In weekend avem targ de carte. Targ de carte SF/F, mai exact. Final Frontier se cheama, e organizat de Bookblog.ro si va avea loc la Muzeul Taranului Roman pe 26 si 27 martie. Organizatorii anunta carti in romana si engleza, board games si comics.

Mai multe detalii gasiti aici… si poate ne vedem pe acolo.

Asadar, Schizoid, voicunike si Assassin asteapta de la voi un text despre un autor strain, nepublicat pana acum in Romania (important: textul trebuie sa fie despre un autor, nu o recenzie a unei carti). Detaliile vin direct de la sursa:

Conditii de fond, a caror incalcare atrage nulitatea absoluta – eliminarea din concurs:
• autorul sa nu fi fost publicat in Romania pana la data inceperii concursului, respectiv 3 decembrie 2010; exceptie la regula sus-mentionata o reprezinta publicarea unui text intr-o antologie;
• autorul sa fi publicat cel putin doua carti pana la data inceperii concursului.

Conditii de forma, a caror incalcare atrage nulitatea relativa, trimiterea spre autor pentru revizuire:
• minim 600 de cuvinte;
• minim analiza unei carti;
• un profil stilistic al autorului;
• o influenta notabila asupra autorului;
• un element de noutate al autorului.

Premiile sunt, evident, sub forma de carti: pentru locul intai prequel-urile Dune (trilogia Caselor) de Brian Herbert si Kevin J. Anderson, plus Razboiul batranilor de John Scalzi, iar pentru locul doi Haita, Crucifix si Cosmar de inchiriat de Serge Brussolo, plus Camuflaj de Joe Haldeman (editiile in limba romana).

Concursul nu e organizat in colaborare cu vreo editura, asa ca nu exista nici o garantie ca autorul vostru preferat va fi si tradus. Dar speranta moare ultima, nu? Eu sunt curioasa ce propuneri o sa apara…

Daca suna interesant, trimiteti textul la adresa concursdepublicare@gmail.com (cu subiectul PENTRU CONCURS), inainte de 20 decembrie 2010.

Retineti si urmatoarele:

Textul va fi atașat e-mailului, în format word, scris cu caractere Times New Roman, corp 12. Fiecare text va conține pe prima pagină numele autorului și titlul. În numele fișierului atașat se vor include numele autorului și titlul lucrării. Textul câștigător va fi publicat ulterior pe blogurile celor din juriu, cât și tuturor celorlalți ce se vor declara dispuși sa o facă. Spor la treabă!

Pentru informatii suplimentare… dati click pe linkurile de la inceputul articolului.

Pentru mine, Bookcrossing e “old news”. Contul meu dateaza din 2003 si la un moment dat am fost destul de implicata in miscare. [Cea mai placuta surpriza a venit cand o persoana complet necunoscuta mi-a trimis o carte din wishlist, o carte pe care mi-o doream foarte mult si al carei tiraj se terminase in urma cu ani buni. Inca ii sunt recunoascatoare australianului sau australiencei care m-a gasit fix pe mine.] In conditiile astea, ideea ca RRC “lanseaza” BC in Romania e ridicola – cum adica lanseaza? Proiectul a fost lansat de Ron Hornbaker si oricine era liber sa se inregistreze pe site… inclusiv romanii, care au si facut-o.

O sa presupun ca formularea se vroia a fi “RRC promoveaza BC in Romania” ca sa putem sa trecem mai departe si sa ajungem la partea buna: “Veţi găsi cărţile Bookcrossing la Târgul Gaudeamus, în spaţiile partenerilor noştri – Metrorex şi RATB – şi la Muzeul Ţăranului Român.” Prin asta, banuiesc, se intelege ca respectivele locuri au devenit “official Bookcrossing zones” sau OBCZ-uri, locuri in care administratia cunoaste si aproba “abandonarea” cartilor. Fenomenele tip bookcrossing nu sunt noi in Romania, avem Schimb de carti, am vazut deja cateva cafenele cu mini-bibilioteca proprie obtinuta din donatiile clientilor, dar nici una nu era legata de conceptul BC, asa ca initiativa RRC mi se pare foarte buna.

Exista o pagina speciala pt Bookcrossing pe site-ul RRC, care pare macar sa contina niste informatii utile, desi nu inteleg de ce ar fi nevoie de un intermediar cand oricine poate scrie adresa site-ului-mama in browser… in orice caz, sa spunem ca va fi un ajutor pentru cei care nu vorbesc engleza.

Per total, cred ca ma bucur. Desi RRC pare sa se implice mai mult decat e necesar in relatia dintre cititor si site-ul BC, promovarea nu are cum sa fie negativa. Poate, intr-un viitor nu prea departat, o sa eliberez niste carti si gasitorul chiar va lasa un mesaj pe BC… Pentru Gaudeamus o sa imi scot de la naftalina teancul de etichete printate acum 5 ani si o sa scotocesc prin rafturi. Daca gasiti o carte de-a mea, lasati un mesaj

P.S. Detalii despre BC se gasesc pe site-ul oficial sau pe cel al Radio Romania Cultural, dar daca aveti intrebari in plus, feel free. Nu am mai fost activa in comunitate de cativa ani, dar nu cred ca s-au schimbat multe lucruri.

Cartile vin in formatele epub si mobi, pe care le pot citi aproape toate readerele (cred ca eBookwise-ul meu cel vechi nu stia de ele, dar cele mai moderne ar trebui sa se descurce). Din pacate, oferta la SF/F este foarte limitata momentan: o singura carte, din cate am vazut eu, Little Brother a lui Cory Doctorow.

Multumita lui Vlad Puescu, am testat cartea pe Kindle-ul meu si arata foarte bine – toate diacriticele sunt la locul lor, fonturile arata la fel ca in carte (in Little Brother apar unele fragmente cu alt font decat restul textului), iar notele de subsol functioneaza onorabil (repaginarea nu e extraordinara dupa ce te duci la o nota de subsol, dar nimic deranjant). Avand in vedere ca varianta pe hartie costa 40 lei, iar cea electronica e 20… eu zic ca merita.

O singura chestie ii lipseste librariei Nemira: relationarea intre sectiunea de carti pe hartie si cea de e-books. I-ar trebui ceva de genul Amazon – “aceasta carte exista si in varianta Kindle, la pretul de X lei”.

Pentru mai multe detalii, mergeti pe blogul Nemira.

De la prima pagina am avut aceeasi senzatie pe care am descris-o in recenzia de la Makers – Little Brothers e pentru noi, cei care nici macar nu facem o pauza intre a citi W1n5ton si a intelege Winston… si intelegem chiar lucruri complexe de genul “if u c4n r34d this u r3411y n33d t0 g37 l41d” Cartea e plina de referinte la lumea “moderna” a internetului, genul de lucruri care fac parte din viata de zi cu zi a unui pusti de 17 ani, asa cum e Marcus sau W1n5ton, personajul principal: wikis, Pirate Party, Fark, Worth1000, B3ta (desi mi se pare greu de crezut ca Marcus sa fi jucat vreodata Wolfenstein, avand in vedere ca jocul a aparut in 1992 iar personajul e nascut cam tot atunci…). Doctorow nu mentioneaza si BoingBoing, dar probabil este si el pe lista de lecturi a lui Marcus.

In esenta, Little Brother are toate ingredientele pentru a placea publicului-tinta (adica adolescentii): un protagonist simpatic si gasca lui, o poveste de dragoste, internet si tehnologie, lupta cu autoritatile. Din pacate, Doctorow exagereaza cu sustinerea convingerilor sale politice. Personajul negativ este guvernul american care este eeeevil, iar subtilitatile lipsesc: dupa un atac terorist, Departamentul de Securitate Interna face exces de zel si aresteaza oameni nevinovati in numele sigurantei nationale. Inchisorii la care ajung prizonierii i se spune in mod informal Guantanamo din Golf (ca sa nu exista vreo sansa ca cineva sa scape aluzia). In final isi face aparitia si faimoasa tehnica de tortura a waterboardingului.

Trecand peste asta, povestea te prinde. Simpatizezi cu Marcus, suferi alaturi de el, ii tii pumnii si te bucuri atunci cand reuseste. L-as felicita pe Doctorow si pentru ca a reusit sa scrie un copil credibil, care nu are idei geniale intotdeauna si ale carui planuri esueaza uneori in lumea adultilor. In ciuda abundentei de idei subversive si a glorificarii (justificate, in linii mari) a puterii internetului, in final povestirea revine in lumea reala, iar deznodamantul are loc cu sprijinul de neinlocuit al adultilor.

Pe langa actiune, am mai apreciat ceva la Little Brother: lectiile. Probabil e un caz de love it or hate it, dar mie explicatiile despre criptografie si protocoale SMTP chiar mi-au facut placere.

Per total, mi se pare ca politica ii strica romanului. In ciuda entuziasmului cu care am inceput s-o citesc, pana la sfarsit am inceput sa ma satur de aluziile (sau afirmatiile de-a dreptul) cum ca guvernul american este malefic si se ocupa cu inchisul si torturatul nevinovatilor. Dupa parerea mea, lucrurile de genul asta nu isi au locul in carti pentru adolescenti, ci eventual in analize politice pentru adulti. Chestie care ma duce la alta dilema: avand in vedere continutul, parintii s-au scandalizat din cauza unei scene (neexplicite) de sex?! Si eu care ma gandeam ca mai ingrijorator ar fi ca fii si fiicele lor sa saboteze organismele guvernamentale…

N-o sa argumentez ca Doctorow e un mare scriitor, noul Martin sau Zelazny sau mai stiu eu cine. Scrie simplu, scrie fara pretentii, dar scrie despre noi.

Cine sunt acei “noi”? “Compun” de vreo 2 saptamani recenzia asta in minte si inca nu am gasit o definitie exacta. Noi suntem geeks – fie ca putem sa cream un nou internet paralel cu cel “oficial” (ca Marcus din Little Brother), fie ca suntem experti in programare, fie ca putem crea orice cu o imprimanta 3D (ca Lester si Perry din Makers), fie ca putem sa recitam in ordine alfabetica intreaga distributie a Star Wars, fie ca petrecem nenumarate ore pe internet citind speculatii despre cine e mama lui Jon Snow. Noi intelegem ca “puterea internetului” nu e doar o expresie bombastica si ca oamenii din cealalta parte a ecranului sunt reali. Noi stim ca jocurile video nu ne transforma in ucigasi in serie, ci chiar pot inlesni relatiile sociale. Noi ne dam seama ca a veni acasa si a juca Starcraft 2 nu e cu nimic mai rau decat a veni acasa si a te uita la Stirile de la ora 5. Noi traim conectati la retea fara sa devenim robotei fara sentimente. Noi putem sa intelegem tot limbajul folosit de Doctorow fara sa recurgem la Urban Dictionary sau la Jargon File (noi stiam de existenta Jargon File fara sa ajungem la site cu o cautare pe Google).

Cateva dintre exemplele de mai sus se refera la mine. Cateva se refera la prietenii mei. Toate sunt perfect normale in realitatea “mea” si in Makers.

Partea SF este infima: actiunea se petrece intr-un viitor foarte apropiat, o extrapolare nu foarte trasa de par a realitatii de azi. Economia o duce putin mai rau, tehnologia e putin mai avansata, dar in 10 sau 20 de ani am putea trai in lumea asta. Partea SF nu e importanta. Makers e povestea unui mod de viata, o versiune moderna a inceputului si a sfarsitului unui nou vis american.

Totul incepe, ca atat de multe lucruri, de la o corporatie. In cazul nostru, numele ei e Kodacell, s-a nascut din fuziunea Kodak cu Duracell si are un presedinte pus pe fapte mari: Landon Kettlewell propune un nou mod de a face afaceri, bazat pe sponsorizarea indivizilor cu idei. Orice inventator lipsit de fonduri, orice geek creativ poate sa beneficieze de cateva mii de dolari si de un manager care sa il ajute sa puna o afacere pe picioare.

Suzanne Church e jurnalista pe probleme de tehnologie, dar accepta oferta lui Kettlewell de a scrie (pe blog) despre niste antreprenori care profita de oferta lui de finantare. Barbatii plini de idei se dovedesc a fi doi prieteni din Florida, care au “biroul” intr-un mall abandonat si fac gadgeturi din vechituri. Cei patru, plus Tjan, managerul livrat de Kettlewell, alcatuiesc grupul de personaje principale ale cartii.

Prima parte a romanului este materializarea visului american al lui Doctorow, un fel de Boing Boing la scara mare: ideea lui Kettlewell da nastere unei adevarate miscari sociale si economice, botezata New Work. E greu sa iti scape ironia situatiei: o corporatie da mana libera tuturor geeks-ilor din America. Lester si Perry sunt fericiti ca niste copiii care au descoperit un joc nou, ca niste oameni care au descoperit ca, surprinzator, chiar pot scoate bani facand un lucru care le place. Suzanne este expresia visului atator bloggeri: isi da demisia de la ziar, scrie full-time pe blog, face mai multi bani decat inainte si are mii de fani.

Daca te recunosti macar putin in personaje, e imposibil sa citesti fara sa te entuziasmezi. Daca ti s-a intamplat sa aperi cultura web in fata cuiva care nu intelege, o sa iti doresti, ca si mine, sa traiesti putin in viitorul lui Doctorow. Makers m-a facut sa cred, macar pentru cateva ore, ca ceea ce majoritatea oamenilor numesc astazi “copilarii” ar putea deveni un mod de viata.

Dar lucrurile frumoase nu dureaza, iar Doctorow stie sa se opreasca inainte ca totul sa devina plictisitor sau imposibil de crezut. Visurile frumoase nu dureaza in lumea reala. Si totusi…

O sa ma opresc aici cu rezumatul. Romanul mai are doua parti, scrise in alt registru. Entuziasmul debordant dispare. Lumea reala distruge visurile… dar intotdeauna apar unele noi.

Din pacate, ceea ce ma face pe mine sa-l apreciez atat de mult pe Doctorow va indeparta multi cititori. Daca nu te recunosti macar putin in personaje, daca nu intelegi limba pe care o vorbesc, daca nu le intelegi motivatiile… rezultatul va fi cam ca recenzia asta a lui Kyo (la Un miliard de sanse, prima parte din roman (adica nuvela Themepunks, din care a fost extins Makers, cred), aparuta la Millennium Press). Doctorow scrie prea mult pentru “noi” si sunt convinsa ca pierde multi cititori asa. (Mie imi place sa ma simt unica, asa ca ma bucur intr-un fel ca textele lui nu plac tuturor.)

Cateva exemple; de ce Makers trebuie sa fie inteles din prima pentru a fi apreciat la adevarata valoare:
* “No, no, no. A googol times no!” (Un googol este numarul 1 urmat de 100 de zerouri si inspiratia pentru numele Google.)
* Roboteii care curata plajele nu “aspira”, ci “roombeaza”
* Galeria interactiva pe care o deschid Lester si Perry este un Digg adus in lumea reala: vizitatorii pot sa voteze pozitiv sau negativ exponatele si locul lor in sala este schimbat in functie de popularitate.

Daca nu intelegi ce e misto la maruntisurile astea… probabil ar fi o idee mai buna sa citesti alta carte.

Din partea mea, Makers primeste 5 stelute din 5. Doctorow a reusit sa combine perfect entuziasmul de fan DYI cu economia, a scris cateva personaje cu care ti-ai dori sa iesi la bere, si a reusit sa ne ofere un sfarsit dulce-amarui care sa ne readuca la realitate, dar care sa ne lase in continuare sa speram. Pentru mine urmeaza For the Win, un roman YA despre gold farmeri… si, cu putin noroc (si timp), va avea parte de o recenzie aici, alaturi de Little Brother.

P.S. Makers, ca toate romanele lui Doctorow, poate fi descarcat gratis de pe site-ul lui.

Cand teroristii cu pricina pun stapanire pe postul TV, ii iau ostatici pe directorul postului, pe reporterul-vedeta si pe fata de la meteo si deturneaza stirile ca sa serveasca scopului lor. Dar directorului i se invart rotitele: daca esti ostatic si oricum trebuie sa produci emisiunile pe care le doresc teroristii, de ce nu ai folosi ocazia ca sa scoti postul din rahat? Un reality show in direct cu baietii rai e exact ce doreste publicul; ratingul creste intr-o zi cat altele in sapte si toata lumea castiga: teroristii isi transmit mesajul intregii Americi, iar ostaticii pot sa viseze la bani si faima – daca scapa cu viata.

Romanul este impartit in zile, iar primele doua-trei m-au facut pe rand sa rad, sa ma minunez de cat de actuala pare situatie (desi cartea e scrisa acum mai bine de 15 ani) si sa imi dau seama ca situatia nu e nici pe departe atat de fantezista cum ar parea la prima vedere. (Ah, da, daca va inchipuiati ca e un roman SF, nu e cazul.) Dan Diaconescu arestat, cu fanii in fata tribunalului si toate televiziunile discutand cazul? Suna cunoscut? Cam asa ceva, plus niste bombe si salvarea planetei.

Din pacate, dupa primele 200 de pagini, actiunea incepe sa stagneze. Incep sa se clarifice relatiile dintre teroristi si ostatici si intre teroristi insisi, dar lucrurile care erau distractive la inceput devin obositoare. De cate ori poti sa citesti despre cum directorul postului discuta cu directoarea firmei care redistribuie transmisia? Prea multa logistica si prea putina dezvoltare a actiunii.

Sfarsitul devine previzibil destul de devreme, dar nu asta e problema romanului. Sufera de un singur lucru: lungime. Chiar daca reuseste, din loc in loc, sa aduca o scena sau o idee care sa te captiveze, nu mentine aceeasi stacheta pe tot parcursul. Daca editorul ar fi taiat vreo 200 de pagini… rezultatul ar fi fost mult mai bun, dupa parerea mea.

Eu incerc sa vad partea pozitiva: cartea incepe bine si se termina bine. Primele interactiuni ale teroristilor cu ostaticii fac toti banii, iar interviurile din final reusesc sa arate destul de bine cum personaje atat de diferite ajung sa fie unite, macar temporar, intr-un tel comun. Daca reusiti sa ignorati partile plictisitoare si nu va asteptati la mai mult decat entertainment pur, nu cred ca o sa regretati ca ati citit Imagini la ora unsprezece. Dar exista si carti mai bune…

Daca intrebi pe cineva “Cine e Zelazny asta?”, probabil o sa spuna ceva despre seria Amber sau Lord of Light. Cu putin noroc, o sa-si aduca aminte si de cateva alte romane – la noi au mai aparut Damnation Alley si This Immortal. Cu toate astea, probabil punctul forte al lui Zelazny a fost si a ramas intotdeauna proza scurta. Desi povestirile lui au fost colectionate in cateva volume, mai vechi si mai noi, foarte multe au ramas pe dinafara. Din acest motiv, acum cativa ani NESFA Press au anuntat ca intentioneaza sa adune toate povestirile lui Zelazny intr-o serie de 6 volume. Suna prea ambitios si prea frumos, asa ca m-am entuziasmat pe moment si am uitat peste cateva zile… pana la inceputul anului trecut, cand s-au tinut de cuvant si au publicat primul volum.

Ca sa fie clar de la inceput, The Collected Stories of Roger Zelazny nu e pentru oricine. La $29 volumul, o suma de $174 plus taxe postale nu e tocmai din categoria “bani de buzunar”. Pentru cei care sunt curiosi privind proza scurta a lui Zelazny, eu as recomanda The Doors of His Face, The Lamps of His Mouth. Pentru fani si colectionari in schimb, colectia de la NESFA Press e extraordinara.

Ca structura generala, fiecare volum contine povestiri, poezii, note (ale editorilor si ale autorului), articole ale altor scriitori care l-au cunoscut/au fost influentati de Zelazny, cateva curiozitati, plus cate o parte a unei biografii extinse.

Acest prim volum cuprinde:
* doua articole: Out of Nowhere, de Robert Silverberg, despre opera lui Zelazny, si Before Amber, de Carl B. Yoke, despre inceputurile “carierei” sale. Yoke a fost prieten si coleg cu Zelazny inca din scoala generala, si a colaborat cu el in adolescenta la o serie de povestiri despre doi monstri (Yok si Zlaz) care au diverse aventuri.
* 29 povestiri, de la cele cunoscute, ca A Rose for Ecclestiastes, la cateva scrise sub pseudonim
* 32 de poezii, printre care Braxa (poezia din A Rose for Ecclesiastes) si “the most famous prayer in science fiction and fantasy”, asa cum o numesc editorii, The Agnostic’s Prayer din Creatures of Light and Darkness.
* un articol scrise de Zelazny, Sundry Notes on Dybology and Suchlike, despre arta scrisului – putin cam haotic pentru gustul meu.
* prima partea a biografiei …And Call Me Roger, anii 1937 – 1964
* curiozitati: o jumatate de povestire publicata intr-un fanzin (al carui numar urmator nu a mai aparut, deci povestirea a ramas neterminata), o povestire (tot fara final) nepublicata, un scenariu de cateva pagini, tot neterminat, si una dintre povestirile din seria celor scrise cu Carl B. Yoke.

Pe langa pret, mai e un motiv pentru care spun ca aceasta colectie e pentru fani: chiar si un autor ca Zelazny mai da rateu. Chiar deseori. Iar cand scopul declarat al unui volum e sa adune abosolut toate scrierile dintr-o perioada, e inevitabil ca printre ele sa se strecoare si unele de calitate mai slaba. Threshold are multe povestiri experimentale; uneori experimentele reusesc, alteori nu. De exemplu, o povestire SF bazata pe actiunea unei piese de teatru (The Revenger’s Tragedy de Tourneur) suna interesant, dar in practica nu prea functioneaza. Merita mentionat totusi faptul ca, si in cele mai plictisitoare povestiri, se simte talentul de scriitor. In definitiv, faimoasa A Rose for Ecclesiastes a fost scrisa la inceputul carierei sale, chiar inainte sa isi faca debutul ca profesionist (cu doua povestiri mai slabe). Motivul pentru care nu a trimis A Rose spre publicare? Simtea ca planeta Marte pe care o folosise in nuvela devenise prea improbabila in contextul anului 1962. Dupa parerea mea, asta il face pe Zelazny atat de bun ca scriitor: desi science-ul din science fictionul lui e complet fals, povestirile functioneaza perfect.

Daca mare parte a Threshold a fost cel putin inedita, daca nu chiar remarcabila, sfarsitul volumului nu a fost foarte propice pentru mine. Editurii au ales sa reproduca nuvela (de mare intindere) He Who Shapes si… nici de data asta nu mi-a placut. Citisem The Dream Master, romanul in care a fost extinsa povestirea, in urma cu cativa ani, si impresia a ramas aceeasi – indiferenta spre plictiseala. Cei care i-au dat Nebula n-ar fi de acord cu mine, dar asta e.

Per total, Threshold nu aduce opere de arta (nici A Rose for Ecclesiastes nu e printre preferatele mele), dar e o introducere perfecta in opera si viata lui Zelazny. Are si povestiri bune, si povestiri slabe, dar impreuna chiar creeaza o privire de ansamblu asupra lui Zelazny-scriitorul din anii ’60. Cat despre textele de non-fictiune… mi-au placut cel putin la fel de mult ca cele de fictiune. Daca scrierile lui Zelazny pot fi gasite (mai greu sau mai usor), amintirile celor care l-au cunoscut sau fragmentele de scrisori ar fi ramas bine ascunse pentru majoritatea fanilor sai. Probabil ca pe majoritatea cititorilor nu ii intereseaza decat partea literera; pentru mine, viata autorului conteaza la fel de mult.

Nu o sa va spun sa fugiti sa comandati cartile. Motivele sunt mai sus. Dar daca vreun colectionar sau fan citeste aici… da, merita. Cu siguranta.

Note:
1. Un pic de informatii “istorice”, in caz ca cineva e curios pe ce imi bazez parerile: am citit majoritatea romanelor lui Zelazny, cred ca am toate colectiile de nuvele care se gasesc in momentul de fata, si am citit toate nuvelele (colectionate sau nu) care se gaseau acum cativa ani pe nemuritorul canal #bookz. In total sunt multe texte, si totusi in The Collected Stories am dat peste cel putin 25% povestiri noi.
2. Stiu ca o parte din povestiri au fost traduse si in romana, dar o sa ma refer la toate cu numele in engleza. Pentru o lista completa a traducerilor in limba romana, postul asta al lui Nicu este foarte, foarte bun.
3. Nu rezonez cu poezia. Nici macar cand e vorba de Zelazny. Recenziile din aceasta serie se vor referi strict la proza.

P.S. Pe 26 iunie Roger Zelazny a fost introdus in Science Fiction Hall of Fame.

Galileo Online se doreste a fi un site independent – un fel de o revista separata -, deci nu va asteptati ca materialele din Galileo “offline” sa apara pe Galileo online. Lansarea oficiala a site-ului este pe 1 iulie, dar deja aveti ce citi, de la recenzii la stiri.

Daca aveti sugestii sau plangeri, le puteti exprima pe blogul lui Horia Nicola Ursu, aici.

Prima impresia e ca arata bine. Hartia e cum trebuie (nu foarte grea, din fericire, am eu o problema cu asta), coperta e tiparita frumos… dimensiunile nu-s pe placul meu, dar am mai spus-o si faptul e consumat.

Povestirile
James Patrick Kelly – O sansa din 10^16
Am impresia ca am mai citit cate ceva de Kelly, dar probabil toate au cazut in aceeasi categorie ca O sansa din 10^16: usor de uitat. In cazul de fata, un om din viitor ajunge in viata unui pusti de 12 ani care ar putea salva lumea (ma rog, adica are o sansa din 10^16 de-a reusi). Nu pot sa spun ca m-am plictisit citind-o, dar nici nu m-a impresionat.

Liviu Radu – Doi batrani, pe o banca…
Probabil ca mi-au scapat cateva subtilitati din cauza ca nu am citit Frankenstein… in orice caz, impresia pe care mi-a lasat-o a fost asemanatoare cu povestirea lui Kelly – ok, dar nimic memorabil. Introducerea mi s-a parut prea lunga, n-am inteles de ce o persoana ar veni la aceeasi banca din parc la aceeasi ora si ar intreba necunoscutii ce carti citesc… dar speculatiile au fost interesante. Nu stiu cat de mult au in comun cu evenimentele reale cunoscute, dar nici nu ma prea intereseaza; abordarea in sine a fost destul de inovatoare ca sa ma tina curioasa pana aproape de sfarsit.

Sebastian A. Corn – Vonu
Vonu mi-a placut mai putin decat alte nuvele ale lui Corn. Imaginatia e la locul ei, idem versiunea proprie de cyberpunk… dar rezultatul nu m-a dat pe spate. Ideea cu Romania pe post de buric al pamantului mi s-a parut bine justificata, dar clonele si intentiile lor si exact de ce trebuia sa-mi pese… nu. Jimi Hendrix a fost simpatic totusi.

Norman Spinrad – Jurnale din Anii Molimei
Spinrad nu e printre autorii mei favoriti, chiar deloc, asa ca nu ma asteptam la mare lucru. Cu toate astea, nuvela s-a dovedit a fi preferata mea din revista. Intr-un viitor nu foarte incredibil, o molima se raspandeste pe cale sexuala (a pornit din Africa, s-a raspandit in comunitatile de homosexuali, dar e Molima, da? nu SIDA, ca tre’ sa fie SF), cu consecinte evidente: sexul “pe viu” e periculos, masturbarea e sport national si sexul propriu-zis se face numai prin intermediul unor prezervative si diafragme high-tech. Cateva personaje se intersecteaza in aceste conditii si salveaza omenirea. (Nu e spoiler, asta ni se spune din a doua pagina.)

Ce iese bine: societatea Molimei, violenta, viata linistita a celor care nu mai au nimic de pierdut (nu foarte realist, dar mi-a placut ideea), personajele care chiar reusesc sa aiba putina personalitate.

Ce nu iese bine: ideea de jurnale (serios, un bolnav de Molima care isi petrece viata omorand si violand scrie un jurnal?!), cliseele (crestinul fanatic, militarul nebun, doctorul care vrea sa salveze lumea, corporatiile medicale malefice), scriitura asa-si-asa. O sa imi spun ca Spinrad nu a vrut sa se ia prea mult in serios… altminteri nu-mi explic procedeele de telenovela gen “cine putea fi atat de nebun incat sa o faca…” // se termina capitolul // urmatorul capitol este cu, ghici cine, mercenarul John care e in cacat pana la gat. No shit.

Cu toate defectele, nuvela m-a prins. Spinrad in continuare nu-mi place, dar sa spunem ca mi-e putin mai simpatic acum.

Joe Haldeman – Graves
Initial, am reusit sa o ratez complet. Poate e de vina revista, poate lipsa mea de atentie, dar m-am intrerupt din citit dupa interviu si, cand am revenit, am reusit sa sar peste povestire fara sa-mi dau seama. In plus, butonandu-mi iPodul in drum spre serviciu, am descoperit si ca aveam nuvela pe el de luni intregi… (A fost citita in podcastul StarShipSofa – mp3-ul e aici). La nici 10 pagini, e usor sa sari peste Mortuare, dar ar fi pacat. Inca o povestire cu razboiul din Vietnam (care inseamna mai mult pentru un american decat pentru noi), dar e scurta si la obiect, iar Haldeman stie sa scrie, asa ca poanta finala, desi are doar putin peste o pagina, are efectul scontat. Nu, nu va spun care e, e mai misto asa.

P.S. Mircea Pricajan explica aici traducerea titlului: “graves registration este un serviciu militar care se ocupă cu recuperarea cadavrelor de pe front, identificare lor şi transportarea spre locul de îngropăciune. din 1991 încoace, acest serviciu şi-a schimbat numele în mortuary affairs.”

Articole

Cory Doctorow – Adolescentii si sexul
Ce m-a surprins nu a fost articolul (stiam deja ca apreciez ce scrie Doctorow), ci premiza lui. Niste oameni chiar au fost indignati ca niste copii de 17 ani dintr-o carte fac sex? Fac sex off-screen? Intr-o carte care atinge subiecte mult mai serioase? Destul de multi oameni au fost indignati incat sa fie scris acest articol? Avem o problema…

Peter Watts – Ce-ar fi sa decolam si sa-i facem praf de pe orbita?
Cred ca am mai citit articolul si pe blogul autorului, dar mi-a facut placere sa-l recitesc. Niste idei interesante, cateva chestii care nu-mi trecusera prin cap, iar titlul e ales numai bine. Per total, de acord cu Watts, inclusiv cu sfarsitul: nu am mers la Avatar pentru povestea adanca, sa fim seriosi.

Paul Di Filippo – Cyberpunk: Dupa 25 de ani
Cred ca lipsa mea de afectiune pentru cyberpunk e cunoscuta deja, asa ca nu va fi o surpriza faptul ca nici n-am citit articolul pana la capat.

Mircea Oprita – Elogiul unei cariere, Graham Sleight – Ray Bradbury
Doi autori care nu ma intereseaza in mod deosebit, deci nici biografiile lor nu m-au interesat. Pentru fani…

Interviu

Joe Haldeman in dialog cu Horia Nicola Ursu
Inca un scriitor pe care nu l-am citit in mod extins, asa ca am luat interviul ca pe o chestie informativa, sa vad ce are de zis un scriitor faimos. Nu mare lucru, s-a dovedit; din pacate raspunsurile la interviu par standard, fara multe detalii si fara sa dezvaluie mare lucru din personalitatea autorului.

Cateva observatii de final:
- Dupa cum au remarcat si Stefana Czeller si Adina, biografiile autorilor ar sta mai bine inainte de povestiri. Vreau sa stiu cine e autorul inainte sa ma apuc de citit textul lui, nu dupa.

- Mici greseli de corectura, din fericire nimic major; traducerile au sunat bine toate.

- FYI pentru editii viitoare – Mindbridge a lui Haldeman a fost tradusa la Teora drept Conexiunea PSI (traducerea nu e notata in paranteza in biografia respectiva).

Daca ar fi dupa mine, Galileo ar avea mai putine articole semi-biografice (lista de autori despre viata/opera carora as vrea sa citesc e foarte, foarte mica), mai multe articole despre alte teme (preferabil mici si scurte, pentru diversitate), iar partea de literatura ar ramane la fel. In continuare mi-as dori-o in format de revista glossy, dar asta e

Despre Galileo a mai scris si Eddie, aici.

Puteti sa ne votati in continuare aici pana pe 24 martie. Promitem ca impartim cu voi premiul daca luam ceva. S-ar putea sa fie cam greu, pentru ca in anii trecuti s-au dat chestii gen iPod, dar va lasam sa atingeti diploma, ok?

Edit:
Pentru spammeri: NU facem schimb de voturi. Nu. Deloc. In nici un caz. Si daca va bag comentariul in spam nu inseamna ca trebuie sa-l scrieti din nou.

Treptat-treptat am aflat amanuntele importante: revista va aparea trimestrial, va fi in format trade paperback mediu (adica 20,5 x 13,5 x 1,7 cm) si va arata… cam ca o carte, pentru ca sunt planuite 240 pagini pe numar.

Despre continut nu stim prea multe detalii – puteti vedea lista de autori pe coperta, iar aici Horia ne spune cate ceva despre ce va cuprinde revista.

Si partea cea mai importanta: cat o sa coste si de unde puteti s-o cumparati. Pretul suna bine pentru 240 de pagini – 15 lei per numar. Daca o sa arate la fel de bine pe cat se anunta, eu zic ca merita banii… e doar de 2 ori mai mult decat o revista glossy, in definitiv Cu distributia stim cu totii cum e (sublima, dar lipseste cu desavarsire), asa ca varianta cea mai simpla ramane abonamentul. 50 lei pe an, cu bonus cate o carte la fiecare numar pentru cei care se aboneaza inainte de 1 aprilie. Plata se face prin mandat postal, transfer bancar sau Paypal (detalii aici).

Eu m-am abonat… asa ca vor veni si niste pareri imediat ce o primesc.

Reducerile arata bine, azi avem parte de Jocurile Foamei gratis pentru o comada a Sfidarii… sa vedem ce urmeaza