Impresii postLoncon: Kim Stanley Robinson

Probabil că aţi observat deja cu toţii că majoritatea panelurilor pe care le-am audiat şi majoritatea fotografiilor pe care le-am făcut sunt cu şi despre scriitori de science-fiction. Mă gândesc că mulţi dintre voi aţi fi preferat să mă fi auzind vorbind despre şi să fi văzut poze cu Patrick Rothfuss, Robin Hobb sau Joe Abercrombie. Însă, după cum a spus, parafrazându-l pe H.G. Wells, Kim Stanley Robinson când a fost întrebat de ce nu scrie fantasy: „dacă totul este posibil, atunci nimic nu este interesant”. Adevărul sau neadevărul acestei fraze ţine de preferinţele individuale, dar mie, ca şi lui Robinson, îmi plac mai mult poveştile în care, ca şi în lumea înconjurătoare, foarte puţine lucruri sunt posibile şi scurtătura reprezentată de magie lipseşte cu desăvârşire. Dacă aş fi avut mai mult timp sau dacă acest WorldCon ar fi fost mai mic, cu siguranţă că aş fi participat la mai mult paneluri dedicate exclusiv fantasy-ului. Ar fi minunat ca la următorul WorldCon la care mă voi prezenta (probabil Helsinki 2017) să participe cât mai mulţi români şi astfel, la sfârşitul fiecărei zile, să ne împărtăşim unul altuia ceea ce am văzut şi ascultat, aşa cum am făcut-o în ziua de duminică la Loncon, când eu am povestit despre SF şi altcineva mi-a relatat despre ceea ce au vorbit Patrick Rothfuss sau Robin Hobb.

Aş vrea să vorbesc puţin acum despre Kim Stanley Robinson şi efectele cuvintelor lui asupra mea. Autorul american a fost cu siguranţă una dintre cele mai interesante voci pe care le-am ascultat la Loncon. Este o mare plăcere să-l asculţi vorbind despre literatură în general, despre forma pe care o iau poveştile, despre teoria literară şi despre science-fiction. Omul este tobă de literatură, i-a avut ca profesori pe unii dintre mai mari profesori de literatură ai Americii şi ascultându-l, mi-am dat seama că nimic nu este lăsat la întâmplare în cărţile lui, de la ordinea cuvintelor sau info-dump-uri şi până la preferinţele muzicale ale personajelor.

20140814_190547

Am mai vorbit şi aici despre conferinţa lui, în care a demonstrat cum în câteva zile Un veac de singurătate a distrus concepţia pe care şcolile de literatură o turnau forţat în minţile studenţilor şi care spunea că singurul mod în care ficţiunea trebuie scrisă este „să arăţi, nu să spui (show, don’t tell)”. Până la Marquez scenele şi dramatizarea erau considerate cele mai importante ustensile ale literaturii de calitate, dar Un veac de singurătate (care începe cu paragraful de mai jos) a omorât această concepţie şi a arătat că poţi scrie una dintre cele mai importante cărţi ale secolului XX folosind foarte mult sumar.

MULŢI ANI DUPĂ ACEEA, ÎN FAŢA plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.

(Un veac de singurătate. RAO Books. 2012)

Nu ştiu cum, după această carte, se mai poate încă învăţa că cei care „spun” sunt scriitori proşti, iar cei care „arată” sunt scriitori buni.

Robinson a mai spus ceva foarte interesant şi anume faptul că atunci când s-a apucat să scrie The Years of Rice and Salt, a fost îngrozit de faptul că trebuia să scrie un personaj principal care era o femeie ce trăia în China secolului XVIII. Însă s-a liniştit când şi-a dat seama că absolut toate personajele sunt invenţii, indiferent dacă scrii despre un om care trăieşte în paleolitic sau despre fratele tău sau chiar despre tine însuţi. Nu poţi intra în mintea nimănui, nici chiar în propria minte, pentru a o putea descrie de la distanţă. Iar ficţiunea este oricum o procreaţie între scriitor şi cititor, şi ceea ce citeşte cititorul este de fapt o reflectare a propriului sine. Astfel, şi personajele vor fi total diferite de la un cititor la altul.

Despre această concepţie a cărţii care se naşte abia în momentul în care cuvintele scriitorului ajung în mintea cititorului am vorbit şi eu în articolul despre cărţile pe hârtie şi iluzia pe care ele o reprezintă. Fiinţa umană este încă la începutul evoluţiei ei şi este greu de perceput faptul că realitatea este în propria noastră minte. Şi atunci avem nevoie de obiecte pentru a ancora realitatea. Şi de aici se naşte şi nevoia de cărţi pe hârtie şi greutatea cu care ne desprindem de ele. Avem nevoie să ţinem în mână o carte groasă de hârtie, cu propria consistenţă şi propriul miros, pentru a putea simţi că dăm realitate unei cărţi care există de fapt în mintea noastră. La fel avem nevoie de cărţi în bibliotecă pentru a le putea pipăi şi astfel să putem aduce la suprafaţa minţii noastre cartea ce există acolo. Dar acestea nu sunt decât iluzii, iar cartea pe hârtie este tot atât de puţin cartea adevărată, pe cât este iubirea o felicitare cu o inimă pe ea. Cartea se naşte doar atunci când cuvintele scriitorului ajung în mintea noastră, indiferent dacă aceste cuvinte sunt aşternute pe hârtie, sunt sub forma de cerneală electronică sau carte audio.

3 Comments

  1. Legat de info-dump-uri, am participat la un panel chiar despre acest subiect: “The Pleasures of a Good, Long Info-Dump” – Kim Stanley Robinson, Cory Doctorow, M. Darusha Wehm, Heidi Lyshol , Jack William Bell. Robinson era chiar foarte “pornit” împotriva acestui termen.

  2. Pingback: Când moartea în literatură nu mai e ce era | Biblioteca Babel

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu