Sheri S. Tepper – Grass

9781857987980Pentru mine, unul dintre cele mai fascinante lucruri pe care numai science-fiction-ul le poate face, este punerea faţă în faţă a omului cu străinul şi a umanităţii cu o întreagă planetă extraterestră. Au existat astfel de abordări şi în anii 40 şi 50, dar cel care le-a dat o nouă dimensiune a fost Frank Herbert. În Dune (1965), scriitorul american folosindu-se de o stranie planetă acoperită numai de nisip şi de extratereștrii ce o populează (pentru că până la urmă fremenii sunt pentru familia Atreides, dar şi pentru cititori, la fel de extratereştrii ca şi Shai-Hulud-ul), abordează teme uriaşe cum ar fi religia, ecologia sau socio-politica. O întreagă planetă extraterestră este un imens şi grozav laborator, care-ţi permite să studiezi întregul spectru al umanului, de la evoluţia care ne conduce cu mâini invizibile şi până la zeii prin care ne stăpânesc alţii. Pe lângă această latură să-i zicem „serioasă”, acest subgen al SF-ului ne oferă pur şi simplu bucuria misterului unor fiinţe stranii,  fascinaţia şi fiorul descoperirii unei xenobiologii sau xenoecologii.

Apoi a venit Ursula K. Le Guin cu a sa Mână Stângă a Întunericului (1969), care a adus în plus dimensiunea sexualităţii, a rolului şi a dinamicii dintre sexe, precum şi privirea străinului prin lupa fascinantă a antropologiei. Dune şi Mâna Stângă a Întunericului au influenţat puternic anii 70, dar seminţele sădite de ele au explodat pur şi simplu, de la mijlocul anilor 80 când un grup de doamne extraordinare au dus întâlnirea cu străinul pe culmi nemaivăzute şi ne-au dat cărţi extraordinare ca şi: A Door into Ocean de Joan Slonczewski (1986), A Woman of the Iron People de Eleanor Arnason (1991), Foreigner de C.J. Cherryh (1994), Pasărea Domnului de Mary Doria Russell (1996) sau Natural History de Justina Robson (2003).

Dar poate cea mai apreciată dintre aceste cărţi este Grass de Sheri S. Tepper apărută în 1989. În Grass, ca şi în Dune avem o familie nobiliară care ajunge pe o planetă misterioasă, dar în loc de dune, aceasta este acoperită aproape în totalitate de iarbă. La fel ca şi în Dune, şi pe Grass există o populaţie de colonişti umani care trăiesc într-o relaţie ciudată cu fiinţele extraterestre băştinaşe pe planetă, cu care organizează un fel de vânători periodice în care oamenii alături de fiinţele Hippae şi Hounds le vânează pe misterioasele Foxen.

grass_coverRomanul Grass, ca şi Dune, are o puternică componentă religioasă prin Sanctity, o religie opresivă care domină întreaga umanitate şi care păstrează ADN-ul tuturor fiinţelor „sanctificate” pentru a putea fi înviate după Apocalipsă, şi prin Vechiul Catolicism, religie de care aparţine Marjorie Westriding Yrarier, personajul principal din carte. Marjorie este punctul de vedere central al cărţii, întregul roman învârtindu-se în jurul relaţiei şi a conflictelor dintre Marjorie fiinţa umană, femeia, soţia, mama, catolica şi întreaga planeta Grass. Marjorie evoluează şi se schimbă profund prin interacţiunea cu planeta străină, dar nici Grass nu va mai fi la fel după întâlnirea cu ea. Marjorie are rolul unui fel de mântuitor asemănător cu Paul Atreides, numai că dacă Muad-Dib este un mântuitor tipic masculin şi aduce cu el toate grozăviile care rezultă din acest lucru, Marjorie aduce cu ea întregul suflu minunat şi aproape absent din Dune, al femeii şi al feminismului.

Familia Yrarier vine pe Grass trimisă de Sanctity, pentru a cerceta de ce această planetă pare să fie singura imună la o molimă incurabilă care deocamdată este ţinută secretă, dar care ameninţă supravieţuirea întregii omeniri şi care se pare că a dus deja la extincţia unei rase extraterestre ale cărei colonişti au ajuns şi pe Grass. Misterul acestei boli este unul dintre multele puzzle-uri care îl vor fascina pe cititor în această carte şi care toate se leagă în cel mai mare şi mai interesant mister dintre toate – xenobiologia planetei Grass şi a fiinţelor ce o locuiesc.

Am tot comparat-o pe Grass cu Dune, dar în multe privinţe îi este superioară. La fel ca şi cartea lui Frank Herbert, romanul lui Tepper vorbeşte despre religie, ecologie, socio-politică, dar în plus faţă de Dune, în Grass perspectiva feminină este cel puţin la fel de importantă ca şi cea masculină, personajele sunt mai complexe şi întreaga poveste este spusă într-o proză frumoasă care mi-a oferit unele dintre cele mai minunate descrieri ale unui mediu extraterestru le care le-am întâlnit.

Păcat că romane ca şi cele despre care vorbesc mai sus, apar cu foarte mare greutate în România. Nemira, editura care a publicat cel mai mult science-fiction, a scos doar două cărţi ale lui Le Guin, una a lui Bujold şi cam atât. În ultimii ani cred că doar editurile Millenium şi Trei au publicat mai mult de o carte science-fiction scrisă de o femeie, deşi am speranţe şi de la Paladin. Păcat, pentru că acest science-fiction este cel puţin la fel de valoros şi de important ca şi cel scris de bărbaţi.

În final aş vrea să vă ofer un citat din Grass. Mi-am subliniat foarte multe pasaje minunate, dar m-am hotărât să mă opresc la un dialog despre boala ce ameninţă umanitatea, dintre Marjorie şi un preot catolic venit cu ea pe planetă, dialog care reflectă cât de bine reușește să îmbine Tepper religia, feminitatea, extraterestrul şi ştiinţa, pentru a naşte până la urmă o meditaţie despre fiinţa umană:

“If God is truly powerful, he would not let this plague go on.”

                There was silence in the confessional, silence lasting long enough for Marjorie to wonder whether Father James might not really have fallen asleep. Not that she blamed him. Their sins were all boring enough, repetitive enough. They had enough capital sins roiling around to condemn them all. Pride, that was Rigo’s bent. Sloth, Eugenie’s trademark. Envy, that was for Stella. And she, Marjorie, boiling with uncharitable anger toward them all. Herself, who had always tried so hard not to be guilty of anything!

“Marjorie.” Father James recalled her to herself. “I cut my hand upon a grass blade a few days ago, a bad cut. It hurt a great deal. Grass cuts do not seem to heal easily, either.”

“That’s true,” she murmured, familiar with the experience but wondering what he was getting at.

“It came to me suddenly as I was standing there bleeding all over the ground that I could see the cut there between my fingers but I could not heal it. I could observe it, but I couldn’t do anything about it even though I greatly desired to do so. I could not command the cells at the edges of the wound to close. I was not, am not privy to their operations I am too gross to enter my own cells and observe their function. Nor can you do so, nor any of us.

“But suppose, just suppose, that you could create … oh, a virus that sees and reproduces and thinks! Suppose you could send it into your body, commanding it to multiply and find whatever disease or evil there may be and destroy it. Suppose you could send these creatures to the site of the wound with an order to stitch it up and repair it. You would not be able to see them with your naked eye. You would be unable to know how many of them there were in the fight. You would not know where each one of them was or what it was doing, what agonies of effort each was expending or whether some gave up the battle out of fatigue or despair. All you would know is that you had created a tribe of warriors and sent it into battle. Until you healed or died, you would not know whether that battle was won.”

“I don’t understand, Father.”

“I wonder sometimes if this is what God has done with us.”

Marjorie groped for his meaning. “Wouldn’t that limit God’s omnipotence?”

“Perhaps not. It might be an expression of that omnipotence. In the microcosm, perhaps He needs – or chooses – to create help. Perhaps He has created help. Perhaps he creates in us the biological equivalent of microscopes and antibiotics.”

“You are saying God cannot intervene in this plague?” The invisible person beyond the grating sighed. “I am saying that perhaps God has already done his intervening by creating us. Perhaps He intends us to do what we keep praying He will do. Having designed us for a particular task, he has sent us into battle. We do not particularly enjoy the battle, so we keep begging him to let us off. He pays no attention because He does not keep track of us individually. He does not know where in the body we are or how many of us there are. He does not check to see whether we despair or persevere. Only if the body of the universe is healed will he know whether we have done what we were sent to do!” The young priest coughed. After a moment, Marjorie realized he was laughing. Was it at her, or at himself? “Do you know of the uncertainty principle, Marjorie?”

“I am educated,” she snorted, very much annoyed with him.

“Then you know that with very small things, we cannot both know where they are and what they are doing. The act of observing them always changes what they are doing. Perhaps God does not look at us individually because to do so would interrupt our work, interfere with our free will…”

“Is this doctrine, Father?” she asked doubtfully, annoyed, wondering what had come over him.

Another sigh. “No, Marjorie. It is the maundering of a homesick priest…

9 Comments

  1. Nemira trei carti ale lui Le Guin: Mana stanga, Lumea lui Rocannon, Deposedatii 😀

  2. Good point!

  3. Extraordinar citatul! Cred ca o sa pun si eu cartea pe lista ‘de citit’! 🙂
    Eu am citit destul de multe carti de leGuin in romana, dar nu mai stiu la ce editura aparusera: “Lumii ii spuneau padure”, “Ochiul batlanului” si o colectie de povestiri.

  4. Multumesc pentru recenzie! Mi-am comandat cartea 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu