Adam Roberts – Stone

De la debutul din 2000, Adam Roberts a fost, cu 13 romane în 13 ani şi zeci de povestiri (plus 3 volume de critică), unul dintre cei mai constanţi şi mai prolifici scriitori de science-fiction. Din păcate este şi unul dintre cei mai subapreciaţi pentru că pe deoparte scrie SF, deci este indezirabil pentru cititorii de literatură “de calitate”, pe de altă parte, romanele lui sunt în acelaşi timp o şi declaraţie de dragoste la adresa literaturii speculative şi o critică uneori mai dură, alteori mai tandră, a marilor teme şi motive care au stat la baza SF-ului în ultimii 100 de ani, deci de multe ori la fel de indezirabil şi pentru fandom.

În Stone (2002) acesta foloseşte o tema foarte răspândită în SF, de la Alfred Bester până la Hannu Rajaniemi, cea a răufăcătorului. Însă Adam Roberts duce acest motiv mult mai departe, construind o federaţie galactică în care personajul principal din Stone este unicul criminal existent. Acesta este ajutat să evadeze de nişte fiinţe misterioase, care în schimb îi cer să omoare întreaga populaţie a unei planete fără însă a o distruge pe aceasta. Începe astfel o călătorie la sfârşitul căreia unicul criminal din Galaxie va încerca să descopere atât identitatea celor care l-au angajat, cât şi motivul pentru care vor ca el să ucidă 60 de milioane de oameni.

Mi-a plăcut foarte multe ceea ce face Roberts aici cu multe teme science-fiction: fizica cuantică a cărei influenţe se simt profund atât în ceea ce priveşte structura universului cât şi în cea a firului narativ, o ingenioasă şi unică din câte ştiu abordare a călătoriei cu viteză superluminică, care are un efect asupra diferitelor tipuri de civilizaţii galactice, nanotehnologia care este folosită într-un mod ce-ţi poate crea şi încântare, dar şi repulsie, iar unicul criminal într-o civilizaţie unde crima nu mai există, îi oferă scriitorului britanic o excelentă ocazie pentru a explora atât ceea ce face dintr-o fiinţă umană un criminal cât şi reacţia umanităţii privind criminalitatea.

Foarte mulţi susţin că criminalul din Stone este un personaj de care este imposibil să te ataşezi şi pe care e imposibil să-l înțelegi, iar asta face ca romanul lui Roberts să fie greu de citit. Eu nu pot înţelege acest tip de argument, pentru că, pentru mine lumile ciudate şi de neînţeles, personajele de care nu mă pot ataşa, reci şi distante şi care rămân o enigmă până la sfârşit, nu vor reprezenta un defect al unei cărţi, ci o calitate. Sentimentul de înstrăinare pe care o lucrare SFF-ul mi-l declanşează nu trebuie să fie domolit până la sfârşit, ca să spun ca experienţa citirii ei a fost una satisfăcătoare.

Şi până la urmă personajul din Stone, este un psihopat care luptă împreună cu noi atât să se înţeleagă pe sine, cât şi să priceapă lumea înconjurătoare. Că acest lucru nu se va întâmpla, nici pentru noi, nici pentru el, până la sfârşit, nu prea mai are nici o importanţă, mai ales când călătoria a fost atât de fascinantă şi sfârşitul ei atât de puternic şi de perfect realizat.

Stone (care este piatra căreia criminalul îi spune povestea vieţii lui) este una dintre cele mai bine scrise, inventive, pătrunzătoare şi tulburătoare cărţi pe care le-am citit în ultima perioadă şi poate cea mai credibilă, care are în centru un criminal bolnav psihic, şi merită cu siguranţă să-i acordaţi cele câteva ore necesare citirii celor doar 280 de pagini ale ei.

5 Comments

  1. Romanul ăsta mi-a sunat mereu interesant. Dar după ce i-am citit ultimele trei romane am intrat într-un soi de stare unde nu mă mai interesează deloc ce a mai scris Roberts. Toate trei erau satire menipeene, toate scrise dintr-o perspectiva britanică destul de seacă (motiv pentru care cel despre ruși era cam ciudat) și mi s-au părut bune ca literatură și plictisitoare ca povești.

  2. Iti asteptam comentariul despre Roberts 🙂 Despre Yellow Blue Tibia si New Model Army am si eu cam aceeasi parere ca si tine, dar By Light Alone mi-a placut foarte mult. Poate ca m-am obisnuit eu cu stilul satiric sau poate ca dupa 2 incercari Roberts a reusit, cel putin pentru minie, sa o nimereasca.

    Insa Stone nu este deloc scris in stilul unei “satire menipeene” si nici romanul de anul acesta, Jack Glass, nu pare.

  3. Mie îmi place blogul lui 🙂

  4. Al doilea e mai cărnos.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu