National Medal of Arts pentru Războiul care a învins Arta

1017542_605821849457558_632585663_n

Preşedintele american tocmai i-a înmânat lui George Lucas, Medalia Naţională pentru Arte. Iubesc Star Wars, dar cred ca acest premiu este unul cam nepotrivit, pentru că filmele Star Wars, departe a îmbunătăţi arta cinematografică americană în vreun fel, de fapt au strivit-o. După succesul fulminant pe care l-au avut Star Wars şi Empires Strikes Back, toată lumea a încercat să-l imite pe George Lucas şi încercările au continuat până în anii 2000 când a fost găsită formula perfectă şi când boxoffice-ul a ajuns să fie dominate în totalitate de urmaşii lui Star Wars: filmele după benzile desenate, continuările, desenele animate şi tot ceea ce reprezintă CGI. Sunt filme cu bugete uriaşe, dar care fac şi profituri la fel de uriaşe. Iar aceste profituri aproape infinite (pentru că pe lângă bilete şi discuri, filmele acestea trăiesc la infinit din mărfurile conexe) cresc enorm costurile de realizare a oricărui film, costuri care nu vor  putea în nici un fel să fie plătite decât de filmele care sunt urmaşii lui Star Wars. S-a ajuns astfel ca un regizor ca şi David Lynch să se retragă pentru că nu a mai găsit finanţare pentru filmele sale. La fel se va întâmpla foarte curând cu Steven Soderbergh. Până şi Steven Spielberg a găsit extrem de greu finanţare pentru Lincoln, cel mai bun film american din 2012. Şi din păcate, chiar dacă cinematografia americană se va trezi printr-un miracol, tot este prea târziu pentru că restul lumii a preluat în ultimii ani preferinţele publicului nord-american, ajungând chiar mai împătimiţi decât americanii în legătură cu urmaşii lui Star Wars.

Din fericire, există o alternativă pentru oribilităţile care rulează în cinematografe – televiziunea. Tot mai mulţi regizori care nu-şi mai găsesc locul în lumea CGI a cinematografiei se îndreaptă spre televiziune şi astfel, s-a ajuns ca, în ultimii ani, cele mai bune filme să nu mai ruleze pe marele ecran, ci la televizor. Astfel Mad Men este o dramă istorică mai bună decât tot ceea ce a scos cinematografia ultimii 5 ani, la fel este Homeland cel mai bun film de acţiune şi de spionaj, Person of Interest cel mai bun film science-fiction, Game of Thrones cel mai bun fantasy, The Wire cel mai bun film poliţist, House of Cards cea mai bună dramă politică, The Sopranos cel mai bun film cu mafioţi sau American Horror Story cel mai bun film horror.

Majoritatea filmelor de pe marele ecran nu sunt pentru mine decât nişte cadavre extrem de bine îmbălsămate, lipsite în totalitate de viaţă şi de însemnătate. Iar boala a apărut în 1977, când un regizor a realizat ceva nemaivăzut, a spus poveşti minunate, a fermecat lumea şi astfel a devenit extrem de bogat. Apoi a avut grijă capitalismul de cinematografia americană şi evoluţia ei. Sigur că George Lucas nu avea cum să prevadă ceea ce se va întâmpla şi nici nu are vreo vină directă în decăderea cinematografiei, însă intrarea lui pe lista celor care au primit Medalia Naţională pentru Arte, alături de Saul Bellow, Frank Capra, B.B. King, Tony Kushner sau Philip Roth, ar fi putea fi o glumă, dar nu ar reflecta, din păcate, faptul că americanii (în frunte cu probabil cel mai inteligent preşedinte din istoria lor) au ajuns să considere urmaşii lui Star Wars artă şi nu filmele unora ca şi Lynch sau Soderbergh. Cred că, datorită faptului că întreaga lume a fost cucerită, ea trăind într-o eră post Star Wars şi plătind bani grei Hollywood-ului pentru acest „privilegiu”, George Lucas ar fi meritat de la Congresul American mult mai mult o medalie militară ca şi Medalia de Onoare, decât o amărâtă de Medalie pentru Arte.

26 Comments

  1. Intru totul de acord cu valorizarile tale. Incerc sa-mi explic chestiile astea pornind de la gestul presedintelui Obama de a manca intr-un fast food, facand asta,deoarece marea majoritate mananca la fast food. Era o forma de respect pentru cetateni, din partea lui. Nu ai sa vezi conducatori americani criticand gusturile si opiniile majoritatii. Daca majoritatea mananca la fast food – e bun fast food-ul. Daca majoritatii ii place Star Wars – e bun Lucas si merita decorat, oarecum tot ca o forma de respect pentru cetateni. Ei cred ca majoritatea nu se inseala, asa cum nu s-au inselat nici cand l-au ales pe el, Obama 🙂

  2. Au dat intr-o noapte cei de la Tvr un documentar mai recent a lui Moore. Despre capitalismul american si combinatiile pe care le fac la ei bancile, marile trusturi financiare, Wall Street-ul, Goldman Sachs-ul sau City Bank-ul.

    M-am uitat cu gura cascata.

    Sunt si la ei niste sfere de influenta si oameni potenti financiar care conduc tara spre unde vor ei si buzunarele lor. Si nu se sfiesc sa-i arunce pe cei mai necunoscatori sau cascati in strada.

  3. “Person of Interest cel mai bun film science-fiction”
    Poate Continuum? Unde corporatiile preiau guvernele si …

    • Continuum este un serial bun care continua 🙂 poate cea mai uzitata tema SF din seriale – calatoria in timp. Insa Person of Interest, pe langa faptul ca regia, scenariul si jocul actorilor sunt la superlativ si se pot compara cu cele mai bune seriale ce ruleaza la ora actuala, mai abordeaza si o tema care zic eu nu a mai fost tratata niciodata serios in filme si seriale, si anume nasterea unei inteligente artificiale. Mai mult, as spune ca Person este cel putin la nivelul celor mai bune opere de fictiune care au tratat aceasta tema. Cel putin pentru mine aceasta tema este mult mai interesanta decat corporatiile care preiau guvernele, lucru care nici nu cred ca e foarte valabil, cel putin la ora actuala cand guvernele au trebuit sa preia puternic din sectorul privat pentru a-l salva de la faliment.

      • Racila majora a serialelor este sfarsitul abrupt. Putine sunt cele concepute de la inceput intr-un numar finit de episoade, astfel incat sa aiba si un sfarsit voit. Imensa majoritate a serialelor sunt turnate pana la epuizare si atunci, cand scad banii si cota de vizionare, se intrerup brusc, in cel mai bun caz cu un pseudosfarsit. Cam asta ar fi felul in care comercialul afecteaza artisticul in cazul serialelor. Am vazut, totusi, de la o vreme, ca serialele care se respecta, anunta din timp ultimul sezon. Si intradevar, tema ocultei guvernamentale s-a dus!

  4. Vasile B. Vasile

    Stie cineva daca Revista Galileo mai exista ? S-a desfintat, s-a suspendat ….etc ?

  5. Chillax, Vasilica, existam. A fost un downtime in aceasta dimineata din motive tehnice. Iar de continuat, vom continua sa existam, vom continua sa scriem. Doar ca, in ciuda opiniei majoritatii, si cei care scriu la Galileo sint oameni si, ca urmare, isi mai iau din cind in cind concediu sau au si altceva mai bun de facut. Fii linistit, nu mor caii cind vor ciinii. Galileo merge mai departe.

    • “vom continua sa scriem”… “Doar ca, in ciuda opiniei majoritatii”… “cei care scriu la Galileo”… “au si altceva MAI BUN de facut?” 🙂
      erai suparat rau…

  6. @Tudor, mie mi-a placut si “Taken”, cel din 2002, produs de Spielberg.

  7. Problema cu televiziunea e că, spre deosebire de cinema, are nevoie de seriale de zeci de ore însumate ca să transmită aceleași lucruri pe care un film le acoperă într-o oră jumate.

    Media din SUA este foarte agresivă cu promovarea culturală a show-urilor lor de televiziune. Nu doar serialele sunt considerate bijuterii, ci și emisiunile ca Dancing with Stars, Bucătăria lui Cutare, și așa mai departe. Motivele sunt tot comerciale. Ce mi se pare manipulativ e că în articole ca cel din NYT nu se aduc argumente de natură artistică pentru care serialele sunt așa geniale, ci se pornește de la ideea că noi toți, tot poporul, considerăm că lucrurile stau așa. Dar mie mi-e teamă că această A Treia Epocă De Aur a televiziunii o să producă exact ce au produs și primele două epoci de aur, adică…. ăăăă…. ăăăă…. hmm.

    Apoi, există cinematografie care n-are treabă cu corporațiile producătoare de blockbustere, fie independentă, fie finanțată de studiouri chiar din profiturile filmelor popcorn. Există burse acordate independenților, cum e cea de la Sundance pe care a câștigat-o Mitulescu și a făcut Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii. Televiziunile, însă, nu fac acest lucru… iar regizorii și creatorii de seriale de succes care migrează spre marelel ecran nu sunt tocmai un câștig artistic (Joss Whedon, JJ Abrams), mai degrabă exact popcorniștii pe care îi critici.

    În ce privește Star Wars… măi, e un film pentru copii. E ca Veronica, știi. A încântat mulți copii, inclusiv pe mine, poate fi premiat și pentru asta, dar nu mi se pare etalon cinematografic acum, când se fac filme atât de diferite, peste tot în lume. Eu zic că e doar alegerea spectatorului – poți foarte bine să te uiți la Michael Bay și Joss Whedon și să concluzionezi că s-a dus dracului cinematografia, sau poți să te uiți la Vigalondo, la Carruth, Joon Ho Bong, Apitachong, și să concluzionezi că e poezie în imagini. Sau poți să nu tragi concluzii deloc 😀

    Soderbergh nu se retrage din lipsă de finanțări. Pe bune, poți să-ți ștergi sursa aia din reader feed. Soderbergh are o nouă păsărică, cu pictura, și asta vrea să facă o vreme. După care revine la cinema. Eu știu asta dintr-o sursă destul de sigură, de la un producător care-i oferise finanțare pentru un proiect în Germania.
    Și Lynch e cu muzica acum, nici el nu duce lipsă de producători. Pe el televiziunea l-a futut în cur, când i-a anulat sezonul final din Twin Peaks. Deci lui televiziunea i-a tăiat finanțarea, nu producătorii de cinema. Aceștia, dimpotrivă, i-au dat banii să facă Fire Walk with Me.

    Ce vreau eu să spun e că filmul nu înseamnă doar Holywood, iar Holywood nu înseamnă doar blockbustere. Și abia atunci când televiziunile independente vor avea forță și penetrare pe piață o să primim de acolo ce primim acum de la cinema. Pentru că în 3 vârste de aur, televiziunea n-a reușit să dea culturii nici un Goddard, sau Spielberg, sau Fellini, sau Tarkovski. Ne-a dat un Tartakovski…

    Acuma, o să recunosc că eu am lucrat în tv, și ca actor, și ca scriitor, și am lucrat și în cinema, iar acum scriu pentru cinema. Pentru mine, profesional, diferența e uriașă, și nu în favoarea televiziunii. Iar ca spectator, după Lost și BSG am cam renunțat să urmăresc seriale. Nu cred că-mi permite timpul să mă mai uit zeci de ore la ceva care nu duce nicăieri sau sfârșește pueril. Am bias-ul meu personal 🙂 și orice articol care laudă sau critică neargumentat (de ce e Sopranos genial? de ce e jocul actoricesc nemaipomenit în nuș ce serial? nu se știe – pur și simplu așa e…) mă cam imflamează.

    (i se mai pare și altcuiva ciudat cuvântul “imflamează”? wtf)

    În sfârșit, mai e un amănunt. George Lucas nu a primit medalia pentru Star Wars. E o personalitate artistică remarcabilă, capabilă să creeze francize puternice, ca Star Wars sau Indiana Jones, dar și producții low-budget ca American Grafitti. Ca să nu mai zic că a înființat Zoetrope cu Copolla, exact ca să finanțeze regizori în afara sistemului hollywood-ian.

    Tudor, să știi că nu vreau să fiu polemic sau să mă iau de tine. Cred că te-ai mai supărat o dată pe mine din cauza comentariilor mele. Dar, de bine de rău, movie bussiness is my bussiness, și a fost o alegere făcută conștient de mine exact pentru că iubesc cinema-ul și oamenii care-l fac. Mi-am dat demisia din slujbă de copywriter șef într-un concern tv, ca să scriu pentru film. Nu m-a silit nimeni, și eu am renunțat la un salariu uriaș ca să pot sta pe lângă oameni pe care-i admir, știind că probabil n-o să fac nici un fel de carieră și n-o să câștig suficienți bani ca să trăiesc în comfort.

    (totuși, îmi place teatrul tv – și de la engleji, și de la noi)

    • Mamă, cât ai scris! 🙂 Respect faptul că te pricepi la acest domeniu mult mai bine decât mine. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu multe din ceea ce ai scris şi sper să pot scrie şi eu la fel de mult ca şi tine. Testosteronul mă obligă 😛

      Nu sunt de acord că televiziunea „transmite aceleaşi lucruri”, doar că în mai multe ore. Există o foarte mare diferenţă între Copilăria lui Ivan şi Band of Brothers, de exemplu, în legătură cu ceea ce transmit, deşi amândouă sunt despre nişte experienţe trăite în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Filmul, din cauza faptului că nu oferă realizatorului decât câteva zeci de minute, se poate concentra cu adevărat pe maxim 1-2 personaje, lumea înconjurătoare este mai mult sugerată şi se bazează mult pe concentratele oferite de metafore. Asta face Copilăria lui Ivan. Şi ai dreptate, seamănă cu poezia prin senzaţiile pe care le produce. Ceea ce oferă serialele, cel puţin pentru mine, este mult mai aproape de ceea ce face un roman, iar relaţia pe care o dezvoltă telespectatorul cu personajele este mult mai naturală şi mai apropiată de experienţa umană. Relaţia cea mai importantă pe care spectatorul filmelor, aşa zise de artă o are, este de fapt cu creatorul obiectului artistic, pe care îl simţi în aproape fiecare scenă. La fel se întâmplă şi în cazul poeziei. Însă în unele seriale, ca şi în romane, creatorul are mult mai mult timp să realizeze lumea şi personajele, şi apoi să se dea la o parte. Şi filmele şi serialele, pot realiza atât lucruri minunate, cât şi execrabile, dar nu sunt identice. Aşa văd eu lucrurile, un consumator de zeci de seriale şi sute de filme. Poate că tu, ca şi creator de artă, le vezi identice, dar eu, ca şi un consumator de artă, le văd foarte diferite.

      Şi mai e un aspect. Multă vreme cinematograful era cam singurul loc unde se difuzau imaginile în mişcare. Filmele şi serialele nu au început în acelaşi timp şi în acelaşi loc. La fel cum şi filmele au fost percepute ca o prostie de artiştii adevăraţi, aşa au fost neglijate mult timp serialele de regizorii adevăraţi. Faptul că televiziunea nu a dat superstaruri în ale artei, nu cred că spune ceva legat de impotenţa acestei mediu.

      Star Wars este un film pentru copii?! Într-un studiu foarte serios publicat în Journal of Media Psychology, Star Wars a fost pe primul loc atât printre preferinţele publicului 26-49 de ani (al doilea a fost The Godfather) şi cât printre cel de peste 50 de ani, unde al doilea a fost Gone with the Wind. La copii Star Wars a fost pe locul 10. Star Wars a avut ca şi public majoritar adulţii şi în 1977 şi acum, când cei care nu erau născuţi atunci, au devenit adulţi.

      Dacă te uiţi cum arată boxoffice-ul în anii 70, vei vedea că între primele 5 erau filme ca şi Annie Hall, Midnight Cowboys, The Exorcist, The French Connection, American Graffiti, One Flew Over the Cuckoo’s Nest şi un film ca şi The Godfather a avut de departe cele mai mari încasări în 1972. Şi dacă te uiţi la italieni, francezi sau ruşi vei vedea cum cei mai mari regizori ai Europei dominau atunci boxoffice-ul. Uite cum arată primele 12 filme din 2012 în America: Marvel’s The Avengers, The Dark Knight Rises, The Hunger Games, Skyfall, The Hobbit: An Unexpected Journey, The Twilight Saga: Breaking Dawn Part 2, The Amazing Spider-Man, Brave, Ted, Madagascar 3: Europe’s Most Wanted, Dr. Seuss’ The Lorax, Wreck-It Ralph. Şi din păcate cam aşa arată boxoffice-ul din 2012 şi în America de Sud, şi în Europa, şi în Asia. Hollywood-ul, după căutări îndelungate începute în 1977, u găsit o formula atât de minunată încât aceasta a mers nu numai în SUA, ci şi în toată lumea. Toate cele mai sus sunt filme care au adus profituri uriaşe, care automat au crescut costurile de realizare a tuturor filmelor. Rămâne de discutat cât de mult vor sufoca, în toată lumea, aceste filme restul creaţiilor cinematografice, dar cert este că în acest moment avem o situaţie unică în istoria cinematografiei.

      Şi astfel unul ca şi Soderbergh trebuie să se retragă. Ceea ce am spus despre Soderbergh sau Lynch o ştiu de la nişte jurnalişti americani ale căror podcast-uri le ascult deja de mult timp şi care sunt destul de apropiaţi de amândoi regizorii. Iar asta cu Soderbergh o ştiam deja de vreo 2 ani şi am tot auzit-o din foarte multe surse. Şi a spus-o şi el indirect acum câteva luni. Faptul că Soderbergh face pictură nu anulează ceea ce am spus despre el. La fel şi cu Lynch. Faptul că el regizează videoclipuri nu implică părăsirea filmului de bunăvoie. Dar nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Ajunge să te uiţi la ultimele filme ale lui Soderbergh şi să vezi că, poate în afară de Magic Mike, nu s-a dus nici dracu să le vadă. Toate au fost pe minus, n-au scos banii investiţi în ele. De asta s-a ajuns ca Behind the Candelabra, cel mai bun film al lui din ultimii ani, să fie lansat direct pe televizor şi să nu mai ajungă în cinematografe, şi nu din cauză că Soderbergh este atras de pictură.

      Cât îl priveşte pe George Lucas, chiar nu văd care este legătura dintre artistul de el şi creatorul şi finanţatorul francizei Star Wars, care a sufocat nu numai filmul ci şi literatura. Poate numai la jocurile pe calculator să fi făcut ceva interesant Lucas Arts cu câteva jocuri inteligente, dar şi acolo jocurile prosteşti făcute de Lucas au fost mult mai numeroase. American Grafitti este un film foarte bun, dar a fost făcut cu mult înainte de Star Wars. Cu banii şi posibilităţile lui , Lucas ar fi putut să regizeze în anii 90 şi 2000, orice fel de film ar fi vrut, ar fi putut să facă filme doar pentru el, pentru propriile simţiri artistice, nici nu conta daca s-ar fi uitat cineva la ele. Însă toată viaţa aşa zis artistică de lui Lucas, din anii 80 şi până acum, nu este decât un imens şi sinistru deşert Star Wars. Că nu a vrut să facă şi filme de artă, că nu a putut, că nu l-a interesant, nu ştiu. Însă cred că pur şi simplu nu mai există nici un fel de simţire artistică în George Lucas. A exista pe vremea lui American Grafitti, dar nu mai există demult.

      Şi nu, nu m-am supărat niciodată pe tine. Dar am observat că de fiecare dată după ce scrii un comentariu din acesta, mai cu patos, ai impresia ca mă voi supăra 🙂 Ceea ce nu se cazul.

      • Jen: O M G

        Tudor: Lol, testosteron oblige…

        Eu prefer poezia și metaforele dezvoltărilor lungi și detaliate, așa e. În principiu, cu cât explici mai mult, cu atât mintea publicului participă mai puțin. Dacă ai timp să spui tot, publicul nici nu mai trebuie să gândească deloc.

        De asemena, ca artist, nu suport să mă simtă publicul pe mine continuu. Nici pe scenă, ca actor, niciodată nu vreau să mă vadă publicul pe mine actorul, eforturile mele fizice de control vocal, cum îmi muncesc diafragma ca să proiectez o replică în fundul sălii sau ca să folosesc o șoaptă timbrată, sau efortul muscular de a-mi bloca diverse grupe ca să dau impresia unei boli. Vreau doar să se vadă povestea.
        Și în scris am același scop. Orice lucru pe care-l scriu și e reacționar, dau deoparte, pentru că eu și reacția mea la ceva nu constituie deschiderea și vulnerabilitatea de care am nevoie în creație.

        Înțeleg că omul din public nu gândește așa, pentru că am avut parte de foarte multe întâmplări, ori eu personal ori colegi de-ai mei, când discutând cu spectatori capeți brusc și clar impresia că omul nu vorbește cu tine, ci cu personajul, și are convingerea că tu ai chestii comune cu personajul ăla. Oamenii vorbesc cu tine de parcă tu ai fi de acord cu părerile personajului, ca și cum ar fi ideile tale.

        Dap, văd filmele și serialele ca aceeași formă de exprimare. It walks like a duck… Am filmat de amândouă (cre că sunt și acuma printr-un serial la pro) și singura diferență e că la seriale se lucrează pe repede înainte. Dar e același tip de a livra o poveste. Nu sunt primele tipuri de a spune o poveste în imagini, sunt multe și străvechi, cu teatru umbrelor, șamd. Sunt prea mulți ani trecuți de la cursurile de istoria artei ca să îmi aduc aminte tot lanțul genealogic. Cred că doar teatrul e altceva decât film/serial, pentru că are o urgență și o unicitate care creează o empatie deosebită, atât pentru public cât și pentru artiști.

        Este drept că filmele și serialele n-au început în același timp. Dar cinema-ul a dat capodopere de la începuturi. Lumiere a scos aparatul în lume în 1895. În 1918 a venit Metropolis. În 1920, primul film al lui Chaplin. Cenere, singurul film al Eleonorei Duse, 1916.
        Cu televiziunea, care a pornit în 1928, încă mai așteptăm…

        Sunt sigur că ai dreptate cu Star Wars și studiile respective. Eu însă mă refeream la ce a făcut Lucas, nu la ce reacție a avut publicul general. Lucas a făcut un film pentru copii, cu o intenționalitate criticată, și după părerea mea justificat criticabilă. El a făcut ceva extrem de manipulativ, a urmat structura monomitului la milimetru, apăsând exact toate butoanele. El pornise de la presupunerea că asta fiind cea mai veche și mai comună structură narativă din istoria umanității, modelul ei este întipărit ireversibil în mintea umană. Sigur că a făcut asta în film pentru copii (ai văzut că n-a încercat același lucru în American Graffiti) pentru că ei sunt cei mai expuși la tipul ăsta de structură datorită poveștilor și miturilor care le sunt servite. Eu sunt de părere că arta nu trebuie să fie manipulativă, ci onestă, numai că n-am cum să nu admir riscul pe care și l-a asumat Lucas (e un risc să sacrifici integritatea și logica narativă ca să atingi alea 26 de butoane exact în ordinea lor) și că i-a ieșit.

        În ce privește chestiile aflate de la jurnaliști, e OK, e un reper, numai că să știi că eu încă n-am întâlnit vreun artist care să fie onest cu presa (bine, se mai întâmplă scăpări, ca Lars von Trier care era super varză pe coca și șampanie și a zis la Cannes într-o conferință de presă că admiră naziștii – efectiv pentru că bietul om era așa de pilaf că de la figurile familiare din jur a avut impresia că e încă cu gașca la distracție). Imaginea e mult prea importantă în meseria asta, e esențială. Și cred că e eronat să te gândești la artiștii mari ca la niște persoane vulnerabile în fața establishment-ului, cum poate vor ei să pară în mass-media. Puterea pe care o au oamenii ăștia este enormă. Oameni ca David Lynch sau Soderbergh sunt la un cu totul alt nivel, și nu stau la mâna producătorilor. Aș vrea să mergi la Cannes, ar fi o experiență tare bună pentru tine. Mai ales dacă faci rost de un tag de producător mai șmecher, să ai acces în camera nominalizaților. Să-l vezi pe Soderbergh, despre care tu crezi că e un amărât, distrus de producții proaste, strivit sub călcâiul producătorilor de rahat… că n-are nici o treabă cu imaginea asta. Oamenii ăștia sunt ca niște zei, ca niște regi inumani, care își permit, și fac, lucruri interzise nouă. Lynch, Mihalcov, oau… să-i vezi numai intrând acolo, cum sunt îmbrăcați, cum se poartă. Nu vreau să mă dau mare cu experiențele mele sau cele povestitte de colegi, ci doar că ar fi singurul șoc care ți-ar putea anula această impresie, că oamenii ăștia sunt căței amărâți la mâna altora.

        Uite, puneți o întrebare. De ce caută Soderbergh sau Lynch finanțări?
        Amândoi sunt putred de bogați, și să faci un film cu care să te duci la Cannes te costă 2-3 sute de mii de euro. Oamenii ăștia pot face filme pe banii lor toată viața… dar n-o fac. Umblă după banii altora. Nu sună asta ca și cum omul ar putea face artă, dar el vrea să facă nițel biznis? Păi vila din Capri a lui Soderbergh nu are întreținerea mare? Cocaina neîndoită cu detergenți o fi ieftină? (și la Cannes mai și sar prețurile când se adună lumea…) Felul de a trăi pe care oamenii și-l aleg face deseori alegeri în locul lor, poate.

        Dar eu, eu cum să îi iau în serios pe jurnaliștii care scriu că Soderbergh a amărât că nu găsește bani? Culmea, aceeași jurnaliști care fac reportaj despre petrecera dată de Soderbergh în Italia pentru Brad Pitt și Clooney, care a costat mai mult decât filmul lui Mungiu premiat la Cannes? Parcă e puțin din categoria LOL.

        Cred că nu vezi legătura de la final din cauză că nu ai experiența producției și nu poți să-ți dai seama organic ce importanță are producătorul în realizarea unui film. Vezi filmul și poți avea impresia că ierarhia importanței în realizarea actului artistic respectiv o au actorii, directorul de imagine, regizorul. În realitate, ierarhia importanței începe cu producătorul și se încheie cu actorul. Producătorul deține controlul, de aia și mulți regizori devin producători. La noi, cam toți sunt 🙂 Sau, își aleg un producător cu care lucrează toată cariera, ca Wim Wenders. (întâmplător, producătoarea lui e și a noastră, la Strada Film) De aia e Zoetrope importantă pentru artiști, iar Lucas e tare că a făcut asta și a ajutat tineri, independenți, sau chiar regizori consacrați sa facă filme în afara sistemului de producție pur oneros de la Holywood. Mai ales că el e un producător extrem de bun și cu relații și respectat. Dacă ești tânăr, să ai în spate un Lucas cu relațiile lui e pur și simplu aur. Dacă poți crea la Holywood, unde totul e money, două francize de succes, ai acolo o influență fenomenală. Iar dacă pui din banii ăia și relații și influență, în slujba unor artiști care n-au altfel acces la ele, da, eu am de ce să te admir. Asta e legătura între francizele lui Lucas și artistul din el.
        American Graffiti n-a fost făcut cu mult timp înainte, Tudor. Lucas a făcut trei filme la tinerețe, TXX nu știu cum, American Grafitti și Star Wars. Toate făcute între 70 și 76. După aia n-a mai regizat nimic 20 de ani, apoi a făcut alt Star Wars. Dar pe primul, ăla ieșit în 77 la cinema, el l-a dezvoltat și filmat între 75-76, la vreo trei ani după American Grafitti. Cariera lui artistică e complexă, de la scris și producție la sound design, pe care l-a revoluționat în anii 70, nu stă în cele câteva filme regizate. Știi că mai toată lumea cinematografică folosește sound tricks-urile lui din anii 70? Deci orice film (și serial!) la care te uiți acum, s-ar fi auzit mai prost până se năștea alt Lucas. Băi, eu zic că avem noroc cu ăsta.
        Dar că el a produs Kagemusha lui Kurosawa știi? Kagemusha!!! Hai că nu e tocmai un deșert SW cariera lui.
        Până și Pixar-ul tot el l-a pornit.

        Dar acum revin la întrebarea de mai sus. Și Soderbergh și Lucas caută să facă biznis. Lui Lucas îi iese, și în felul ăsta mai ajută și pe alții. Lui Soderbergh încă nu-i iese așa de bine, și el dă banii mai mult pe tovarășii lui și party-uri. Na, cui dracu să-i dăm medalia?

        • Eu nu le-am plâns de milă nici lui Lynch, nici lui Soderbergh. Am spus doar că ei nu găsesc finanţare şi apoi dacă găsesc oricum nu au loc în cinematografe unde majoritatea ecranelor sunt luate de copiii lui Star Wars. Mie mi-e milă doar de cinematograf, care e pe moarte. Şi e păcat, mai ales că are aşa o istorie frumoasă în spate. Filmul nu va muri, el va trăi în continuare alături de seriale pe televizoare şi în special pe internet.

          Când m-am dus să vizionez După Dealuri sala era aproape goală, iar lângă, la Iron Man 10 sau ce era, era aşa de plin că nu puteai arunca un ac. Şi asta este un toată lumea. În 20 ani nu vor mai fi la cinema decât copiii lui Star Wars pe care o să-i vizionăm cu ochelari 4D. Sunt singurele care o să-şi mai permită costurile care cresc de la an la an. Filmele aşa zise de artă le vom viziona la TV sau mai probabil direct pe canelele de internet, unde costurile de realizare, distribuţie, reclamă, etc sunt mult mai mici. Iar această migrare eu o văd legată direct de 1977 şi Star Wars, pentru că încet încet acest tip de film a împins restul filmelor prima dată la periferie, apoi practic într-un alt univers.

          Nu o să poţi niciodată să mă convingi de efectul benefic pe care Lucas l-a avut asupra filmului. „Sound tricks” ? Hai să fim serioşi! Cum s-or fi descurcat Wells sau Kubrick fără tricks-urile lui Lucas, eu nu pot să-mi imaginez. Kagemusha? Filmul acesta l-a produs în 1980! Apoi numai şi numai Star Wars şi Indiana Jones. Care este influenţa lui Lucas? Ok, nu făceau Cameron, Jackson sau Nolan – Avatar, Lord of the Rings sau Dark Knight. Dar tot făceau Aliens, Heavenly Creatures sau Memento. Şi probabil că dacă nu ar fi existat Star Wars, ar fi făcut încă multe alte filme de genul acesta. La James Cameron fiecare film aduce cel puţin tot atâtea noutăţi tehnice cât a adus Star Wars: Aliens, The Abyss, Terminator 2, Titanic, documentarele subacvatice, Avatar. Dacă ar fi fost un Lucas, Cameron ar fi făcut Terminator 1, 2, 3, 4, 5 şi 6, în care roboţii lichizi curgeau tot mai natural de la un film la altul.

          Pentru mine, oricâţi regizori ar încuraja Lucas, nu o sa poată niciodată să răscumpere sufocarea pe care Star Wars a produs-o asupra ingeniozităţii artistice în cinematografie. Eu tare mă îndoiesc că Orson Wells sau Stanley Kubrick ar mai fi putut să facă în aceşti ani filmele pe care le-au făcut când erau tineri.

          Niciodată nu am spus nimic de rău de Star Wars. Ce nu mi-a plăcut acum a fost faptul că Lucas a primit medalia aceea, pentru meritele deosibite la ascensiunea artei americane pe culmi nemaivăzute. Să fim serioşi! Kathleen Kennedy a produs E.T., Indiana Jones, Back to the Future, The Color Purple, Empire of the Sun, Cape Fear, Jurassic Park, Schindler’s List, The Sixth Sense, The Diving Bell and the Butterfly, Benjamin Button, Seabiscuit sau Lincoln. Şi n-are nicio medalie. La fel şi Scott Rudin, de exemplu, care a produs Truman Show, Zoolander, Iris, The Royal Tenenbaums, No Country, There Will Be Blood, The Queen, Doubt, Fantastic Mr. Fox, The Social Network, Moneyball sau Moonrise Kingdom. Primeşte Lucas pentru cele 6 filme Star Wars, pentru serialul Star Wars, pentru cărţile Star Wars, pentru jocurile Star Wars, pentru jucăriile Star Wars. Să trăiască noua arta americană!

          Gata, mă opresc aici, că sunt de gardă şi asta mai domoleşte testosteronul 😛

        • Eu am lucrat o vreme la Arhiva de filme si am ajuns sa cunosc o serie de regizori, pot sa spun ca nu sunt ok deloc. Ajung sa fie foarte plini de ei si paranoici, chiar si cel mai mic dintre ei, care n-a facut decat un film, si nici sanse mari nu avea sa mai faca, tot paranoic era. Tineri batrani, noi si vechi, tot una. Tineti cont ca veneau acolo sa se caciuleasca, ba ca voiau niste imagini fie voiau programare la cinemateca pt lansari sau alte chestii, si deci cautau sa fie cat de amabili puteau ei, tot nu reuseau! Singura exceptie, de care imi aduc aminte, a fost Florin Piersic junoir, foarte la locul lui! Un coleg de acolo, imi explica dece ajung regizorii si chiar actorii sa se comporte asa: Potrivit lui, regizorul, creeaza o lume, o construieste, asemeni lui Dumnezeu, are in puterea lui oameni (operatori, actori etc) pe care ii manevreaza asa cum vrea el si ajunge sa se considere el insusi un dumnezeu, sa isi modifice comportamentul ca atare, sa considere ca poate face orice, sa sfideze, sa socheze, sa faca afirmatii nesanatoase in public. Trebuie sa ai un caracter foarte puternic sau sa fii religios ca sa nu cazi in pacatul asta. Cred totusi ca cei foarte religiosi renunta la regizorat, deoarece nu se impaca constiinta lor cu substituirea lui Dumnezeu. Colegul cu explicatia, facuse si el scenaristica, a facut niste scenarii pt Pro TV si apoi a renuntat la meserie din cauza asta. S-a apucat de teologie, nu mai stiu ce-i cu el.

          • Prima dată am m-am gândit că şi scriitorii creează o lume şi nu sunt aşa. Dar de fapt nu e acelaşi lucru. Are ceva logică ceea ce spune colegul tău. Până la urmă e vorba de putere, nu? Şi puterea corupe.

            • Si eu m-am gandit la scriitori si apoi am vazut diferentele. Scriitorii creeaza o lume de hartie, stau singuri si nu relationeaza fizic cu lumea lor, doar isi imagineaza ca o fac. Regizorii au putere asupra oamenilor, ii manevreaza la propriu, si ei se supun, dar, asemeni lui Dumnezeu, regizorii modifica si mediul, pun sa fie construite decoruri, ridica paduri, case, le doboara apoi. Acum, sa nu para ca diabolizez pe cineva, doar incerc sa creez o schema explicativa.

              • Măi… eu regizori de ăștia cu complexe de dumnezei n-am cunoscut. Am cunoscut o mulțime care intră într-o anume criză pe platou, din cauză că ce scrie în script și ce iese la filmare… sunt alte chestii. Și unii își pierd controlul de la asta, în parte cel puțin, și mai urlă la oameni, etc.

                Dar.

                Am auzit și eu de la colegi de un tip care avea păreri bizare despre regizori și actori, amesteca pe dumnezei prin meseria asta, și avea dileme dacă nu cumva e nasol că el e religios și n-o să piardă raiul, că o să ajungă ca alții care se cred dumnezeu. Și care până la urmă a ajuns pe la Teologie, și are niște necazuri. Sper să nu fie același om, că ăsta părea destul de chinuit.

                Nu știu ce să zic, eu cred că în meserie nimeni nu amestecă lucrurile astea, nici un regizor sau producător, ca să nu mai zic de actor, n-o ia pe ulei, psihopupu, să creadă că e Buda sau Isus și are puteri asupra oamenilor. Că nu te lasă realitatea a ce se întâmplă în jur.

                În genere, meseria asta se face ca oricare alta. E o muncă de echipă care include conpromisuri, nu puteri psihopupu. Filmul e sincretic. Drept urmare, nu are nimeni nu știu ce putere deosebită. Regizorii n-au putere asupra oamenilor, de ce credeți asta? Cam ce putere are regizorul când actorul îi spune că n-are chef să mai vină în ultima zi de filmare? Îl trăznește cu fulgeru lui Zeus? Uite la 12 minute întârziere, finalul ăla e așa că n-a mai avut chef Dinuleasca să vină la filmare în ultima zi. Și asta se întâmplă foarte des. Sau când vine producătorul și anunță că locația mai e închiriată două zile, nu șase cât are nevoie filmarea… regizorul nu face nimic cu puterile alea ale lui, deci mă gândesc că nu le-o avea. Sau ce putere are regizorul când monteurul face pilaf materialul filmat? Sau când compozitorul compune, când scenograful aranjează decorul, ce putere are regizorul?

                Nici măcar în relațiile cu directorul de imagine sau actorii, un regizor nu are cum să impună nimic. Crede-mă, dacă pe mine nu mă convinge să fac ce vrea el, eu pe scenă sau pe platou fac exact ce vreau eu. Niciodată, dar niciodată în carieră nu am întâlnit pe cineva care să mă poată forța la ceva. Și nu zic doar de români aici, am filmat și la Ellory Elkaiem, și la Anthony Minghella, și la mulți alți străini. Nici o putere de asta asupra oamenilor, nici unul. Pe Elkayem îl luau la mișto agaricii români de pe la studio, actrița se culca cu producătorul rus și venea la filmare la ce oră se trezeau, etc. Minghella, săracul, a ținut morțis să facă el o scenă dramatică cu un actor, un șoc nervos în fața unui munte de cadavre. După două ore de muncă cu actorul ăla, care n-avea el chef să facă ce zice Minghella, a făcut bietul regizor o cădere nervoasă și a renunțat.

                Dar… când nu faci meseria asta, poate ajungi să ai păreri bizare. Nu știu ce să zic. Și eu vorbesc din experiențe personale, nu am citit studii sau chestii de astea. Numai că imaginea asta cu regizori și actori cu putere asupra oamenilor pare dintr-un alt film decât meseria asta, cu care mă ocup din 97. Oricum, pe mine chestiile astea care îl bagă pe dumnezeu sau de astea într-o profesie artistică, danpuricisme și oanapellisme de astea, mă cam lasă rece.

                Parcă e mai plauzibil să mă gândesc că problemele și complexele legate de religie ale cuiva sunt probleme strict personale ale omului ăluia, ca și opțiunea lui religioasă, de altfel. Să le proiectezi asupra unei întregi meserii… aici tre să recunosc că mi se pare batshit crazy. Oricum, sper că fostul tău coleg e OK, nu bietul om de care am auzit eu. (Bogdan?)

                @Tudor

                Dacă vrei, pot aranja să vii la o filmare, vorbesc cu echipa și te țin eu în locație pe banii mei. Să-mi zici după aia dacă ți se pare ceva olimpian, dacă sunt oameni care se cred zei pe acolo. Mă gândesc că oi fi eu din interior și nu pot să-i recunosc. Pentru mine, imaginea unui platou de filmare e cam așa: regizorul se ceartă cu dop-ul, din cauză că dop-ul are impresia că felul în care vrea regizorul să pună cadrul e o tâmpenie. În acest timp, luministul șef pune luminile altfel decât i-a zis dop-ul, pentru că el de fapt are un talent ascuns, știe imagine, și cadrul trebuie filmat altfel decât zic boii ăia. Regizorul de platou rage continuu după actori, după figurație, după recuzită, după mașiniști, iar sunetistul urlă la el să facă liniște ca să poată lua ambient. Vin actorii, dar cadrul nu e făcut, și o freacă și dispar iar. Îi caută costumiera. Îi adună iar, dar costumele au rămas la cabine, iar cheia e la regizorul de platou, care a plecat să-i caute pe actori în altă parte. Nimeni nu răspunde la telefon. Când se face cadrul, în sfârșit, au trecut 2 ore și e altă lumină, și iar începe o discuție cu luministul. Apare producătorul, care nu urlă, numai se plimbă printre oameni și îi face să se simtă prost, șă știe că stau acolo pe banii lui. Mașiniștii îi zic “muie” pe la spate (sau dacă producătorul e străin, direct în față, cu zâmbet larg). În sfârșit, e gata cadrul, și se repetă cu actorii. Unul nu știe textul, altul e beat pulă, iar actrița are emoții și nu se poate concentra (că s-a certat cu costumiera, care i-a făcut costumul prost, etc – costumiera plânge acum). Regizorul se face miel, se gudură, o ia cu sentimente, îl roagă pe regizorul asistent să aducă un text și niște moare de varză. Se termină și repetiția, în sfârșit. Se poate da motor. Nu, nu se poate. Motoristul anunță că, de fapt, e ora 1 și echipa tre să meargă la masă. Poftă bună.

                Și asta se întâmplă zi de zi, o lună sau două. Nu vezi zei acolo, doar oameni sfârșiți, bărboși, cu ochii băgați în fundul capului, sau femei palide și la marginea nervilor. Sunt oameni care încep ziua de filmare la 5.30 (set call) și o încheie la 8 seara, după care regizorul și dop-ul stau până la 2 noaptea ca să lucreze la cadrele pentru a doua zi. Sunt oameni, îi cunosc personal, care pierd evenimente peronale, nașterea copilului, moartea tatălui, ca să facă lucrul până la capăt. Așa se face un film. Mie mi se pare nedrept să-i demonizezi pe oamenii ăștia, cu toate defectele și lipsurile lor.

              • @Radu

                No, îţi mulţumesc pentru răspunsul tău, dar ceea ce am spus eu (fără să demonizeze sau să zeific pe nimeni 🙂 ) cum că „are ceva logică ceea ce spune colegul” lui Valmon, nu merită aşa un răspuns complex. Ok, dacă regizorii, cel puţin cei despre care zici tu, nu au putere, atunci nu vor ajunge să se creadă zei. Dacă au putere, atunci se vor crede într-o anumită măsură zei. E simplu. Eu am interacţionat puţin cu Ion Ardeal Ieremia şi cu Simona Vintilă de la Arad, amândoi regizori de teatru, şi pot spune că nu se cred zei, sunt amândoi nişte oameni truli, dar foarte faini.

    • Ti se pare ciudat pentru ca se scrie INflameaza 😀

  8. Radu
    Tipul ala se numea T.L. Tocmai de demonizare ma feresc si eu. Chestia cu regizorul dumnezeu este o explicatie credibila, totusi. Dupa cate spui tu, de la fata locului, regizorul este pielea p…,, toti ii dau cu tifla, asta ar insemna ca ei sa fie cei mai modesti si mai rezervati oameni de pe lume, in realitate nu sunt asa. Nu te gandi la calea sinuoasa a regizorului ( ca Golgota lui Isus 🙂 ), gandeste-te la produsul finit. Ce crede regizorul cand vede pe ecran lumea proiectata de el si in sala oamenii admirand-o? Nu i se urca la cap? Eu abordez aici problema strict psihologic si social, sunt un laic republican, ca sa zic asa. In acelasi timp, nu-mi place abordarea danpuricista cu creatia, dumnezeu etc, dar nici nu suport plangerea de mila a regizorului, actorului, traducatorului, autorului – cat de chinuiti sunt ei, cate lupte au de purtat, ce important este ce fac si cat de putin apreciati sunt, mai ales financiar, cum ar trebui sa i se culce societatea la picioare. Fiecare om isi exercita profesia fiindca n-are incotro (nu gaseste, nu stie altceva), sau ii face placere, ii satisface spiritul daca nu punga.

  9. Valmon, cum să mă gândesc la produsul finit? Eu nu sunt public, eu sunt în profesie. Pentru orice artist contează procesul, nu produsul. E un principiu de bază. Deci în privința asta s-ar putea să fie între noi o diferență de perspectivă (nu vreuna intelectuală, sau mai știu eu ce) absolut ireconciliabilă.

    Care regizori de film nu sunt în realitate rezervați și modești? Eu îi cunosc drept oameni destul de timizi, de-a dreptul mutalăi. E drept că se comportă altfel când sunt numai ei între ei, sau la o celebrare profesională ca un festival de lux. Dar nu există o categorie umană, de regizori de film, care să fie caracterizată prin trufie, sau modestie. Sunt oameni ca toți ceilalți, extrem de diverși. Unii au nevroze, alții iluzii, etc. Fiecare are felul lui de a se impune la lucru – unii urlă, alții sunt foarte liniștiți. Poate au unii și vreun God Complex, nu zic nu, că doar nu cunosc decât o mică parte din regizorii de la noi.

    La noi în țară, sau la festivaluri de film, nu prea se întâmplă chestii așa spectaculoase cum sugerezi, cu săli admirative și de astea. Iar în timp ce opera îi e proiectată, regizorul se cacă pe el de frică. Cea mai comună reacție e că nu vrea să se uite! Când eram mai tânăr mă luam la harță cu ei pe chestia asta. La Cannes se întâmplă un alt fenomen, care nu cred că ajută stările astea: după primele 5 minute din proiecție pleacă 90% din oamenii din sală. La orice film, nu numai la alea românești. Cred că e un fel de blazare, oricum, e destul de șocant. (mă refer strict la proeicții din festival, nu la premierele de gală, etc, ce apar pe la tv)

    Și eu sunt de acord că fiecare își alege ce profesie vrea. Dar asta nu neagă existența compasiunii, înțelegerii. Cu cât înțelegi mai multe dintr-o profesie, cu atât poți empatiza mai ușor cu problemele ei. Eu empatizez cu oamenii din lumea filmului sau teatrului, pentru că e lumea mea.

    • De acord cu tine, nici eu nu garantez ca e asa cum am expus eu aici, era doar un tipar explicativ. Exista mai multe tipare explicative concurente, societatea umana este complexa si de aceea stiintele umane, sociale, cum vrei sa le spui, nu sunt considerate stiinte exacte, ca matematica, fizica – nicioadata nu ai un rezultat identic, ca-n experimentele de chimie, spre exemplu:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu