Dangerous Visions. Again, Dangerous Visions.

Dangerous VisionsCand nu stiu ce sa mai citesc, iau o antologie. De data asta, vechituri: Dangerous Visions (1967) si Again, Dangerous Visions (1972), ambele editate de Harlan Ellison (si ambele cu un pret foate convenabil in versiunea electronica). Lista de autori din cele doua antologii este impresionanta si cuprinde cam toti autorii (acum) faimosi ai SF-ului de limba engleza: Frederik Pohl, Philip Jose Farmer, Harlan Ellison, Brian Aldiss, Philip K. Dick, Larry Niven, Fritz Leiber, Poul Anderson, Theodore Sturgeon, J.G. Ballard, John Brunner, Norman Spinrad, Roger Zelazny, Samuel R. Delany, Ursula K. Le Guin, Gene Wolfe, Ray Bradbury, Kurt Vonnegut, Gregory Benford, Dean Koontz, M John Harrison, James Tiptree, Jr. (Pe atunci, majoritatea erau doar niste tineri promitatori.) La vremea lor, cartile au zguduit binisor SF-ul – sex, violenta si alte asemenea, care ar fi fost refuzate de editorii “seriosi”.

Eu am inceput sa citesc antologiile ca pe un “Best of” al SF-ului, dar le-am terminat ca pe niste carti de istorie. Cu asemenea lista (mi-am zis eu inainte sa incep lectura), sigur o sa am parte de cateva saptamani bune de entertainment! Da si nu. Saptamani bune, cu siguranta, pentru ca ambele antologii sunt de dimensiuni impresionante. Partea cu distractia… nu atat de mult. Din pacate, o parte destul de insemnata din povestiri m-au lasat rece. Riders of the Purple Wage (Nebula, 1968) – probabil a fost o recolta slaba in anul ala. Mult-laudata (de catre Ellison) With the Bentfin Boomer Boys on Little Old New Alabama? Trei zile bune doar ca sa ajung la sfarsit si sa ma intreb de ce mi-am batut capul. Jumatate dintre nuvelele maestrilor SF mentionati mai sus? Nici macar nu mai tin minte ce scria in ele; multe experimentale de dragul experimentului, fara sa transmita mare lucru. Probabil temele abordate erau socante in anii ’60-’70, dar 50 de ani mai tarziu e nevoie de ceva mai mult ca sa ma socheze. Nu a fost totul tragic: Le Guin, Bloch, Ellison, Zelazny, Joanna Russ, Spinrad, Delany si probabil inca vreo 10 pe care nu mi-i aduc aminte au scris niste povestiri foarte bune. Cativa dintre ei ar fi meritat niste Hugo-uri si niste Nebule.

Again, Dangerous VisionsSi acum urmeaza ciudatenia: povestirile n-au fost partea mea favorita; cel mai mult mi-au placut introducerile. Ignorand personajele despre care se vorbeste, introducerile sunt misto din cauza ca nu urmeaza obisnuitul tipar: X s-a nascut, lucreaza ca…, a scris… si are in pregatire cartea…. Ellison a scris pentru fiecare autor o introducere personalizata cu anecdote, impunsaturi si amintiri. Dangerous Visions sunt singurele antologii pe care le-am citit si in care personalitatea antologatorului se simte mai puternic decat ale scriitorilor prezenti. Probabil Ellison a enervat pe multa lume cu asta; mie, care nu stiam mare lucru despre el pana acum 2 luni, mi l-a facut foarte simpatic.

Trecand la urmatorul nivel, introducerile sunt socante: toti monstrii astia sacri aveau pe atunci 20-30 de ani! Zelazny abia publicase cateva povestiri, nici vorba de Amber sau This Immortal, Ursula Le Guin nu scrisese The Left Hand of Darkness, Vonnegut inca nu era mainstream, toata lumea credea ca James Tiptree, Jr. e un barbat, Norman Spinrad tocmai se pregatea sa publice Bug Jack Barron… iar Ellison insusi era un tinerel de 33 ani care se credea mai destept decat era cazul. Eu as fi putut sa citesc doar introducerile si m-as fi declarat multumita de antologie.

The Last Dangerous Visions n-a mai aparut niciodata. Probabil nici ea nu m-ar fi dat pe spate, dar cu siguranta ar fi fost inca o lectie fascinanta de istorie a SF-ului.

10 Comments

  1. Pana la urma e bine ca nu te-a “dat pe spate” 🙂 Ce am fi putut spune despre evolutia SF-ului daca o antologie de acum 50 de ani, ar fi fost si acum “cutting edge”? Dangerous Visions si New Wave-ul au fost un moment important, peste care, din fericire, SF-ul a trecut cu bine, s-a schimbat si a mers mai departe.

    • Pai asta e faza, ca mie New Wave-ul imi place. Sau ma rog, imi place ce-am citit pana acum din el… incercam sa-mi extind cunostintele cu antologia asta. Textele lui Ellison insusi sau ale lui Zelazny mi s-au parut totusi mult peste nivelul Dangerous Visions. Cred ca de-acum incolo o sa iau colectii de autor din perioada respectiva.

    • Si ma gandeam ca o sa imi spuna lumea ca e o blasfemie ca nu mi-au placut niste antologii atat de faimoase 😀 Ca atunci cand zic ca nu-mi place Asimov…

  2. dreamingjewel

    Mie mi-a plăcut Dangerous visions, și am citit-o acum trei ani, deci relativ recent. În schimb, Again… nuș de ce, dar nu m-a prins.
    Introducerile lui Ellison sunt cele mai tari pe care le-am pomenit vreodată, pentru că afli multe chestii – chiar dacă dichisite ca să asigure doza de anecdotic necesară – despre cum erau relațiile dintre scriitori în momentul respectiv. Cred că doar “Rretrosepectiva…” lui Martin m-a mai distrat atât de tare la capitolul introduceri.
    The Purple Wage ăla nici nu am reușit să-l termin, și am încercat de doo ori.

  3. @Jen

    Pai chiar tu ai spus ca autorii erau tineri pe vremea aceea. Majoritatea povestirilor publicate in antologie (poate in afara de cea a lui Delany, care oricum nu prea a mai scris proza scurta dupa aceea) sunt departe de ceea ce vor scrie acesti scriitori in continuare. Iar eu consider ca New Wave-ul a fost doar un scurt moment in timp – intre numirea lui Moorcock la New Worlds si aparitia Dangerous Visions. Moorcock si Ellison au fost personalitatile puternice care au adunat in jurul lor ceea ce deja se scria (pana la urma Bradbury sau Sturgeon scriau deja New Wave cand Ellison era inca un copil), le-au oferat un cadru comun acestor scriitori si au cristalizat o miscare care a fost rapid dizolvata in SF, dar si in literatura in general si care au fost astfel profund schimbate dupa aceea.

    Mi-e imi place Asimov. Sau ma rog, mi-a placut cand am fost adolescent, pentru ca nu l-am mai citit de cativa ani buni 🙂 Dar nu am nimic impotriva sa fie criticat; chiar daca probabil nici un scriitor de fictiune din ultimul secol nu s-a apropiat de inteligenta lui, a fost o multime de autori mult mai talentati. Pana si Dune, pe care am citit-o de vreo 20 de ori, privita dintr-un anumit unghi, arata tare mediocru. SF-ul are foarte putine romane perfect si necriticabile, dar asta nu sterge cu nimic din meritul celor mai putin perfecte, de care avem nevoie poate chiar mai mult.

  4. Pingback: Salată de linkuri cu antologii | Galileo Online

  5. Fritz Leiber, nu Lieber 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu