Prometheus

M-am dus la Paris şi cu gândul să văd unul dintre filmele recent lansate la Cannes care rulau săptămâna aceasta în capitala Franţei: Rust&Bone realizat de Jacques Audiard (cel care a regizat extraordinarul Un prophète) cu Marion Cotillard în rolul principal sau Cosmopolis a lui David Cronenberg după romanul lui Don DeLillo sau Moonrise Kingdom a mereu interesantului Wes Anderson, care a avut una dintre cele mai bune primiri de la festival. Prometheus, pentru că îl aşteptam în România abia peste vreo 3 săptămâni, mi-a ieşit complet din minte. Numai că, de cum am intrat în Paris, am fost asaltat de reclame cu ultimul film al regizorului lui Alien. Postere cu Prometheus în fiecare staţie de metrou, trailere la televizor, poze în reviste, până şi paginile ziarelor aruncate pe jos aveau un Prometheus mare pe ele. Astfel soarta mi-a fost pecetluită, mai ales că aveam şansa să-l vizionez în ziua premierei mondiale din Paris, cu mai mult de o săptămână înainte să se lanseze în SUA şi înainte ca criticii şi blogerii americani să-l vadă şi să-l recenzeze (lucru nu lipsit de satisfacţii pentru românul din mine).

Nu voi face mai jos niciun fel de spoiler aşa că puteţi citi liniştiţi mai departe, dacă lungimea acestei recenzii nu vă sperie.

Trebuie să spun de la început că filmul nu este un prequel la Alien, cum a fost gândit la început (aici ar fi şi una dintre probleme, dar despre asta voi vorbi mai jos), ci un fel de „side-story” din a cărei multiple concluzii vor rezulta şi evenimentele din primul Alien. Ideea centrală din Prometheus se bazează pe teoriile lui Erich von Daniken, ale căror suporter este Ridley Scott şi care vorbesc despre influenţa pe care au avut-o extratereştrii de-a lungul istoriei omenirii.

În primă scenă a filmului, după introducerea spectaculoasă pe care v-o las să o descoperiţi, o vedem pe Elizabeth Shaw (Noomi Rapace), un om de ştiinţă care descoperă într-o peşteră câteva desene ce ar arăta locul de unde ar fi venit extratereştrii care, crede ea, au dat naştere fiinţelor umane. Argumentele ei îl conving pe Peter Weynald (Guy Pearce) să finanțeze o expediţie condusă de Meredith Vickers (Charlize Theron). Pe nava care este cea mai avansată produsă vreodată de omenire şi care e comandată de Janek (Idris Elba), se mai află, ca şi în primul film Alien, un android, David (Michael Fassbender). Practic, după primele scene care sunt mai mult introductive, acţiunea porneşte cu apropierea navei de planeta extratereştrilor şi cu trezirea membrilor echipajului de către David. Apoi vor începe lucrurile cu adevărat interesante.

Mărturisesc că am avut temeri în legătură cu acest film, având în vedere calitatea, nu grozavă, a ultimelor filme ale lui Ridley Scott, care acum 20 de ani, ne-a oferit două dintre capodoperele cinematografiei: Alien şi Blade Runner. Multă lume se întreba, mai ales după campania uriaşă de promovare (trebuie neapărat să vedeţi filmuleţele promoţionale care adaugă o nouă dimensiune), cum va fi a treia aventură SF a lui Scott. Ce pot eu să spun e că din fericire este mai bun decât mi-era frică, dar din păcate mai slab decât speram. Nu este o capodoperă, ca şi Alien şi Blade Runner, dar până la urmă câte capodopere poţi să-i ceri unui artist? Nu este o capodoperă, dar este un film bun, care merită văzut şi revăzut cel puţin de câteva ori.

Scott creează din nou două personaje feminine puternice, care pot face cu succes faţă oricărei provocări pe care bărbaţii le pun în cale. Apare şi în acest film, ca şi în toate celelalte 4 filme Alien, singura parte a femeii care nu e accesibilă bărbaţilor şi care, spun într-un fel sau altul fiecare dintre regizori, o face o supravieţuitoare – aceea a mamei. Amândouă personajele feminine sunt jucate bine de Rapace şi Theron, dar cu toate astea, actriţa suedeză, cel puţin în acest rol, este departe de Sigourney Waver.

Idris Elba, actorul principal din excelentul serial britanic Luther, face faţă cu succes lui Rapace şi Theron, dar cel mai bun rol îl face Michael Fassbender (care a făcut în Shame cea mai bună interpretare din 2011) în pielea androidului David, distant, dar gentil şi manierat, care a învăţat cum să interacţioneze cu oamenii, urmărind rolul lui Peter O’Toole din Lawrence al Arabiei.

Prometheus este din punct de vedere tehnic un film absolut perfect, la fel ca toate filmele lui Scott. Designul grafic este impresionat, fiecare scenă fiind plină de imagini magnifice, iar 3D-ul pentru prima dată de când văd eu filme în acest format, pare natural şi nu stresează deloc ochiul. Scott este unul dintre maeștrii mediului şi a vizualizării acestuia, iar Prometheus, de la prima scenă pe care v-am lăsat să o descoperiţi, nu face excepţie. Aş vrea să-i pună cineva în mână Revelation Space, pentru că Ridley Scott ar fi regizorul perfect, iar tehnica actuală i-ar permite să recreeze universul gotic al lui Reynolds.

Este şi foarte bine filmat, Scott întrecându-se pe sine în dorinţa de ne oferi scene care mai de care mai contrastante şi mai halucinante.

Însă, unde scârţâie Prometheus este la nivelul scenariului, care a fost scris iniţial de un scenarist ca şi un prequel la Alien, apoi modificat de altul pentru se integra cu temele pe care Scott dorea să le abordeze. Astfel, pare peticit şi nu oferă deloc o poveste satisfăcătoare şi închegată. Sper diferenţă de Alien, care-şi asumă rolul de horror în totalitate, fiind filmat în spaţii strânse, într-o atmosferă claustrofobă şi cu o coloană sonoră perfectă sau Blade Runner, a cărui scenarist este practic Philip K. Dick şi care ne povesteşte despre realitate şi umanitate, Prometheus, încearcă să fie un horror gen Alien combinat cu o meditaţie despre natura nemiloasă a supravieţuirii creaţiei şi despre nepăsarea creatorului, gen 2011, fără să fie până la capăt nici una, nici altă. Însă se pare că acest film este doar primul dintr-o trilogie şi s-ar putea ca aceste defecte să dispară când vom privi seria în totalitate.

Deşi Prometheus nu reuşeşte că recreeze atmosfera din Alien, fiind însă în acelaşi timp mult mai science-fiction şi cu mult mai mult „sense of wonder”, iar povestea îţi oferă până la sfârşit mult prea puţin, scenele din ultima treime devin cu adevărat înspăimântătoare şi dătătoare de palpitaţii, făcându-te să te gândeşti la cum ar fi fost Prometheus dacă Scott ar fi rămas la ideea de a face un prequel la Alien.

În ciuda defectelor, Prometheus este un film foarte bine făcut, care oferă un spectacol vizual excepţional, monştrii înfricoșători, scene palpitante şi înspăimântătoare, şi promisiunea, că poate povestea va căpăta până la finalul seriei substanţă. Recomandat.




10 Comments

  1. Multe dintre filmele lui Ridley Scott sunt mai bine de apreciat după ce trece un timp de la vizionare. Și eu abia aștept să-l văd pe ăsta.

    Bladerunner mie nu mi se pare chiar o capodoperă, în ciuda părerii unanime a fandomului, ci un film cam dezlânat. Mie mi-a plăcut foarte mult Dueliștii, un film istoric al lui cu Harvey Keitel. Să-l vezi dacă ai ocazia, filmul e printre primele făcute de el și e…epic 🙂

    • Blade Runner mi s-a parut mult mai bun dupa ce am vazut varianta care o am eu pe DVD – Final Cut + comentariile lui Scott, ale scenaristilor si ale celor de la design.

      Stiu de Duelistii, dar nu l-am vazut. Va fi numai bun pentru zilele astea libere. Mersi 🙂

  2. Pingback: Premiere cinematografice F&SF în iunie | Galileo Online

  3. Mie mi-a placut filmul, dar n-am inteles o chestie: daca aveau un personaj foarte batran… de ce n-au gasit un actor batran, in loc sa-l machieze pe amaratul ala?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu