Best of 2016: Too Like the Lightning de Ada Palmer

You will criticize me, reader, for writing in a style six hundred years removed from the events I describe, but you came to me for explanation of those days of transformation which left your world the world it is, and since it was the philosophy of the Eighteenth Century, heavy with optimism and ambition, whose abrupt revival birthed the recent revolution, so it is only in the language of the Enlightenment, rich with opinion and sentiment, that those days can be described.

Too Like the Lightning, cartea de debut al Adei Palmer, are o copertă în care vedem mașini zburătoare deasupra un oraș futurist pe un modern font sans-serif. Pe prima pagină apare însă o imprimare și ornamente tipice pentru secolul XVIII, și permisiuni în franceză și latină care spun că publicarea acestei cărți a fost aprobată de cenzorii religioși și de către Regele Spaniei. Suntem oare în fața unei cărți science-fiction care se petrece în viitor sau o ficțiune istorică situată în Epoca Luminilor? De fapt, ne aflăm în fața unui miracol al literaturii, pentru că Too Like the Lightning reușește în același timp și în cadrul aceluiași fir narativ, să fie și una, și alta.

Too Like the Ligtning se petrece în anii 2450, într-un viitor care pare utopic, în ciuda faptului că e departe de perfecțiune, plin de mașini zburătoare, orașe strălucitoare, roboți, vacanțe școlare pe lună, adică are toate atributele unui science-fiction scris în Epoca de Aur. Dar umanitatea din secolul XXV redescoperă Epoca Luminilor, inventând un nou iluminism, astfel că naratorul acestei cărți scrie cu o voce specifică anilor 1700, adică una personală, plină de opinii, intimă, cu lungi diversiuni despre istorie și filozofie, și cu adresări directe cititorului.

Palmer, care este de profesie istoric, specializat în perioada Renașterii, apelează la toate cunoștințele pentru a crea un Pământ al viitorului în care sistemele socio-politice sunt atât de diverse și de bine gândite, încât Too Like the Lightning se poate citi cu ușurință ca un roman hard-SF. Însă cum ai putea să scrii un roman science-fiction în care să poți studia ca într-un laborator diferențele dintre sistemele politice și economice, cum ai putea să le înzecești interacțiunile, iar acestea să se petreacă în același spațiu și timp? Palmer găsește o soluție pe cât de ingenioasă, pe atât de simplă – invenția unui sistem de mașini zburătoare de mare viteză care pot înconjura Pământul în doar cinci ore și care are ca și consecință abolirea distanțelor geografice și colapsarea granițelor și apoi a statelor geografice (partea mai puțin bună a acestui sistem de transport este faptul că manipularea și sincronizarea a milioane de mașini ce circulă cu viteze uriașe necesită oameni care sunt crescuți de la naștere doar în realitatea virtuală). Dispariția distanțelor geografice duce astfel la asocierea oamenilor cu aceleași vederi socio-politice și economice, indiferent de locația în care trăiesc aceștia. Astfel, în loc de statele naționale, apar șapte Hive-uri: Humanists, Utopians, Europe, Mitsubishi, Masons,  Cousins și Gordian. Hive-urile sunt la rândul lor constituite din Bash-uri, cămine colective formate din patru până la douăzeci de prieteni.

Anumiți indivizi care nu se regăsesc în nici un Hive, pot alege să rămână Hiveless, dar majoritatea oamenilor locuiesc în aceste Bash-uri formate din prieteni care, în general, s-au întâlnit în timpul facultății. În aceste grupuri pot exista relații romantice, chiar căsătorii, la fel cum pot exista relații între membrii diferitelor Bash-uri, dar sexul și legăturile romantice nu sunt cele care atrag tinerii în a se asocia, ci prietenia, interesele comune și nevoia de a aparține unei comunități. Copiii (bash’sibs) sunt crescuți de toți adulții dintr-un Bash (ba’parents) pentru ca apoi să plece și să formeze la rândul lor alte Bash-uri (Și dacă vă gândiți bine, o astfel de celulă de bază a societății are toate șansele să funcționeze mult mai bine decât familia actuală bazată pe atracția sexuală).

De asemenea, din cauza războaielor religioase care aproape au distrus planeta, religia este interzisă, dar pentru că oamenii simt nevoia în continuare de consiliere spirituală și emoțională, de dezbatere a diferitelor credințe, există sensayers cu care să poată discuta și care să-i ajute să vorbească  și să ajungă la propriile lor concluzii în legătură cu astfel de lucruri.

Un alt aspect extrem de interesant al lumii create de Ada Palmer îl reprezintă faptul că pronumele „el” și „ea”, nu se folosesc în conversație, fiind practic tabuuri. Dar pentru că Mycroft narează cartea în stilul secolului XVIII el simte nevoia să folosească aceste pronume, dar nu pentru a arăta sexul biologic al diferitelor personaje, ci pentru a sublinia anumite caracteristici ale lor asociate cu feminitatea sau masculinitatea. Astfel, un personaj masculin cu un puternic instinct matern va fi o „ea”, iar o femeie dominatoare va fi un „el”; sau, pur și simplu, folosește cele două pronume atunci când descrie o rivalitate sau o relație între profesori și elevi, pentru a exista un echilibru între femei și bărbați. Este o modalitate total inovatoare de a explora în ce măsură sexul e un construct social a cărui complexitate depășește cu mult limitările limbajului.

Too Like the Lightning este narată de Mycroft Canner, cel mai celebru condamnat al lumii, care pentru a-și răscumpăra crimele, trebuie să servească pedeapsa ca Servicer, adică este obligat să cutreiere lumea îndeplinind sarcini la dorința oricui i-o cere. Și pentru că Mycroft este foarte priceput în ceea ce face, la el apelează de multe ori liderii Hive-urilor pentru a investiga și rezolva diferite probleme care pot mai mult sau mai puțin pune în pericol stabilitatea lumii. Iar de această stabilitate depinde  echilibrul din Hive-uri, unitățile socio-politice ale lumii ce sunt formate din oameni care, indiferent de locația geografică unde locuiesc, au aceleași orientări politice și interese comune. Astfel, când un comunicat de presă transpira înainte de a fi publicat oficial și amenință să distrugă pacea în care omenirea se scaldă de trei secole, Mycroft este chemat din nou să investigheze misterul. Însă situația este mult complicată de faptul că Bridger, băiatul de care Mycroft are grijă în secret, pare să aibă abilitatea de a manipula realitatea și în consecință de a declanșa distrugerea lumii.

Mycroft este un personaj grozav, care în ciuda faptului că-ți ascunde multe și te poartă prin multe evenimente în necunoștință de cauză, este extrem de inteligent și fermecător, iar grija pe care i-o poartă lui Bridger îl umanizează foarte mult. Mycroft vă spune din primul paragraf că-l veți urî și tocmai acest tip de sinceritate vă va face să dezvoltați o puternică afecțiune pentru el. Tonul lui este foarte intim atunci când se adresează cititorului, împărtășind lucrurile care îl fac nervos, dezvăluind părți din el, secrete și crime din trecut de care îi este rușine, cerându-și scuze pentru slăbiciuni și promițând că se va comporta mai bine în viitor. Îl veți iubi pe Mycroft în ciuda faptului că va întrerupe povestea pentru lungi digresiuni filosofice, că va refuza să explice ceva pe motiv că încă nu-l veți înțelege (rugându-vă să aveți răbdare și încredere în el) sau că veți afla despre teribilele lucruri pe care le-a făcut în trecut. Iar inteligența sclipitoare a lui Mycroft îl face un excelent personaj pentru a dezbate cu vârfurile diferitelor Hive-uri, calitățile și defectelor lor, în conversații halucinante și interesante care ne poartă trecând prin Iluminism, de la Platon și până la Heinlein, dar care niciodată nu deraiază firul narativ principal.

Stilul în care narează Mycroft povestea e plin de dialoguri stilizate și digresiuni filosofice, în stilul ficțiunii din secolul XVIII, explorând într-un mod foarte direct argumentele filosofice ale lui Voltaire, Rousseau, Diderot sau de Sade. Palmer ia o hotărâre excelentă nedorind să folosească în acest roman stilul narativ neutru actual și uzitând din greu stilul tipic literaturii Iluminismului foarte intim și dogmatic, vorbind direct cu „dragă cititorule” despre fricile și sentimentele celui care narează, la fel cum te-ai adresa unui prieten drag și creând astfel o relație emoțională între cititor și text, relație care te ajută să explorezi povestea, dar și mintea și opiniile autorului.

Viitorul creat de Palmer are rădăcinile clare în secolul XVIII, însă aceasta nu neglijează deloc secolul XX ale cărui trenduri majore se regăsesc toate în secolul XXV din Too Like the Lightning. Însă ancorarea în Iluminism îi permite scriitoarei să facă ceva cu totul și cu totul inedit, și anume să exploreze temele specifice dezbaterilor din Epoca Luminii, precum guvernele constituționale versus guvernele bazate pe tradiții, balansarea religiei și a rațiunii, cele mai bune tipuri de monarhie, relativismul cultural, rolul umanității în univers sau reforma sistemului de justiție și rolul încarcerări, dar într-un decor extrem de science-fiction.

Atât personajul central, cât și majoritatea oamenilor sunt admiratori ai Iluminismului, pentru că la fel cum Renașterea originală a însemnat redescoperirea culturilor antice după secole de întunecime, secolul XXV, după mai multe sute de ani de războaie religioase, își întoarce privirea spre Epoca Luminilor. Mycroft scrie cartea pentru generațiile viitoare, pentru a explica evenimentele care au dus la schimbările radicale pe care le-a suferit lumea, iar noi cititorii, deși lecturăm un roman care se petrece în viitor, simțim că citim, datorită stilul arhaic, o lucrare din trecut. Aceasta e o modalitate minunată de a ne arăta cât de străini au fost oamenii de acum câteva secole și cât de diferite vor fi generațiile viitoare față de noi. Uităm de multe ori faptul că majoritatea extratereștrilor din science-fiction sunt de fapt proiecții ale oamenilor și mult mai asemănători cu noi, decât au fost locuitorii Europei de acum câteva sute de ani.

Sfârșitul acestui prim volum al trilogiei Terra Ignota nu rezolvă niciunul dintre firele narative și nu răspunde la niciuna din întrebările ridicate. Dar asta nu are până la urmă nicio însemnătate pentru că ceea ce contează la acest roman sunt întrebările și nu răspunsurile, sunt drumurile și nu finalurile, sunt cititorii și nu personajele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu