Nina D’Aleo – The Last City

Acum vreo două luni îmi exprimam nemulţumirea în legătură cu debuturile pe care 2012 ni le-a oferit. Însă în acest moment nu mă pot plânge. Chiar dacă una dintre cărţile cele mai aşteptate ale anului The Age of Miracles nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor, The Throne of the Crescent Moon, Faith şi The Last City au fost pe deplin satisfăcătoare.

The Last City este una dintre acele cărţi care te lasă cu gura căscată prin ceea ce încearcă să facă încă din primul capitol şi care te face să te gândeşti când o sa cada de la înălţimile ameţitoare pe care încearcă să se caţere. Şi te întrebi după ce treci de sfertul ei. Apoi treci şi de jumătate, pentru ca să ajungi să dai ultima pagină, să-ţi aminteşti că este doar un debut şi să nu-ţi vină să crezi.

Să vă povestesc despre câteva dintre lucrurile formidabile pe care ni le oferă Nina D’Aleo. The Last City se petrece într-un viitor foarte îndepărtat, în care Pământul a fost distrus aproape în totalitate. Ultima oază de civilizaţie este oraşul Scorpio, o enormă construcţie pe 600 de niveluri în care trăiesc miliarde de oameni. Însă nu sunt chiar oameni, pentru că nu numai Pământul a fost distrus în această lume, ci şi genomul uman. În urma experimentelor dintr-un trecut îndepărtat genele umane au fost desfăcute, modificate, recombinate cu cele ale animalelor şi astfel ceea ce a rezultat, deşi seamănă la exterior destul de bine cu un om, poartă gene care de care mai diverse şi mai interesante şi care aduc cu ele o întreagă pleiadă de calităţi, dar şi defecte. Însă experimentele nu s-au oprit la a combina genele fiinţelor reale ci şi la construcţia şi inventarea de gene noi, care să nască toate creaturile care au populat vreodată imaginaţia oamenilor. Şi pentru că fiecare copil moşteneşte jumătate dintre gene de la fiecare părinte, diversitatea oamenilor care populează această lume este formidabilă: oameni care au gene de şarpe şi pasăre Phoenix, oameni care au gene de imp şi panteră sau fantomă şi acvilă.

Aici se află cheia a ceea ce încearcă să facă tânăra scriitoare şi de care atârna soarta cărţii. Şi cât de bine i-a ieşit! Pentru că nimic din ceea ce face D’Aleo în această carte nu este, în ciuda aparenţelor, prea mult, ea ţesând toate aceste nebunii aproape fără greşeală, iar lumea având o logică şi o naturaleţe foarte science-fiction. Nu am citit până acum o carte care să se joace în acest fel cu întreaga istorie a evoluţiei umane, pentru că până la urmă, înainte să devenim oameni, am fost insecte, reptile, păsări şi mamifere, iar genele noastre sunt genele lor, doar că puţin schimbate şi evoluate.

Dar lumea nu e nimic dacă nu e populată de personaje bine construite. Iar The Last City abundă de ele, fiecare cu puteri extraordinare, dar şi cu demoni aproape la fel de puternici: Copernicus Kane, teribilul comandant al Oscuri Trackers, un fel brigada criminalistică, cu gene de viperă care-i dau posibilitatea nu numai să scuipe venin ci şi să fie un fel de detector de minciuni, prin faptul că poate vedea cum se modică termic diferitele zone ale corpului şi care, trimis să investigheze împreună cu echipa lui câteva crime misterioase şi violente, va descoperi o ameninţare teribilă care poate distruge oraşul şi ce a mai rămas din umanitate; Silho Brabel, noua lui recrută, care-şi ţine ascunse atât zonele braţelor, care arată ce fel de gene are fiecare pentru că trecutul ei conţine secrete teribile, cât şi abilităţile ciudate şi periculoase; Eli Anklebiter, un imp, geniu al tehnologiei, dar un inadaptat social; Jude Ar Antarian, o misterioasă combinaţie între om şi maşină; Ev’r Keets, un mercenar aproape invincibil, dar purtător al unei boli teribile.

Sumarul ne spune că The Last City, o combinaţie între crime-noire, fantasy şi science fiction, este întâlnirea dintre Blade Runner şi Perdido Street Station. Însă Nina D’Aleo nu este nici Philip Dick, nici China Mieville (personajele ei negative sunt demoni şi vrăjitoare, şi nu molii vampirice, umbrele ucigaşe sau cârtiţe uriaşe) şi asta este un lucru bun, pentru că vocea ei este unică şi interesantă, şi spune lucruri minunate. Lumea este incredibilă, personajele memorabile, dar ceea ce este cu adevărat impresionant este abilitatea cu care scriitoarea jonglează cu aproape toate creaturile şi temele fantastice din ultimii 1000 de ani. Dacă aşa arată un debut, atunci abia aştept să văd ce ne va oferi în următorii ani.

3 Comments

  1. Pingback: Săptăluna SF | Galileo Online

  2. uite cum ma faci tu sa cumpar carti 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu