Promise of Blood – Brian McClellan

In ultima vreme nu-mi mai vad capul de treburi si nu prea s-a mai gasit timp si pentru blog. Pina la urma am stat mai putin de doua saptamani in Romania si am plecat pe 22 iunie de acasa cu o noapte de escala la Giurgiu. Motelurile erau cam pline asa ca a trebuit sa insistam mai mult cu un loc de cazare. Pina la urma s-a gasit la benzinaria Rafo de la intrarea din oras, unde am gasit camere foarte bune, curate, fara mirosuri, cu aer conditionat, etc. Boierie nu alta. Doar ca acolo s-a cazat restul echipajului, eu am stat cu familia la sora si m-am minunat de stolurile la propriu de tantari care bintuiau in afara plaselor de protectie. Creepy.

Drumul a mers, in general, bine, si pentru ca e mai usor la intors in Albania,  Se castiga o ora, ei avand fusul orar cu o unitate in urma, fata de Romania. La Bulgari pina la Sofia e plin de autovehicule romanesti. Iar la Macedonieni mergi pusca pe autostrazile lor. Comic a fost cind la un moment dat, daca nu esti atenti, nu-ti dai seama ca ai iesit de pe autostrada si normal ca si viteza maxima obligatorie scade la 80. Si capul de coloana nu prea si-a dat seama, noi nu am insistat, si pina nu si-a facut aparitia o masina de politie nu prea am avut motive sa reducem. Doar ca noi ramasesem mai in urma fata de primul si politaii au calcat-o si au pornit-o si dupa el. Ideea e ca lui i-au trecut ba in fata, ba in spate, parca verificandu-i viteza, insa nu ne-au oprit. Probabil s-au gandit, vazand numerele straine ca nu ne-am dat seama ca am iesit de pe autostrada, (primul chiar nu vazuse limitarea de viteza). Oricum politia din Macedonia e mai permisiva in anumite situatii si am mai avut si alte ocazii sa constat asta. Si nici nu primesc “atentii”. Pe cand la Bulgari mergem cu euro marunti pregatiti ca nu se stie niciodata.

Odata ajunsi la granita si cind treci in Albania te cam asteapta o serie lunga de curbe intinse pe citeva zeci de kilometri. Problema e ca se cunoaste imediat cind intri in tara. Albanezii nu prea sunt oameni rabdatori la volan, depasesc, in general, periculos, nu prea se asigura, se baga cind nu trebuie, etc. Teoretic mai avem vreo 80 de km de mers in Albania, insa trebuie sa fii cu ochii-n patru tot timpul. Mai nou, au facut un tunel in munte de vreo 30 de km, pe care inca nu l-am vazut, ce leaga capitala, Tirana cu Elbasanul, primul mare oras dupa granita cu Macedonia. Venind dinspre Ohrid. Insa noi am mers pe alta varianta.Si aici politia e mai degajata. Nu am vazut pina acum, in 2 ani de zile, sa se faca filtre pentru testarea alcoolemiei. Nu exista asa ceva. Nu am idee de ce. Toata lumea bea o bere, doua, si conduce. Si culmea e ca nu sunt asa multe accidente raportate la numarul de masini si populatie. Din ce am vazut, problema cea mai mare e viteza. Si anul asta nu am mai vazut niciun radar pe traseu.

promise-of-blood-851x315

O varianta extinsa a copertii volumului.Bestiala, if you ask me.

Insa sa las la o parte traseul turistic si sa revin la oile noastre.

Volumul unui debutant, Brian McClellan, Promise of Blood (primul volum din The Powder Mage Trilogy), este cel care m-a convins ca trebuie neaparat sa-l aduc la cunostinta si altora. Brent Weeks, care intre noi fie vorba nu scrie mare lucru, cel putin asa a fost impresia mea dupa primul sau volum, spune ca, si citez

Brian McClellan is the real thing”.

Da, stimati cititori fantasy-ul nu a murit. Si nici nu sta la degetul lui Martin. Ci s-a ramificat in multe bisericute si idei, astfel ca fiecare autor scrie despre ce ii place si nu neaparat pe aceeasi directie cu vreun curent.

Brian este special pentru ca in Promise of Blood realizeaza un sistem al supravietuirii echilibrat. Avem Privilegiatii, magicieni puternici, ce alcatuiesc suita regala (Cabalaitatea, cum ii spune autorul) si care pot manipula cele cinci elemente (apa, focul, aerul, pamantul si zona spirituala) prin care arunca fulgere sau bulgari de foc la comanda, pot distruge cladiri, si pot omora oameni cu o singura miscare. Totul se realizeaza din maini si cu ajutorul unor manusi speciale acestia patrund intr-o dimensiune magica din care-si extrag puterile.

Dusmanii de moarte ai Privilegiatilor (in traducere libera) sunt Powder Magii pe care ii gasim mai ales in statul Adro, oameni care dispun de o abilitate extraordinara de a manevra praful de pusca si gloantele si care sunt singurii ce pot ucide un asemenea Privilegiat. Ideea e ca in timp ce Privilegiatii stau si-si odihnesc fundurile la caldurica in suita regala, Powder Magii sunt angajati in armata regatelor si participa intens la fel de fel de campanii si razboaie in regatul celor Noua State. Nu am descoperit exact de ce se urasc atat cele doua clase, insa asta e o certitudine de netagaduit. Acestia trag praful de pusca pe nas ca pe un drog si in secunda urmatoare le creste adrenalina si implicit le sunt sporite acuitatea vizuala, forta fizica si nu numai. Unii dintre ei sunt capabili sa poarte un glont pe cativa kilometri buni, si sa-i modifice cum vor traiectoria in tot acest timp.  Interesant, nu altceva.

“McClellan’s debut packs some serious heat…. A thoroughly satisfying yarn that should keep readers waiting impatiently for further installments.” (Kirkus (Starred Review))

Si pentru a contrabalasa situatia generala, Cabalaitatea Prmuskets-and-magic-by-brian-mclellanivilegiatilor din statul rival, Kez, a construit niste fiinte speciale, un fel de Frankensteini, abominatii ale naturii, updatati si ultrapregatiti in urmarirea si uciderea Powder Magilor. Acestia au primit numele de Wardeni.

Si pe linga clasele astea ii mai putem intalni si pe cei care au o singura abilitate speciala, asa zisii Knacked, insa dusa la extrem. De exemplul unii nu pot sa doarma, altii te simt cind spui un neadevar, sau pot retine orice detaliu cat de infim din viata de zi cu zi, si lista ”imbunatatirilor” naturale continua. Si ca sa se mai coloreze peisajul mai avem niste urme, aluzii si chiar prezente de warlock (in dictionarul englez se zice ca e echivalentul masculin al vrajitoarei, practicantul intens de magie neagra), sau chiar si zei.

Abilitatea lui Brian sta mai ales in constructia  si profunzimea personajelor (sarea si piperul volumului), dar si in caracterul pestrit al acestora, plus modul in care ii pune sa interactioneze unul cu altul si in exploatarea la maxim a intamplarilor in care sunt antrenati. Desi nu sunt prea multe descrieri, actiunea are un ritm destul de rapid, romanul neavand un tempo care sa bata pasul pe loc. Si se intampla atatea! Surprize si rasturnari de situatii sunt destule si vor satisface cu siguranta cel mai exigent cititor.

the crimson campaign

Coperta volumul viitor.

Pentru mine bucuria este imensa, in zona de fantasy military, epic, magic sau cum vreti sa-i spuneti voi, am cateva prospaturi confirmate, Peter V. Brett, Abercrombie, Salyards, cuplul Dyachenko, plus noul Brian Mcclenan. Ce Rothfuss, ce Abraham! Lynch, Weeks, pantaloni scurti! Deseori in timp ce parcurgeam volumul ma opream si exclamam singur. Asta vreau sa citesc frate!

“War, magic, shape shifters, a few haunting pasts, swords, muskets and a cook… err…. chef… who thinks he’s a reincarnated god. Not just another epic fantasy but the McClellan debut fantasy and the first of a trilogy. Ripping!” (thebookbag.co.uk)

Ideea e ca ori a avut parte de niste redactori cu experienta carca, ori Brian asta e asa de bun ca merita sa impuste vreun premiu pentru originalitate macar. In general mie imi place sa nu stiu prea multe despre o carte si sa fiu surprins cind o parcurg, asa ca de asta accentuez in articole aspecte generale si worldbuilding-ul.

Am mai incercat sa parcurg Jagannath de Karin Tidbeck,  publicata in engleza sub otidbeck-jagannath-coverbladuirea lui Ann si Jeff VanderMeer, una din cartile mele (de citit) de pe Goodreads cu un coeficient de satisfactie foarte ridicat. Insa s-a dovedit doar un foc de paie. Povestiri foarte scurte. Destul de slabute ca substanta. Ideile cam reciclate. Romanasii nostri au povestiri mai originale. Volumul lui Kelly LinkMagic for Beginners, m-a impresionat mai mult. Mult mai mult.

Dezamagitor…

La fel au fost si cele doua continuari din seria Bel Dame Apocrypha, Infidel la care am dat 2 stele si Rapture, respective trei.

Ce-a de-a doua a fost foarte slaba, in timp ce ultimul volum din serie avea ceva potential, si-a mai revenit pentru o jumatate, pentru a se termina intr-o ciorba si o varza de nedescris.

Pacat.

Cred ca Kameron Hurley e o autoare de urmarit mai ales in debutul unei serii. Apoi isi cam pierde din coerenta ideilor.

A. Lee Martinez si Too Many Curses ( Tor Books; 1st edition (September 2, 2008)) a fostoo manyt o surpriza placuta. Este un volum destinat publicului adolescent, insa a prezentat suficienta savoare, in limba sa materna, engleza, incat l-am parcurs cu placere si eu.

Un vrajitor, Margle the Horrendous, si-a umplut de-a lungul timpul castelul de dusmani sau fiinte care l-au suparat. Si fiecare din acestia a fost procopsit cu un blestem. Unul e o statuie de piatra, altu e un motan, broasca, papusa, floare, bufnite si soricei, schelet, are demoni inchisi in castel si diversi monstri, printi inchisi in oglinzi, tablouri, armuri furate de la eroi care mai de care mai vestiti, monstri care mai de care mai rai, mai ciudati si mai rari si lista e nesfarsita..

Si atunci cind vrajitorul este omorat accidental, sluga sa, un kobold pe nume Nessy, trebuie sa-si depaseasca conditia de sclav si sa se ocupe in continuare de buna intretinere a castelului.

Si astfel povestea se invarte in jurul situatiei daca va face fata, sau nu, provocarii.

Este o lectura cu un usor comic de situatii si limbaj ce se citeste si destul de rapid.

10 Comments

  1. Mie mi-a placut mult “Jagannath”. Este o colectie care dezvaluie o autoare talentata. Desigur nu toate povestirile au mers pentru mine, dar sunt destule originale. Iar particularitatile suedeze ale unora dintre ele sunt binevenite. Iar “Who is Arvid Pekon?”, “Augusta Prima” si “Aunts” sunt memorabile.

  2. Eu am citit vreo 4 texte parca si m-am dezumflat.

    Cred ca sunt oameni care au gasit-o interesanta, nu degeaba avea coeficientul ala, doar ca eu nu am avut rabdare. Si poate trebuie sa ai si o “stare” sa apreciezi ce scrie Tidbeck.

    Mai e o scriitoare australianca, superfaimoasa si mega laudata, dar care la mine nu s-a lipit deloc. Imi scapa numele. Scrie un fel de dark fantasy.

    Am gasit. De Margo Lanagan e vorba.

  3. Chiar nu-ti place The Dagger and The Coin a lui Abraham? Eu o citesc acum si zic ca tine: Asta vreau sa citesc, frate.
    Nu mai spune cabalitate, asta este din filosofia greaca, Platon etc, adica esenta calului, ideea de cal. 🙂 Nu stiu cum zice autorul, poate este cabala Privilegiatilor..

  4. Da, ai dreptate. Am cam tradus exact ca in text. Cred ca ar fi trebuit sa stiu ca se traduce cabala. 🙂

    Unele denumiri le-am tradus, altele nu. Nu e neaparata cea mai corecta abordare si recunosc ca poate ar fi trebuit sa pastrez ori tradus in totalitate, ori in original. O sa am in vedere pe viitor.

    Inca nu am citit Abraham :D.

    Faceam aluzie mai mult la seria cu Leviathanu`. Desi nu sunt chiar pe aceeasi craca.

    Recunosc ca m-au cam mincat degetele. Dar nu ma puteam abtine. 🙂

    Ca sa detaliez mai mult adaug ca in viziunea mea, un autor care nu mi-a placut cu un volum, are putine sanse sa ma prinda cu altul. Adica la Abercrombie si cel mai slab roman al sau mi-a trezit interes, la Brett la fel, exista o unitate care nu te dezamgeste. Adica nu se departeaza prea mult de reteta initiala, dar totusi reusesc sa o scoata la capat si sa mai adauge cate ceva nou pe parcurs.

    E posibil ca Abraham sa fie o exceptie de la abordarea asta, dar tentatia a fost mai mare decat ratiunea. 🙂

    • Eu zic ca problema ta este cu space-opera, nu cu Leviathan Wakes 🙂 Si de asta cred ca o sa-ti placa epic-fantasy-ul scris de Abraham. E adevarat ca la Abraham (ca si la China Mieville) este putin mai complicat, pentru ca, spre diferenta de Abercrombie sau Brett, el nu a ramas ancorat in acelasi univers si nu scrie toate cartile in acelasi stil sau in acelasi subgen al literaturii speculative. De asta e greu de prezis daca o sa-ti placa urmatoarea carte, pe baza celei precedente (teorema care este, din pacate, aproape universal valabila in epic-fantasy). Abraham este, atata cat ma pricep eu la epic-fantasy, singurul scriitor de sex masculin care a facut ceva nou cu acest gen literar in ultimii 10 ani, atat prin incercarea de a-i ocoli limitele, ca si in The Long Price Quartet, cat si prin fortarea lor in seria The Dagger and the Coin. In rest tot din ceea ce am citit in ultimii ani (Abercrombie, Martin, Bakker, Rothfuss, Morgan; carti bune de altfel) se scalda foarte linistit in ciorba pregatita de bunicul Tolkien, unchiul Moorcock si tata Glenn Cook.

      • Nu ,domnule! Am citit si space opera si imi place. Doar ca ma apuc mai greu de ele 🙂

        La tata Glenn nu prea m-a prins ce s-a inceput a se publica in romana. Si Moorcock nu prea am citit. Asa ca

        nu te pot contrazice neaparat. Sunt oricum diferente de idei si scenarii la fiecare scriitor in parte.

        Referitor la scrierile in acelasi univers, foarte bine as putea zice si eu ca e mai dificil sa construiesti o continuare, decat sa-ti canalizezi energiile spre un cu totul alt gen.

        Ultimul volum din seria Bas-Lag a lui Mieville, Iron Council, mi s-a parut cel mai slab din serie. Cred ca nu tot timpul ai succesul in buzunar daca scrii despre aceeasi lume in doua sau trei volume.

      • Eu il vad pe Abraham ca pe adevaratul fiu al lui tata Martin, 🙂 De altfel, nu-i continua/ transforma el cartile (Hunter’s Run, comics-ul la A Game of Thrones)? In plus, personajele si stilul lui au ceva din naturalismul, tragismul, romantismul lui Martin. Am mai intalnit ceva asemanator, dar doar pe ici, pe colo, la K.J. Parker cu The Fencer, (altele de el/ ea nu am citit)

        • Eu am citit vreo 2 carti de Parker, cred ca The folding knife si The Hammer, anul trecut si seamana un pic cu stilul lui Mervyn Peake. Cam departe de fantasy-ul celorlalti.

  5. Sa citesti neaparat The Dragon’s Path, cand ai timp. Mi se pare extraordinara, are ceva si din Martin si din Abercrombie. Tu l-ai citit ca autor de SF, vezi si fantasy-ul lui.. Din fantasy am observat ca imi plac cele cu magie soft sau inexistenta, asa e asta, deocamdata! Din recenziile tale, vad ca avem gusturi comune, de aia iti recomand The Dagger and the Coin! Asa ca fa un efort si apuca-te de ea, n-o mai lasi din mana!

  6. Pingback: 2014 David Gemmell Awards » Cititor SF

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu