pe scurt, dar foarte elocventa aici (vezi ultimul paragraf)

Exploratorii Lumii de Maine – vedeti aici anuntul Moshului SF.