Narcisa Stoica – Taxidermie

În momentul în care am început să citesc acest curajos debut românesc în genul epic-fantasy, ştiam că Taxidermie nu poate să o ia decât pe două drumuri: fie pe cel arhiumblat şi aglomerat al epic-fantasy-ul anglo-saxon, indiferent de forma acestuia, plin de elfi sau plin de sânge, fie pe cel interesant, proaspăt şi plin de surprize, pe care îi găseşti pe vecinii noştri Andrzej Sapkowski sau Maryna şi Serhiy Dyachenko. O spun cu o foarte mare satisfacţie că Narcisa Stoica a ales al doilea drum, mai pustiu, dar mult mai original.

Iar originalitatea cărţii începe chiar de la intrigă. Jaer Verron, este un tânăr artist-taxidermist, care din cauza unor împrejurări ciudate ajunge să fie întemniţat în beciurile Imperiului celor 52 de Satrapii. Jaer este eliberat pe ascuns de Mizzuro, fiica împăratului Raghmen, cu condiţia ca acesta să o ajute să câştige întrecerea împotriva celor doi fraţi, întrecere în urma căreia unul dintre ei va fi declarat urmaşul împăratului. Câştigătorul va fi acela care îl va aduce  mort sau viu pe Vesari, misteriosul lider al rebelilor PonCim. Când am aflat ceea ce-i cere Mizzuro lui Jaer mi-am dat seama că citesc ceva ce n-am mai lecturat până acum: Jaer primeşte sarcina să afle cât mai multe despre Vasari, pentru a putea realiza prin taxidermie o copie fidelă, copia pe care Mizzuro să o poată prezenta împăratului. Nici vorbă de săbii, lupte, magie şi sânge, ci de cărţi, inteligenţă, viclenie şi taxidermie. Ce poate fi mai incitant!

Jaer va porni în căutarea lui Vasari, prin Satrapiile Imperiului. Această căutare îl va aduce prin locuri ciudate şi complicate, îl va face să se întâlnească cu oameni surprinzători şi uneori greu de înţeles, îl va face să-şi reexamineze dorinţele şi nevoile şi să-şi pună întrebarea care este rolul Imperiului în viaţa lui, dar şi care va fi şi rolul lui în privinţa sorții Imperiului.

Jaer porneşte, la fel ca şi Egert din The Scar al soţilor Dyachenko, prin a fi un tânăr chefliu, egoist şi îngâmfat, ajungând prin sarcina pe care o primeşte să se schimbe profund. Însă dacă The Scar este un fantasy-psihologic, în care schimbarea vine din îndreptarea personajului principal spre interior, spre propriile temeri dar şi puteri, Taxidermie se concentrează pe lumea înconjurătoare şi pe schimbarea produsă lui Jaer de interacţiunea cu specificul şi locuitorii Satrapiilor. Eu, ca să fiu sincer, prefer prima abordare, dar nu prea poţi realiza acest lucru într-un debut de serie fantasy, al cărui menire principală este să creioneze lumea în care se vor desfăşura evenimentele din volumele următoare. Dar despre debut o să vorbesc puţin mai încolo.

Lumea creată de Narcisa Stoica este interesantă şi vibrează de originalitate. Imperiul este format din 52 de Satrapii (Satrapie este numele provinciilor din Persia Antică), fiecare din ele având un specific economic, cultural sau militar şi fiecare contribuind într-un fel unic la ceea ce formează Imperiul. Echilibrul din Satrapii este unul destul de fragil, dar coeziunea este menţinută atât de dependenţa unei provincii de toate celelalte, cât şi de protecţia pe care le-o oferă Împăratul. Ar fi interesant de ştiut cum au ajuns să se formeze toate aceste Satrapii, dar şi Imperiul. În general unităţile geopolitice se formează istorico-geografic, iar specificul Satrapiilor este că sunt formate exclusiv socio-economic. Oare cât de profund şi-a gândit autoarea lumea şi cât de multe doreşte să o exploreze? Condiţiile care au putut naşte astfel de provincii ar fi fascinant de explorat în nişte eventuale prequel-uri.

Tot legată de Imperiu, este şi prima mea obiecţie la adresa acestei cărţi. Unul dintre mecanismele care mişcă intriga în primele capitole ale cărţii este o societate secretă, Rezistenţa, care, formată în general din oameni inteligenţi, de origine modestă, din toate Satrapiile, luptă pentru supravieţuirea Imperiului. Oricât m-am gândit nu mi-a putut veni în minte nici o situaţie care ar duce la aşa ceva. Ar fi ca şi cum Dorde Petrovic, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ipsilanti sau Nicolae Bălcescu ar fi înfiinţat o societatea secretă care să lupte pentru supravieţuirea Imperiului Otoman. Din fericire, datorită faptului că această societate secretă scade ca şi importanţă după jumătatea cărţii, ea nu devine deloc deranjantă în ansamblul totalităţii intrigii, care stă puternic în picioare chiar în condiţiile în care unul dintre stâlpii pe care se sprijină se clatină puţin.

O dovadă a solidităţii intrigii este şi aceea că lectura rămâne una interesantă şi palpitantă, chiar şi dacă cititorul descoperă, la fel ca şi mine, majoritatea misterelor încă de la jumătatea cărţii. Însă nici acest lucru nu diminuează deloc din experienţa citirii acestui roman. Şi fiţi liniştiţi, chiar dacă credeţi că aţi descoperit tot, Narcisa Stoica mai mare câteva atuuri cu care să vă surprindă până la sfârşit. Iar încheierea cărţii este pe deplin satisfăcătoare şi nu cade în păcatul atât de multor romane epic-fantasy – acela de a lăsa o grămadă de uşi deschise pentru continuări. Din câte am înţeles, autoarea doreşte realizarea unei trilogii, în care fiecare volum, însă, să poate fi citit ca şi o carte de sine stătătoare. O intenţie mai mult decât lăudabilă în zilele noastre, în care ciorbele lungite în zece de volume sunt literă de lege. Narcisa Stoica seamănă în această intenţie cu N.K. Jemisin, scriitoare americană de culoare care scrie trilogii şi duologii ce se petrec în acelaşi univers, dar care se pot citi fără probleme şi separat. Însă Taxidermie nu seamănă cu ceea ce scrie N.K. Jemisin, o autoare pentru care zeii şi supranaturalul sunt la fel de importanţi ca şi oamenii, ci cu romanele lui K.J. Parker. La fel ca şi la Parker, fantasticul din Taxidermie este doar sugerat, fără să-şi facă cu adevărat apariţia, creând acea senzaţie interesantă în care cititorul priveşte într-o lume în care supranaturalul pare a fi prezent în mintea celor care o populează, fără a se putea revela cu adevărat şi celui priveşte din afară. Şi la fel ca şi la Parker, dând la o parte supranaturalul, poţi explora mult mai bine economia, cultura sau specificul social al fiecărei provincii şi interdependenţa complicată dintre ele.

S-ar putea să avem şi noi în sfârşit propria noastră N.K. Jemisin sau K.J. Parker. Nu credeam că voi ajunge să spun vreodată lucrul aceasta. Dar până la urmă, faptul că o tot compar pe scriitoarea noastră cu Andrzej Sapkowski, soţii Dyachenko, N.K. Jemisin sau K.J. Parker dovedeşte cât de puternică este de fapt individualitatea ei, care are tot atâtea asemănări cu cei de mai sus, cât are şi deosebiri.

Taxidermie nu este lipsită de defecte, majoritatea inerente unui debut. Aici vreau să fac o mică paranteză şi să spun că un debut trebuie judecat aparte. Dacă în general o carte este judecată funcţie de cât de bună sau de slabă este, principala întrebare care se pune în legătură cu un debut este puţin diferită şi anume dacă autorul/autoarea promite şi dacă merită să te apleci şi asupra cărţilor viitoare. Deşi diferenţa nu pare la prima vedere prea importantă, ea este după părerea mea esenţială. Însă şi debuturile trebuie judecate diferit pentru că pot fi foarte înşelătoare: The Scar nu este un debut, este doar prima carte apărută în engleză a soţilor Dyachenko, The Windup Girl a fost scrisă după ce lui Bacigalupi i-au fost respinse vreo 3-4 cărţi şi acesta s-a apucat de povestiri, Consider Phlebas nu este prima carte SF pe care a scris-o Banks, doar prima care i-a apărut. Deci şi debuturile ar trebuie judecate diferit şi întrebarea care trebuie pusă este dacă cartea este prima scrisă sau doar prima care apare. Impresia mea este că Taxidermie este primul roman pe care Narcisa Stoica l-a scris şi-l voi judeca ca atare.

După cum am spus mi-ar fi plăcut ca evoluţia personajelor să fie mai amănunţită şi să o putem urmări mai îndeaproape. Punerea accentului prea mult pe dialog, este o abordare destul de rece, care nu prea reușește să apropie cititorul de personaje. În acelaşi timp am impresia că Narcisa Stoica încă nu are  deplină încredere nici în abilităţile ei literare, nici în cele de înţelegere ale cititorului. De pildă fragmentul de mai jos:

Şi nici nu se putu abţine să nu tropăie încîntat de noile lui cizme îmblănite, pe cînd cobora treptele largi ce-l duceau în localul de la parter.

— Bună ziua! strigă vesel către consoarta lui Ontay Hando, care abia se zărea din spatele tejghelei înalte.

Şi „încântat” şi „vesel” realizează ceea ce vrea scriitoare, şi anume să transmită starea de bine a personajului, însă asta se poate face mult mai fin, mai misterios şi mai metaforic, toate aceste atribuţii asigurând o mult mai profundă legătură între cititor şi personaje. Aş fi vrut ca scriitoarea să fi fost mai puţin directă, mai neînțeleasă, mai străină. Să se lase dusă mai mult de valul propriilor calităţi de povestitor, care par formidabile. În acelaşi timp, să aibă încredere că cititorii pot înţelege ceea ce scrie ea, chiar dacă nu beneficiază de claritatea unor cuvinte ca şi „încântat” sau „vesel”. De fapt, cred că cititorii de literatură speculativă chiar caută încețoșare, necunoscut, înstrăinare, explorare şi muncă intelectuală. La fel şi următorul dialog:

Dă-mi voie să am propria mea părere despre motivele care-au stat la baza deciziei tale de a mă „însoţi”, cum îţi place s-o numeşti.

— Atunci, dă-mi voie, îl maimuţări fata, să îmi fac şi eu o părere cît mai apropiată de adevăr cu privire la motivul sau motivele care te-au făcut pe tine să porneşti în căutarea lui Vasari!

Cred că ar fi fost foarte clar pentru toată lumea, imediat după ce a apărut al doilea „dă-mi voie” că fata îl maimuţăreşte. Nu mai era nevoie să fie accentuat lucrul acesta prin continuarea cu „îl maimuţări”. În plus puţină nesiguranţă asigură o mai mare implicare a cititorului. Din ceea ce am citit în Taxidermie, autoarea poate să fie liniştită şi să-şi dea cu adevărat drumul prozei. Noi, cititorii de fantasy, putem duce multe, indiferent de cât de misterios şi de complicat este împachetat ambalajul.

Însă aceste plângeri sunt destul de neînsemnate faţă de surpriza extraordinar de plăcută pe care mi-a produs-o această carte. Nu prea mai aveam speranţe că o să citesc un astfel de fantasy scris de un român. Şi nu aş fi crezut că se poate scrie un epic-fantasy în care motorul principal al acţiunii să îl reprezinte dragostea, fie ea dragostea pentru partener, pentru părinţi, pentru bunici, pentru nepoţi, fii şi fiice, pentru prieteni, dragostea locuitorilor pentru propria Satrapie sau dragostea pentru cunoaştere, pentru cărţi sau arta taxidermiei. Practic, originea a tot ceea ce se întâmplă în Taxidermie se găseşte în dragoste, nu în lupte, sânge sau putere, iar sfârşitul vine de asemenea împreună cu dragostea, în multele ei forme. Când un străin ne întreabă “Ce ați făcut când v-au cotropit vrăjmașii? le-ați vărsat maţele?”, nu trebuie să ne fie rușine să răspundem “Nu, ne-am retras în pădure.”, pentru că acesta este un răspuns minunat si aceasta este o atitudine mult mai curajoasa, mai umană şi mai frumoasă. La fel de curajos, de uman şi de frumos este şi ceea ce scrie Narcisa Stoica. Taxidermie este răspunsul românesc la întrebarea pusă de epic-fantasy-ul anglo-saxon scris de Abercrombie, Martin si ceilalți. Şi este un răspuns minunat.

6 Comments

  1. Pingback: despre Taxidermie, pe Cititor SF | C.H.E.R.I.E. – magazindevorbe

  2. Pingback: Reviste şi recenzii | Galileo Online

  3. Mie mi-a placut mult cartea. Dialogurile dupa parerea mea au conturat povestea si personajele intr-un mod placut. Personajele sunt tinere si starea de spirit a fost accentuata prin dialoguri specifice varstei. Descrierea Satrapiei Catedralei este foarte frumoasa, iar sistemul de iluminat natural al bibliotecii cu ajutorul oglinzilor este nemaipomenit (mecanismul oglinzilor acordat la bataia clopotelor). Povestirea, personajele, originalitatea, finalul, toate reflecta mult talent. Abia astept sa citesc si celelalte romane ale trilogiei.

  4. Pingback: Retrospectiva Gaudeamus 2012 (4): Generaţii literare la Millennium | Galileo Online

  5. Pingback: Sondaj ANUL EDITORIAL F&SF 2012 » Cititor SF

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu