În ce ordine să citim seriile SFF?

Nu-mi vine să cred! Al patrulea articol declanşat ce ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni pe piaţa românească de carte, după Noiembrie 2012 – cea mai bună lună pentru romanul românesc de după ’89?, “Fie să renască …” şi SF-ul din România are un Paladin. Este clar că cititorul de carte SFF din România va trăi vremuri interesante în următoarea perioadă.

Când am aflat că Mihai Dan Pavelescu a publicat The Prefect, ultimul volum scris şi primul apărut la noi din seria Revelation Space, m-am bucurat pentru că este singura carte din această serie pe care nu am citit-o. În plus arată foarte bine în bibliotecă, chiar dacă diferă de precedentele cărţi SFF de la Editura Trei. Astfel eu am fost cât se poate de mulţumit, dar nu am putut să nu mă gândesc la cât de mulţumit aş fi fost dacă nu aş fi citit niciun volum din această serie sau doar unul sau două dintre ele. Apoi m-am gândit la seriile SFF şi la câte discuţii interesante mi-au adus toate controversele legate de cititul în ordinea publicării vs. lectura în ordinea cronologiei interne a universului seriei. Aceste controverse au cunoscut câteva puncte culminante şi în micul fandom românesc.

Care ar fi seriile sau începutul de serie care au fost publicate la noi şi despre care s-ar putea discuta: seria Fundaţiei a lui Asimov, seria Alianţă – Uniune a lui Cherryh, seria Vorkosigan a lui Bujold, seria Agentul Cormac a lui Asher şi seria Revelation Space a lui Reynolds. Acestea sunt seriile care îmi vin în minte, dar dacă mai există şi altele, vă rog să mă corectaţi (nu mă refer aici la seriile în care cronologia internă coincide cu cea a publicării şi care au apărut la noi ca atare).

Cred că publicarea Staţiei Orbitale a Lumii de Jos la editura Pygmalion în 1997, aparţinând universului Alianţă – Uniune al scriitoarei americane C.J. Cherryh, nu a declanşat deloc controverse. Toate cărţile aparţinând acestei serii se pot citi fără probleme ca şi cărţi de sine stătătoare, romanele putându-se parcurge, după cum mărturiseşte şi autoarea, în orice ordine, indiferent de anul publicării şi de subseria de care aparţin.

În legătură cu seria Vorkosigan, a scriitoarei americane Lois McMaster Bujold, lucrurile stau puţin diferit. Şi volumele acestei serii se pot citi ca şi cărţi de sine stătătoare, iar publicarea de către Nemira în 1997 a formidabilului Dans în Oglindă, a fost, zic eu o alegere bună. Chiar dacă nu mai citisem până atunci nimic de Bujold, nu am fost deloc împiedicat în a savura unul dintre cele mai interesante şi complexe romane de SF care s-au scris vreodată. Cu toate acestea, spre diferenţă de universul Alianţă – Uniune, seria Vorkosigan are o fir comun care leagă toate cărţile ce se petrec în acest univers: Miles Vorkosigan, care există într-un fel sau altul în toate volumele, chiar şi în acelea în care este doar un făt, protejat aparent în corpul Cordeliei Naismith. Astfel, cred că alegerea lui Michael Hăulică de a publica la Paladin romanele în ordinea cronologică a universului este cea mai bună, chiar dacă diferă destul de mult de ordinea publicării, tocmai pentru că ele se petrec într-un interval destul de îngust de timp. În plus sunt destul de omogene ca şi stil, pentru că acest univers a fost preocuparea literară principală a lui Bujold, şi cel puţin până în 2002 nu au există pauze majore în care Bujold să nu fi scris ceva aparţinând seriei Vorkosigan.

Spre deosebire de seria Fundaţiei, nici publicarea Staţiei Orbitale a Lumii de Jos, nici a Dansului în Oglindă, nici a lui Shards of Honor (deliciosul volum în care Cordelia Nasmith şi Aral Vorkosigan devin din duşmani, iubiţi) nu sunt controversate. Însă apariţia în 1993 a Preludiului Fundaţiei înainte de celebra Trilogie a stârnit controverse pe care şi eu mi le amintesc deşi nu aveam atunci nici măcar 14 ani. Şi până la urmă este normal, pentru că seria Fundaţiei pare făcută (chiar şi eliminând seriile Roboţii şi Imperiul) special să dea bătăi de cap atât editorilor cât şi cititorilor: intervalul de timp dintre Trilogia originală şi următorul volum este de 30 de ani, în această perioadă Asimov s-a cam îndepărtat de SF, Preludiul Fundaţiei se petrece de fapt înainte de trilogie deşi a fost scrisă la 35 de ani de la apariţia ei. Cum ar trebui citită această serie: în ordinarea apariţiei, adică cele 3 iniţiale şi apoi cele care au fost scrise după 30 de ani sau intercalate funcţie de cronologia interioară? Aş spune că experienţa citirii lor ar trebui să fie cât mai apropiată de cea a scrierii, iar Asimov, atunci când a scris Marginea Fundaţiei, Fundaţia şi Pământul şi Preludiul Fundaţiei, a recitit Trilogia iniţială şi apoi a scris în funcţie de ceea ce a găsit acolo. Deci romanele de mai târziu sunt într-un dialog şi într-o relaţie clară cu Trilogia de la începutul anilor ’50 si ar trebui citite după parcurgerea iniţială acesteia. Însă asta nu m-a împiedecat ca în 1993 să-mi placă la nebunie Preludiul Fundaţiei, să o recitesc de câteva ori înainte să citesc continuările. În acelaşi timp, cred că în anii ’80 Asimov era un scriitor mult mai bun decât în 1950 şi acest lucru, împreună cu faptul că am citit întrebările la care ştiam deja răspunsurile din Preludiu, m-a împiedicat să savurez şi să apreciez cum trebuie Trilogia. Nu cred că lectura Preludiului după Trilogia iniţială l-ar fi făcut să-mi placă mai puţin, dar cu siguranţă că citirea lui înainte de Trilogie a făcut ca aceasta din urmă să nu-mi placă la fel de mult. Dacă ar fi fost după mine aş fi publicat volumele în ordinea scrierii, eventual Preludiul imediat după trilogie, dar până la urmă cu greu poate fi acuzată Nemira cu ceva în momentul în care, după publicare volumelor 13 şi 14 ale colecţiei Nautilus (şi a Cavernelor de Oţel la Editura Univers), Asimov a devenit cel mai tradus, publicat şi citit autor de science-fiction din România.

Înainte să ajung la un alt caz interesant, cel al universalului Revelation Space, vreau să vorbesc puţin despre o serie care pe bună dreptate a fost un adevărat fiasco – seria Agentul Cormac scrisă de britanicul Neal Asher. Nemira a achiziţionat drepturile de copyright pentru Polity Agent, al patrulea şi penultimul volum al seriei, după ce editura Lucman, deţinătoarea iniţială, le-a pierdut. Ce-o fi fost în mintea editurii Lucman să-l achiziţioneze tocmai pe acesta nu ştiu, dar nici cu Nemira, care a mers mai departe şi a publicat-o, nu mi-e ruşine (a fost ca şi cum s-ar publica volumul 4 din Cronicile din Amber înaintea celorlalte). Eu m-am apucat cuminte şi voios să citesc cartea de la Nemira, crezând că editura ştie ce face şi m-am trezit că primele 50 de pagini nu fac altceva decât să rememoreze evenimentele din primele 3 volume, pentru că tot ceea ce se petrece în Polity Agent are legătură cu ceea ce s-a întâmplat în acestea. Mai mult, toată această rememorare este clar făcută pentru cineva care a citit volumele precedente, pentru că mare lucru din ea, un novice ca şi mine în acest univers, nu a înţeles. Aşa că am pus cartea frumos în bibliotecă, mi-am luat variantele în engleză ale primelor volume şi le-am citit foarte rapid, pentru că această serie este chiar una foarte reuşită, cu condiţia să citeşti totuşi cărţile în ordine.

Şi am ajuns în sfârşit la motivul pentru care acest articol s-a născut – reapariţia seriei Revelation Space în România, o dată cu publicarea de către Editura Trei a Prefectului. De ce şi această serie pare că e scrisă ca să declanşeze controverse? Pentru că prima carte apărută – Revelation Space este şi primul volum dintr-o trilogie ale cărei evenimente se petrec imediat unele după celelalte, dar a doua – Chasm City se petrece înainte de prima; a treia şi a patra – Redemption Ark şi Absolution Gap sunt de fapt al doilea şi al treilea volum din trilogie, iar a cincea carte – The Prefect, se petrece înainte de toate patru precedente. Aţi priceput ceva? De fapt ordinea lor internă este destul de clară: The Prefect, Chasm City şi apoi trilogia compusă din Revelation Space, Redemption Ark şi Absolution Gap. Dar ca lucrurile să fie şi mai complicate Reynolds, a mai publicat un volum de nuvele şi unul de povestiri, care conţin lucrări care se petrec înainte de toate romanele, între ele, iar una dintre povestiri chiar pune punct trilogiei. În România a apărut la Nemira, în 2008, volumul de nuvele – Câinii de diamant / Zile de Turcoaz. Mihai Dan Pavelescu mi-a mărturisit că a început cu acest volum pentru că a fost nesigur despre cum va fi receptat Reynolds pe piaţa românească. Pentru mine acest lucru a fost foarte bine, pentru că deşi nu mai citisem nimic de Reynolds până atunci, după parcurgerea acestui volum scriitorul britanic a devenit unul dintre preferaţii mei.

Şi ajungem la Prefectul publicat în colecţia Epsilon a Editurii Trei. Din câte am înţeles de la neobositul Mihai Dan Pavelescu, coordonatorul colecţiei, volumele urmează să apară în ordinea cronologiei interne: adică The Prefect, Chasm City şi apoi trilogia. Ce este foarte clar este că Redemption Ark şi Absolution Gap, trebuie citite în ordine şi neapărat după Revelation Space, dar în rest probabil că se poate începe cu oricare dintre celelalte 3, adică: The Prefect, Chasm City sau Revelation Space. Sunt unele personaje comune, dar acesta nu este un impediment. Ceea ce am observat însă este că Reynolds, o dată cu trecerea volumelor, nu mai explică atât de amănunţit universul, tehnologia sau diferitele facţiuni şi acest lucru poate să fie un pic derutant pentru cititorul care face cunoştinţă cu universul Revelation Space o dată cu Prefectul. Şi mă mai întreb: Alastair Reynolds a pătruns fulminant pe scena SF-ului o dată cu publicarea primului volum al seriei – Revelation Space. De ce nu ar fi pătruns la fel de fulminant şi pe piaţa românească tot cu acest volum? Până la urmă cu o carte la fel de consistentă şi complicată, Foc din Adânc, a intrat cu succes şi Vernor Vinge în România. În acelaşi timp dacă este o carte de sine stătătoare în seria Revelation Space, atunci aceasta este Prefectul, însă cititorul trebuie să fie avizat că nu este specifică pentru acest univers. Revelation Space este o serie space-opera gotică şi Prefectul ne arată, dacă vreţi, cum arăta acest univers înainte ca acesta să devină gotic.

Toate aceste mici comentarii legate de publicarea Prefectului, nu sunt nici foarte importante şi nu sunt nici critici, pentru că această apariţie este clar un prilej de mare bucurie pentru fanii SF din România. Eu îi invidiez pe cei care cu această carte pătrund în universul Revelation Space şi-i avertizez că surprizele şi minunăţiile se vor înzeci în volumele următoare şi că vor avea parte de una dintre cele mai fabuloase călătorii în care science-fictionul îi va purta vreodată.

4 Comments

  1. Câtă nostalgie vâră în mine copertele alea vechi de la Nemira.

    Fundația am început-o și eu cu Preludiul. Nu m-a împiedicat să savurez trilogia. Probabil pentru că nu mi-a plăcut atât de mult, în timp ce Fundația, ceva mai puțin celelalte două, era cam fix ce iubeam la Asimov.

  2. am citit fundatiile (trilogia originala) in ungureste, initial. Az Alapitvany 🙂 apoi si foundation’s edge (care se chema Az Alapitvany Pereme in limba conlocuitoare). Apoi am pus mina pe seria originala in engleza. iar prechelele si Foundation and Earth le-am citit pe masura ce-au aparut, in romaneste, in editia de la Nemira. ma bate gindu’ de-un maraton asimovian in original acuma, cu toata seria citita cronologic (ca oricum stiu ce urmeaza)… numa’ timp sa fie.

  3. Tocmai am terminat Prefectul… idei originale, am notat ceva la caietel 😉

  4. Uha ! Moammaaa…asta e tipu’ cu “Cainii de diamant” ??? oooo…si nu vroiam sa cumpar “Prefectul”….deabia astept sa o citesc !!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu