David Zindell – Neverness

Citind cartea lui Damien Broderick şi Paul di Filippo – Science Fiction: The 101 Best Novels 1985-2010, mi-am subliniat vreo 10 cărţi despre care nu auzisem până atunci şi care, săpând apoi puţin, am descoperit că sunt privite de către cunoscători ca şi nestematele neştiute ale science-fiction-ului.

Neverness, apărută în 1988, este una dintre ele. O să dau mai jos întreg sumarul în original şi în limba engleză, pentru că surprinde foarte bine întregul “sense of wonder” care te cuprinde când citeşti acest roman:

“The universe of Neverness is intriguingly complex, filled with extraordinary beings. There are the Alaloi, who have chosen to return to the Neanderthal state … the Order of Pilots which reworks the laws of time and physics to catapult its members through dense regions of ‘thickspace’ … the Solid State Entity, a vast brain made up of moon-sized biocomputers… and the leldra, a legendary race of aliens that seeded the galaxy aeons ago with its DNA and so began the evolutionary cycle.

Against this rich backdrop unfolds the story of young, headstrong Mallory Ringess, a novitiate of the Order of Pilots. Against all odds he has penetrated the Solid State Entity – and made a stunning discovery. A discovery that could unlock the secret of immortality hidden among the Alaloi….”

Veţi spune că nu sună foarte original, dar să nu uitaţi că această carte e scrisă în 1988. Adică înainte de Reynolds, Baxter, Hamilton, seria Culture sau Zones of Thought. Este adevărat că în ultimii 25 de ani, temele care apar în Neverness au fost folosite şi răsfolosite până aproape la epuizare. Însă parcă nici una dintre cărţile din aceste două decade şi jumătate nu face o atât de mare risipă de idei şi de teme, Neverness fiind o complexă mixtură, uneori obositoare, dar de cele mai multe ori interesantă, ale aproape tuturor subgenurile SF-ului: space-opera, horror, post-singularitate, superoameni şi mântuitori, ficţiune apocaliptică, SF militar şi antropologic şi chiar puţin post-cyberpunk şi călătorie în timp. Pare un Dune care a stat la dospit 20 de ani şi s-a înzecit, însă Neverness este totuşi mult mai „science-fiction” decât cartea lui Frank Herbert.

La fel ca Dune, şi cartea lui Zindell, este plină de personaje memorabile,  unele mai mult sau mai puţin umane şi pline de defecte, altele atât de non-umane încât reflectă orice încercare de înțelegere, iar câteva sunt efectiv zei.

Proza densă şi bogată, lumea credibilă şi bine realizată, personajele, ideile năucitoare, fac din citirea lui Neverness, un adevărat carusel, care te cuprinde într-un minunat “sense of wonder” şi care, cu câteva mici excepţii pe la jumătatea cărţii, nu-ţi dă drumul până la sfârşit.

Din păcate, faptul că în 1988 a fost probabil cam prea mult, iar acum noutatea şi strălucirea s-au şters puţin, face ca această carte nu aibă locul pe care îl merită, adică printre capodoperele SF-ului. Păcat, dar asta e literatura: unele cărţi se nasc mari şi mor repede, altele se nasc greu şi rămân mari pentru totdeauna, iar altele nu apucă să trăiască deloc.

4 Comments

  1. Am citit putine carti SF la viata mea. Ceva de Asimov si de A. E. van Vogt, dar nu prea mult. Inca nu am vazut in filmele SF, de la Hollywood cel putin, o serie de idei cum este cea din Orasul Martian al lyi A.E. Van vogt, din Destinatia Univers sau alte idei nastrusnice.

    Cred ca iti trebuie putin mai multa creativitate decat explozii si eroi super-hier-mega ca sa pui in practica filme dupa romanele SF de care scrii tu aici.

    • Este foarte greu sa realizezi un univers si sa spui si o poveste in numai 2 ore. Chiar cu tehnologia actuala, Cameron a reusit in Avatar sa ne arate doar o portiune micuta dintr-o singura planeta. Nu degeaba se tot chinuie de cativa ani Bradley Cooper sa faca un film dupa Hyperion.

      Cred ca exista destula creativitate in industria cinematografica, dar este folosita, din cauza posibilitatilor mediului, mai mult in mind-fuck movies ca si Memento, Eternal Sunshine on a Spotless Mind sau Looper, decat in filme SF gen space-opera.

      Poate mai mult serialele de televiziune (Babylon 5, Star Trek Deep Space 9, Battlestar Galactica) pot sa realizeze cate ceva din ceea ce fac romanele SF cele mai complexe si ambitioase.

      • Asta demonstreaza de ce seriile de filme au atat de mult success. Vad ca toti sunt prinsi in crearea de filme de maxim doua – doua ore si jumate. Intereant ar fi sa faca filme de 5 ore, cu pauze.

        Multumesc pentru lamuriri 😀

  2. In ultimii ani, serialele si filmele de televiziune au depasit cu mult filmele de cinema in ceea ce priveste calitatea. Homeland, Sopranos, Deadwood, Temple Gardin, John Adams, Battlestar Galactica, Game of Thrones, Mildred Pierce sunt cu mult peste filmele nominalizate la Oscar, de exemplu. Iar asta e valabil si pentru cinematografia italiana, franceza, chineza sau nordica. Filmele de cinema au ajuns sa coste atat de mult, incat necesitatea ca firma producatoare sa-si scoata banii primeaza este absolut orice alte considerente. Si asta se repercuteaza asupra modului in care e facut filmul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu