SF-ul moare pentru a o suta oară

La începutul lunii septembrie, a apărut în Los Angeles Review of Books, un interesant eseu al lui Paul Kincaid, în care criticul britanic analizează trei dintre Best Of-urile din 2012 (Gardner Dozois’s The Year’s Best Science Fiction: Twenty-Ninth Annual Collection, Richard Horton’s The Year’s Best Science Fiction and Fantasy: 2012 Edition şi Nebula Awards Showcase 2012), ajungând la concluzia că literatura speculativă e cuprinsă de o stare de epuizare şi de imposibilitatea de a scoate ceva nou.

Semnalele de alarmă trase aproape anual, în toate genurile literare, sunt puţin comice pentru că, pe de o parte, pe lumea asta există lucruri mult mai importante pentru care trebuie trase semnale de alarmă anual, iar pe de altă parte, nu văd de ce literatura trebuie să se înnoiască o dată de câţiva ani. Ce este rău în a scrie bine despre o tema pe care s-a mai scris? Şi oare ce ar fi scris Kincaid despre cât de epuizat era SF-ul, acum jumătate de secol, când nesimțiți de nimeni au apărut germenii Noului Val.

Însă ce fac foarte bine acest gen de eseuri, este că declanşează discuţii interesante. Dacă există o modalitate prin care se poate asana un gen literar, aceasta este dezbaterea. Şi veţi găsi nenumărate discuţii pe tema eseului lui Kincaid, multe dintre ele care merită citite şi, surprinzător, aproape toate civilizate. Trebuie doar să căutaţi Paul Kincaid şi Los Angeles Review of Books.

Poate cea mai bună discuţie, a fost cea de pe Coode Street Podcast, în care Kincaid a fost invitatul lui Gary Wolfe şi Jonathan Strahan. Acest episod merită ascultat atent de către toţi cei implicaţi într-un fel sau altul în fenomenul science-fiction.

O altă urmare a eseului lui Kincaid (şi a premiilor Hugo) a fost un articol scris de către Ian Sales, intitulat cu patetism “The Hugos are broken, science fiction is broken, everything is broken”. Şi acest articol merită citit, spune câteva lucruri interesante despre ceea ce a nu face bine SF-ul în moment de faţă, dar cred că porneşte de o premiză falsă (răspândită la ora actuală printre oamenii de litere), şi anume aceea de a crede că “evadarea din realitate” este mult mai puţin importantă pentru funcţionarea lumii, decât “arta grea”, care îţi pune mintea la contribuţie:

“Complain that sf is all escapism these days, and readers will respond, “what’s wrong with escapism?” Well, it doesn’t fix anything, for a start. That was one of sf’s characteristics in the past, that it posited thought experiments, that it could show the impact of something – good or bad – happening, that it could inspire people to do things.”

Poate că pentru un scriitor care atunci când munceşte se află în interiorul universului cărţii pe care o scrie, pare că “escapismul” nu “repară” („fix”) nimic, dar pentru mine, ca şi medic, lucrurile stau puţin altfel.

Daţi-mi voie să vă spun o scurtă poveste. Vineri am fost la un excelent spectacol de teatru: premiera piesei Blessed, scrisă şi regizată de Simona Vintilă, în scenografia foarte reuşită a Dianei Dobra şi bine jucată de Dorina Ina Darie, Giorgiana Ana Elena Popan, Florin Covalciuc şi Ştefan Statnic. Finanţată de Filiala din Timișoara a Societății Române de Alzheimer, Blessed surprinde extrem de bine, atât drama bolnavului de Alzheimer cât şi cea a familiei lui. Această piesă a reuşit foarte bine să facă ceea ce şi-a propus, şi anume ca spectatorii să fie conştienţi de ceea ce înseamnă această boală cu adevărat şi astfel, după ce se vor trezi în dimineaţa zilei următoare, fiecare după puteri să înceapă să “repare” puţin lumea. Şi sunt sigur că pentru majoritatea, această operă de artă a însemnat o mică schimbare în bine. Nu şi pentru mine. Eu am venit la spectacol după o gardă grea, în care nu am închis ochii şi care m-a făcut să vreau să uit măcar pentru câteva ore de realitate. Aş fi avut o mult mai mare nevoie să vizionez un Transformers decât un Blessed (acum poate nu chiar Transformers, dar hai să-l folosim de dragul lui Ben Affleck). Însă, aşa am terminat spectacolul mai obosit psihic decât la intrarea în sală şi din cauza oboselii nu am putut dormi nici noaptea următoare. Iar sâmbăta dimineaţă m-a găsit cu siguranţă în imposibilitatea de a “repara” ceva în lume. Noroc că nu a fost zi de lucru, pentru că nu numai că nu puteam “repara” nimic, dar exista posibilitatea ca din cauza oboselii să fac greşeli.

Cred că, cu anumite variaţii individuale, şi “arta grea” şi “escapismul” sunt la fel de necesare pentru a face lumea în care trăim mai bună. Dacă prima ne schimbă, ne învaţă să cunoaştem atât ceea ce ne înconjoară, cât şi propria persoană, cea de-a doua, ne oferă relaxarea necesară de a pune în aplicare această cunoaştere.

Avem nevoie de The Islanders, dar şi de Leviathan Wakes, de The Drwoning Girl, dar şi A Dance with Dragons, de Tree of Life dar şi de Transformers (asta apropo de Ben Affleck care a declarat că To The Wonder, următorul film al lui Terrence Malick, în care joacă şi el, face ca Tree of Life să pară un Transformers).

2 Comments

  1. Moare moare dar nu se preda, asa conteaza. E ca pasarea Phoenix.

  2. “…ajungând la concluzia că literatura speculativă e cuprinsă de o stare de epuizare şi de imposibilitatea de a scoate ceva nou. Semnalele de alarmă trase aproape anual, în toate genurile literare, sunt puţin comice…”
    Deci aceste semnale de alarma au ajuns intr-o stare de epuizare si in imposibilitatea de a scoate ceva nou? 🙂

    Acesti plingaciosi profesionisti (criticii) pot trage cite semnale de alarma vor, atita timp cit nu sint in stare sa creeze sau sa inspire creatia a ceva mai bun. Un autor poate sa se inbunatateasca citind o critica sau un consumator poate sa aleaga mai bine ce anume citeste sau vizioneaza. Dar un vaiet generic aruncat spre ceruri despre lipsa noutatii in arta mi se pare complet inutil si nu demonstreaza decit faptul ca oameni ca si Kincaid au devenit orbi fata de detaliile care fac arta frumoasa si, in schimb, se concentreaza pe temele generale.

    Mari opere de arta au pasaje incredibil de plicisitoare si inutile, iar filme ca Transformers (pe care il folosim generic si noi ca un exponent al mediocritatii) au unele scene geniale. Cistigul e cind poti admira geniul intr-o secventa, nu cind poti sa te plingi de o intreaga categorie literara.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu
    Ioana V