Peter F. Hamilton – Alchimistul Neutronic

0Nici nu mai ştiu de când nu m-a mai înfuriat o carte în aşa hal ca şi Alchimistul Neutronic. O dată la 100 de pagini mă lăsam de ea, pentru ca apoi să mai încerc încă 100, cuprins de îndoieli în legătură cu faptul că aproape toată lumea consideră aceste cărţi printre cele mai bune creaţii science-fiction, iar unii sunt chiar de părere că seria Night’s Down este cea mai reuşită serie SF din toate timpurile. Şi uite aşa am ajuns să citesc 3000 de pagini.

În primul rând, chiar nu înţeleg de ce aceste cărţi sunt considerate science-fiction. Teme ca şi sufletele ce se întorc din lumea de dincolo, posedările, telepatia, vrăjile, fulgerele ce ies din mâini sunt prin cele mai fantasy dintre temele fantasy. Şi chiar dacă am considera că acesta este un univers alternativ, ca să fie un univers science-fiction ar fi nevoie ca aceste teme să fie explorate în amănunţime. Dying Inside a lui Robert Silverberg este o carte science-fiction în ciuda faptului că personajul principal este un telepat, tocmai pentru că explorează ceea ce înseamnă să devii adult cu o astfel de putere, pentru ca apoi să începi să o pierzi treptat. Telepatia, posedarea, vrăjile sunt la Hamilton doar nişte scurtături destul de ieftine care îl ajută să scrie mii de pagini fără a depune prea mult efort.

Iar universul uriaş în care se desfăşoară acţiunea cărţii nu are aproape pic de diversitate. Planetele, asteroizii, staţiile spaţiale sunt mai puţin diferite între ele decât sunt Provence-ul şi Parisul sau Norvegia şi Suedia. La fel identice şi lipsite de identitate sunt şi personajele. Dacă nu ne-ar spune autorul la începutul fiecărui subcapitol despre ce personaj vom avea parte, am fi într-o ceaţă totală pentru că vocile lor n-au pic de individualitate, indiferent dacă sunt voci de bărbaţi, femei, oameni, extratereștrii sau inteligenţe artificiale. Şi asta de la autorul care ne-a dat personaje memorabile ca şi Ozzie Isaacs sau Paula Mayo.

12Poate că la mijlocul anilor 90 când au apărut aceste cărţi, ele păreau interesante şi proaspete, dar acum după ce am văzut din cărţile lui Alastair Reynolds, Kim Stanley Robinson, Paul McAuley sau Charles Stross, ce poate însemna pentru fiinţa umană îngemănarea dintre explorarea spaţiului şi cea a ADN-ului, o galaxie plină de Homo Sapiens identici cu cei de acum, este o galaxie extrem de seacă. Bine că oamenii au descoperit gena telepatiei şi s-au modificat în consecinţă, dar alte modificări nu şi-au făcut indiferent de faptul că trăiau pe Lună, pe nave spaţiale, pe asteroizi sau pe plantele acoperite aproape în totalitate de apă. Paul McAuley în seria The Quiet War are mult mai multă diversitate a locaţiilor în ciuda faptului că acţiunea se desfăşoară doar în Sistemul Solar. Iar Charles Stross în doar cele 300 de pagini ale lui Neptune’s Brood are personaje mai diverse şi mai interesante decât în toate cele 3000 de pagini ale seriei lui Hamilton.

Această serie este până la urmă un fantasy mediocru şi prea puţin interesant, în care doar acţiunea este plină de imaginaţie şi bine făcută. Din fericire Peter Hamilton a renunţat după primele două serii la telepatie şi vrăji, şi a scris minunăţii science-fiction ca şi romanele din universul Commonwealth. Sper ca Nemira să publice şi celelalte cărţi din acest univers, adică trilogia Void şi cele două romane care vor apărea în 2014 şi 2015.

7 Comments

  1. Ei, haide ca nu a fost deloc rea! Mie mi-a placut insasi naivitatea aceasta “fantasy” si abordarea directa, aparent puerila, fara dizertatii tehnice interminabile (precum Robinson sau Stross), care uneori pot deveni obositoare. Nici lumile plate, lipsite de excentricitate nu m-au deranjat. Intr-adevar, nu sunt atat de pestrite precum cele ale lui Reynolds sau McAuley, insa nici viitorul propriu-zis nu pare a aduce atatea diferentieri intre oamnei. Daca vreti, aceasta este partea realista a cartii. 🙂 Posedarile si descarcarile energetice au fost explicate pana la un nivel care sa mentina totusi treaz interesul cititorului. Mie mi-a placut ideea aducerii in scena a elementelelor religioase (divinitate, antihrist, lumea de apoi…) sub forma unor imixtiuni extraterestre, nefiind noua insa este in continuare curajoasa. Una peste alta este un SF limitat in revelatii insa extrem de alert si intens iar multitudinea de personaje si lumi create, face sa treaca usor cele 3000 de pagini. Interesante mi s-au parut si mie opiniile cititorilor de sf care fie au situat aceasta trilogie in topul celor mai bune serii citite, fie au neglijat-o complet. Sunt si eu curios daca Hamilton mai figureaza pe lista scriitorilor doriti de Nemira.

    • Daca vom reusi sa colonizam toata galaxia, ADN-ul nostru va fi printre cele mai putin importante modificari pe care le vom face 🙂 Diferentele dintre locuitorii din New Orleans si Ax-ain-Provence vor fi ca si inexistente puse pe langa diferentele ce vor exista intre locuitorii unui mediu fara nicio gravitatie si cei ai unei planetele acoperite in totalitate de ape, de exemplu 🙂

  2. La mine e clar pe lista de ignore. E mult, mult, mult prea lungă (motiv care mă cam împiedică să mă apuc de Game of Thrones), mă gândesc mereu câte alte cărți aș putea citi în timpul ăsta și cât de bună ar trebui să fie trilogia ca să justifice că o aleg pe ea în locul a alte 10-15 romane. Plus că tocmai a terminat-o un coleg de serviciu și el zicea la fel că de-abia aștepta să se termine odată! 🙂

    • Sa stii ca numarul de pagini este inselator. Se citeste destul de repede mai ales dupa ce te obisnuiesti cu universul. Sa zicem ca 3000 de pagini ale lui Hamilton se citesc cam cat 2 carti ale lui China Mieville 🙂 Cat priveste comparatia cu Game of Thrones ea nu exista. Martin are zeci de personaje memorabile, iar Hamilton are chiar mai multe, dar toate neinteresante. Dar si Martin se citeste destul de usor. Chestia este ca dupa ce inveti universul unei serii, volumele urmatoare se citesc mult mai usor decat o carte ce se petrece intr-un univers complet nou. Cred ca cele 330 de pagini ale lui Neptune’s Brood a lui Stross, pline de personaje si locuri interesante si pline de lucruri care te fac sa gandesti, le-am citit tot cam in acelasi timp cat mi-au luat astea 1500 🙂

      • A, dacă îl compari cu Mieville e clar! 🙂 Eu m-am chinuit să termin Perdido Street Station, deci…
        Hamilton a mai avut niște recidive cu amestecul ăsta de știință și fantasy în trilogia Vidului, care m-au cam plictisit, așa că nu cred să mă apuc vreodată de seria asta.
        La Game of Thrones mă refeream doar ca lungime a seriei, nu la altceva, pentru că nu am nici o bază de comparație în rest.

  3. Whoa!!!
    Semne bune anul are… 🙂

  4. Pingback: 2013 » Cititor SF

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu