Mary Doria Russell – Pasărea Domnului

Pasărea Domnului (The Sparrow), debutul din 1996 al lui Mary Doria Russell, a fost una dintre cărţile pe care mi le-am subliniat şi le-am adăugat pe lista de citit în momentul în care am lecturat Science Fiction: The 101 Best Novels 1985-2010, excelentul volum al lui Damien Broderick şi Paul DiFilippo (celelalte, poate citeşte Mihai Dan Pavelescu aceste rânduri 🙂 , au fost: The Sea and Summer de George Turner, Grass de Sheri S Tepper, Chimera de Mary Rosenblum, The Transmigration of Souls de William Barton, The Cassandra Complex de Brian Stableford, Natural History de Justina Robson şi The Labyrinth Key/Spears of God de Howard V Hendrix). Datorită acestui lucru, am fost foarte încântat în momentul în care Mihai Dan Pavelescu a anunţat că noua apariţie SF de la editura Trei va fi The Sparrow, o carte care mi-a fost recomandată de foarte multe ori în ultimii ani.

Una dintre temele Păsării Domnului este cea a primului contact. Astfel, după ce unul dintre astronomii SETI detectează o transmisiune radio sub forma unei bucăți muzicale obsedante, venită din Alpha Centauri, Ordinul Iezuit, din motive care vor fi explicate pe parcursul cărţii, este prima organizaţie care organizează în 2019 o expediţie spre acel sistem solar. Însă acest prim contact se va sfârşi în dezastru şi singurul supravieţuitor al misiunii va fi lingvistul iezuit Emilio Sandoz. Acesta este salvat de a doua misiune din ceea ce pare un bordel extraterestru, nu înainte ca Sandoz să omoare un copil de pe Rakhat, planeta din Alpha Centauri responsabilă de transmisiunile radio. Romanul începe cu întoarcerea lui Emilio pe Pământ aproape distrus în totalitate atât psihic, cât şi fizic prin ceea ce pare o mutilarea rituală prin care i-au fost excizaţi toţi muşchii şi nervii de la mâini, rezultând nişte degete foarte lungi, aproape de nefolosit.

Primul lucru extraordinar la această carte îl reprezintă structura extrem de bine realizată. Astfel, avem parte de două fire narative paralele. În primul, care se petrece în 2060, Ordinul Iezuit încearcă să afle de la Sandoz ce s-a întâmplat pe planeta extraterestră, iar în al doilea care începe în 2019, aflăm despre cum s-a format misiunea, cine a participat la ea şi care i-a fost până la urmă soarta. Relaţia dintre cele două acţiuni este mereu surprinzătoare, iar legăturile dintre ele nu sunt oferite niciodată gratuit, cititorul trebuind să fie mereu atent şi complet angajat în ceea ce se întâmplă pentru a percepe şi a înţelege toate nuanţele acestui roman.

Şi câte lucruri se pot spune despre această carte, care încearcă să realizeze atât multe, încât o discuţie în profunzime despre ea ar putea umple cu uşurinţă câteva zeci de pagini. Tocmai pentru că vrea atât de multe, Pasărea Domnului nu este lipsită de defecte, însă ele nu eclipsează în aproape nici un moment părţile bune şi interesante.

Pe lângă tema primului contact, celelalte teme principale ale cărţii sunt cea a religiei, în principal a ajungerii religiei în teritorii străine, şi cea a colonizării.

Există alte trei lucrări importante pentru istoria SF-ului, în care un preot iezuit ajunge pe o planetă extraterestră şi suferă o anumită criză existenţială. „Steaua” (1955) de Arthur C. Clarke povesteşte cum un preot iezuit şi om de ştiinţă, ajunge pe o planetă a cărei civilizaţie extraterestră a fost distrusă în câteva clipe de o Novă, pentru a face ca o stea să strălucească pe cerul Bethlehem-ului în anul 1. În Un Caz de Conştiinţă (1958, Editura Cristian) de James Blish, o misiune iezuită întâlneşte o planetă pe care o rasă asemănătoare cu șopârlele au o societate foarte fericită, fără să creadă aparent în Dumnezeu. Iar în Hyperion de Dan Simmons (1989, Editura Nemira 2009), un alt preot iezuit descoperă cât de sinistră, de nenaturală şi neumană poate să fie crucificarea şi învierea.

Fiecare dintre cele patru lucrări tratează în felul ei tema religiei şi a crizei existenţiale, dar după părerea mea, cele trei de mai sus o fac mai bine, mai surprinzător şi mai inedit decât ceea ce face Russell. Din punctul de vedere al religiei, Pasărea Domnului practic nu face decât să reia tot ceea ce s-a întâmplat în momentul în care preoţii catolici au pătruns în America de Sud. Iar dacă în filmul Cel mai iubit dintre pământeni, Șerban Marinescu foloseşte tema violului pentru a sugera lucrurile distrugătoare care i se întâmplă lui Victor Petrini în închisoare, doream ca un roman de literară speculativă să experimenteze cu alte modalităţi de fărâmiţare a sufletului unui credincios decât violul. Nu ajută nici faptul că autoarea americană studiază în această carte nu cu un ochi critic, ci mai mult ca să înţeleagă valoarea a poate celei mai problematice dintre componentele religiei creştine: glorificarea suferinţei. Însă sunt sigur ca misiunea iezuită a fost folosită de scriitoare şi pentru că dacă ar fi fost o misiune ştiinţifică adevărată, aceasta s-ar fi desfăşurat cu mult mai puţine greşeli şi astfel ceea ce dorea să obțină cu temele primului contact şi a colonizării nu s-ar mai fi putut realiza.

Şi din fericire ceea ce face Russell cu celelalte două teme este extraordinar. Colonizatorul şi colonizatul, efectele colonizării nu numai asupra colonizatorilor, ca şi în Inima Întunericului, ci şi asupra colonizaţilor, sunt studiate atât de fin şi de atent încât ceea ce rezultă este o meditaţie pe această temă cum rar s-a scris atât în ficţiune, dar şi în non-ficţiune. Mai mult, combinând temele primului contact şi a colonizării ca şi loc de „joacă”, Russell reușește să construiască una dintre cele mai frumoase bijuterii lingvistice şi antropologice pe care literatura speculativă le-a dat vreodată. Aş putea să vorbesc ore întregi despre ceea ce face Pasărea Domnului cu lingvistica şi antropologia, despre cât de frumos sunt studiate cuvintele, despre cât de interesant este gândită evoluția extratereștrilor, dar o să vă las vouă plăcerea de a descoperi singuri acest lucru.

Tocmai folosirea cu atâta îndemânare a lingvisticii sau antropologiei, face ca ştiinţa „grea” să fie poate cea mai slabă parte a cărţii. Însă nici acest lucru nu este foarte important. Este adevărat că personajele au un asteroid magic cu care călătoresc prin spaţiu, dar asta contează prea puţin în momentul în care discuţiile din asteroid şi ceea ce se întâmplă atât pe Rakhat cât şi pe Pământ este atât de interesant. Un alt lucru minor pe care Russell nu l-a nimerit este faptul că în cartea ei Japonia este ţara care domină lumea. Poate că în 1996 oamenii încă mai gândeau lucrul acesta, dar totuşi deja în 1992 Maureen McHugh a scris despre o China care în secolul XXI va cuceri cultural şi tehnologic, atât restul Pământului cât şi spaţiul cosmic.

Toate cele opt personaje care participă la misiune (8 oameni de ştiinţă dintre care 4 sunt şi preoţi iezuiţi), cât şi câteva dintre cele care încearcă să-l ajute pe Emilio la întoarcere sunt foarte bine realizate. O dovadă a cât de bine ştie Russell să-şi construiască personajele este faptul că trecutul lor contează foarte mult atât în evoluţia ulterioară a personajelor, cât şi în cea a acţiunii în general. Iar Emilio Sandoz, preotul lingvist de care se îndrăgosteşte toată lumea şi Sofia Medez, un programator I.A., cu un trecut fascinant (provenită dintr-o familie de evrei sefarzi, ea rămâne orfană, se prostituează, pentru ca apoi să fie cumpărată de un investitor care-i va plăti traiul şi educaţia, urmând să-şi scoată banii din ceea ce ea va câştiga când va începe să lucreze), sunt printre cele mai memorabile personaje pe care le-am întâlnit în science-fiction.

Însă uneori aceste personaje sunt mult prea plăcute, Russell dorind să ne pese de ele pentru a fi apoi șocați de moartea lor, dar parcă sunt prea făcute toate să te îndrăgosteşti de ele. Sunt tridimensionale, dar puţin artificiale. La fel de ciudată şi de artificială este câteodată şi psihologia  personajelor, care reacţionează şi gândesc de multe ori mai străin decât extratereştrii. Nu de puține ori mi-am spus, citind Pasărea Domnului, că nu aşa gândesc oamenii, iar cel mai grăitor exemplu este cum victima unor violuri oribile, este considerată o curvă de către toţi cei pe care îi întâlneşte.

Am rămas extrem de plăcut surprins de traducerea lui Bogdan Perdivară. Felul în care e scrisă Pasărea Domnului, cu un punct de vedere la persoana a treia care sare de la un personaj la altul şi de la o voce individuală la alta, de multe ori după numai un paragraf, este nu numai dificil de realizat pentru scriitor, cât şi, mă gândesc, extrem de greu de tradus. Coperta este de asemenea mai bună decât aproape tot ceea ce am văzut la The Sparrow în limba engleză. Toate celelalte coperte sugerează mai mult o aventură religioasă jumătate Dan Brown, jumătate Paulo Coelho, dar aceasta, realizată de Ionuţ Bănuţă, te duce cu gândul la o meditaţie incomodă în genul Lars von Trier, mult mai potrivită cu ceea ce se întâmplă în carte.

În ciuda defectelor, Pasărea Domnului este o lectură minunată şi o meditaţie formidabilă despre uman, străin, credinţă şi evoluţie. Este o carte despre care aş putea să discut cu uşurinţă la infinit şi pe care v-o recomand cu toate ardoarea. Citiţi-o şi haideţi să vorbim despre ea.

13 Comments

  1. Mihai-Dan Pavelescu

    Elegant si profund, ca intotdeauna.
    Ma bucur ca ti-a placut alegerea. 😀
    Cred ca citisem rindurile acestea chiar inainte sa le fi scris tu ;), intrucit publicasem Cheia labirintului de Hendrix inca din 2007 la Nemira, este drept ca in colectia Suspans, deoarece o considerasem un “fringe-SF”. (Vad acum pe site-ul lor ca poate fi cumparata la numai 10 lei!!! la fel ca excelenta Sfarsitul lumii in alb si negru de Theodore Roszak, care nu-i tocma’ suspans)

  2. Eu voi incerca sa iau cele doua carti de la libraria Nemira de pe Magheru. Le iau pe loc si nu platesc nici curierul.
    Ca intotdeauna recenziile tale sunt o incantare, dar nu as valoriza, ca tine, psihologia personajelor (in sensul credibil – incredibil), suntem intr-un Sf si daca acceptam regulile tehnologice din sf, atunci putem accepta si ca personajele gandesc mai ciudat decat extraterestrii. In privinta observatiei viol – curva, iti spun ca asa este. Oamenii au tendinta sa le considere pe victimele violurilor ca pe niste prostituate.In romana exista o carte foarte buna – Istoria violului de Georges Vigaarello, acolo vei vedea mai multe, ba chiar insasi victimele violurilor ajung sa se considere curve, vezi La Ciociara de de Sica (sau nuvela lui Moravia, care a stat la baza)

  3. @Valmon

    The Sparrow nu este un SF obisnuit. De fapt exista foarte multe voci care nu il considera SF deloc (Russell a fost vaga cu privire la aceasta chestiune, dar cert este ca a scris doar 2 romane SF, restul fiind non-fictiune sau alte genuri). Si asta pentru ca desi cartea se petrece in viitor, Russell nu construieste un posibil viitor care ar putea schimba oamenii si felul lor de a gandi. In mare, nimic nu se schimba in The Sparrow fata de 1996 atunci cand aparut cartea, nici in 2020 si nici in 2060. In afara de cateva schimbari geopolitice fara efect asupra psihologiei personajelor, viata oamenilor in 2060 este aproape identica cu cea din 1996. Din acest punct de vedere romanul nu prea este SF. In lumea reala, noi, e adevarat, suntem in 2013 aproape un fel de extraterestrii fata de oamenii din 1996, dar Russell nu face decat sa aseze niste oameni reali, doreste ea, pentru anii in care a fost scris carte, fata in fata cu cateva evenimente science-fiction si sa studieze apoi reactiile lor.

    Iar obiectia mea este tocmai ca psihologia rol nu este reala si nici nu exista vreun motiv pentru ca gandirea lor sa fie atat de ciudata. Nu stiu, poate specializarea lui Russell in antropologie, i-a deviat putin intelegerea psihologiei umane.

  4. @Valmon

    “This important new book, by one of the leading social historians in France today, analyses the changing meaning of rape through numerous case studies across the centuries. The book begins with a history of the relative tolerance of sexual violence in early modern France, and the tendency to condemn the victims by enveloping them in the shame of the act. It then traces the changing legal attitudes to sexual violence at the end of the eighteenth century, and the slow recognition of the role of moral violence in rape in the nineteenth century. Vigarello also stresses the importance of the new medical jurisprudence and the introduction of forensic psychiatry into the courtroom.

    But despite the increased number of convictions in the nineteenth century, it was only after the campaigns conducted by feminists in the twentieth century that the true gravity of rape as a crime against women’s integrity was fully recognized. As a result, acts of sexual violence are no longer assessed in terms of the risk of debauchery, but in terms of the risk of ‘psychic murder’ and inner damage.”

    Din cate inteleg cartea este despre cum a evoluat perceptia violului in Franta intre secolele XVI-XX. In Sparrow pare ca oamenii sunt cei din 1500, dupa cum reactioneaza la viol, nu din secolul XXI. Sau poate Russell vrea sa spuna ca vom regresa in deceniile urmatoare, dar ma indoiesc.

    The Sparrow foloseste “stream of consciousness” (din pacate habar nu am cum se spune in romaneste), aratandu-ne direct tot ceea ce gandesc personajele. Iar reactiile lor fata de viol este mereu “ce curva!”. Gandeste-te cum ai reactiona tu daca ai gasi o fiinta umana inchisa in cele mai mizere conditii, plina de rani fizice de la traumele sexuala si aproape catatonica de la traumele psihice. Ai gandi “ce curva”? Cineva din prietenii tai ar gandi vreodata daca ar vedea un om batut si violat in grup, “ce curva”? Ma indoiesc. Cu siguranta ca lucrurile nu au stat asa acum cateva sute de ani, dar in zilele noastre violul real, cred, si sper, ca trezeste doar repulsie pentru actul in sine si mila pentru persoana care a suferit, la majoritatea oamenilor normali la cap.

  5. Esti foarte serios in ceea ce faci si iti place sa te documentezi. Eu cred, totusi,, ca din punct de vedere metodologic, intr-o recenzie literara, nu ar trebui sa ne legam de felul de a gandi al personajelor, oamenii gandesc diferit si in literatura (mai ales cea SF), spre deosebire de istorie, orice este ingaduit. Putem sa le refuzam felul de gandire deoarece nu corespund valorilor noastre morale, dar nu sa spunem ca nu asa gandesc oamenii. Si in realitate oamenii gandesc cum nici nu-tI trece prin cap, darmite in sf, unde acceptam toate trasnaile.
    Dupa parerea mea, recenziile tale sunt cele mai placute si utile de pe blogul romanesc si cred ca de aceea ma bag si eu in seama, de dragi ce-mi sunt.!

  6. Pingback: Jo Walton despre personajele ficţionale » Cititor SF

  7. Imi exprim si eu parerea , intr-adevar avem o carte deosebita , gratie unei traduceri de exceptie as putea spune in genul lui Ion Doru Brana . Imi doresc ca dl. Mihai Dan Pavelescu sa nu considere sequel-ul Children of god o lucrare mai putin demna de a fi publicata si deci sa dea unda verde pentru cel de-al doilea roman al acestei autoare de exceptie , binenteles in traducerea lui Bogdan Perdivara ( cred ca ar fi un mare castig pentru editurile de sf de la noi colaborarea intensa cu acesta ) .

  8. Pingback: Sheri S. Tepper – Grass » Cititor SF

  9. Pingback: Pasarea Domnului (The Sparrow) – Mary Doria Russell | Cititor SF

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu