Saladin Ahmed – Throne of the Crescent Moon (The Crescent Moon Kingdoms #1)

 

De când am aflat faptul că Saladin Ahmed, unul dintre cei mai interesanţi scriitori de proză scurtă din ultimii ani, scrie un fantasy care se va petrece în fascinanta lume a mitologiei arabe, această carte a ajuns aproape de capul listei celor mai aşteptate apariţii din 2012. Există atât de multă diversitate a fantasticului în întreaga istorie a lumii, încât e mare păcat că Tolkien a întemniţat involuntar epic-fantasy-ul în imobilului decor de Europă înapoiată. Nu numai mitologia şi murdăria Europei Medievale pot fi izvor de fantastic, ci şi adevăratele civilizaţii din acele timpuri ca şi Arabia, China, India, Imperiul Incaş sau Aztec. Şi ce autor mai bun să facă trecerea de la clasicul fantasy spre cel exotic, decât unul cu descendenţă polonezo-irlandezo-egipteano-libaneză.

Doctorul Adoulla Makhslood, supraponderal şi cu dorinţă de retragere, ultimul vânător de ghul rămas în Dhamsawaat, superba capitală a regatelor Crescent Moon, nu doreşte decât să savureze o liniştită ceaşcă de ceai, dar când rudele celei pe care o iubeşte de-o viaţă, sunt ucise, nu are ce face decât să pornească din nou la o luptă de care poate atârna întreaga soartă a lumii. Raseed bas Raseed, tânărul asistent al doctorului, un dervish, un luptător perfect al lui Dumnezeu, nu doreşte decât cu evlavie să-I slujească calea, dar pietatea lui va fi testată de mai mult decât de ghuli. Zamia Banu Laith Badawi, un foarte rar schimbător de formă, păzitor al tribului ei sub formă de leoaică, nu doreşte decât să-şi răzbune tatăl şi restul clanului, ucişi de ghuli, dar va descoperi că ajutorul altora nu-ţi face doar răzbunarea mai uşoară ci şi viaţa mai dulce. Lady Litaz Daughter-of-Likami, un alchimist, nu doreşte decât să se întoarcă în ţinuturile natale, dar va descoperi că salvarea Dhamsawaat-ului este cel mai important lucru din lume. Soţul ei, Dawoud Son-of-Wajeed, un mag consumat de vrăjile pe care le-a făcut, nu doreşte decât să-şi petreacă restul zilelor alături de soţia lui, dar va descoperi că mai există în el puterea de a-şi ajuta prietenii.

Acestea sunt personajele care l-a prima vedere sunt aproape cele clasice ale genului sword-and-sorcery. Din cauza asta primul sfert al cărţii a fost puţin dezamăgitor, însă după ce mi-am dat seama ce încearcă Ahmed mi-a venit inima la loc. Pentru că, de fapt, pornind de la nişte figuri arhicunoscute scriitorul american nu face decât să ţeasă încet, încet un grup de personaje exotice, absolut noi, proaspete şi fascinante care te vor surprinde mereu pentru că nu eşti deloc obişnuit cu ele, cu gândurile şi cu acţiunile lor. Şi nu este un exotism forţat, ca cel de care dau dovadă marea majoritate a scriitorilor caucazieni, ci unul care după primele 100 de pagini îţi pare cel mai normal şi mai natural cu putinţă. E meritul lui Saladin Ahmed că a reuşit să coboare în mitologia străbunilor săi şi să construiască personaje care vibrează atât de bine cu lumea arabă, personaje pentru care poezia, ceaiul sau compania sunt mai valoroase decât aurul.

Proza, foarte frumoasă, este folosită din plin pentru a da naştere unei lumi secundare fascinante, exotică şi naturală în acelaşi timp, la fel ca şi oamenii care o populează, şi unui oraş, Dhamsawaat, vibrant şi luminos, dar şi întunecat şi enigmatic.

La fel ca şi cu personajele, am avut ceva îndoieli în legătură cu ceea ce face Ahmed cu cele 5 fire narative, care interacționează abia perceptibil şi aparent haotic pe parcursul romanului, dar în finalul spectaculos ajung să se sincronizeze într-o singură voce şi să acţioneze în cea mai perfectă armonie. Finalul este foarte reuşit, compus ca orice final foarte bun din proporţii egale de speranţă şi tristeţe.

Şi toate astea în mai puţin de 300 de pagini. E adevărat că asta nu-i dă autorului posibilitatea să exploreze fiecare fir de nisip, fiecare oază, fiecare stradă din regat, dar până la urmă asta îi dă şi farmecul: o lume abia întrezărită, fascinantă şi plină de mister şi nişte personaje pe care ajungi să le iubeşti, dar care, ca şi în cele mai bune relaţii, încă de pot surprinde.

The Throne of the Crescent Moon este un excelent debut, pe care îl recomand din inimă tuturor acelor cărora nu le e frică să păşească într-o lume nouă, necunoscută şi care au curajul şi poate inconştienţa de a se lăsa schimbaţi de ea.

4 Comments

  1. Pingback: Nina D’Aleo – The Last City » Cititor SF

  2. Pingback: Ce aşteptăm în 2013 » Cititor SF

  3. Pingback: Nominalizările mele la Hugo plus cărțile citite și necitite din 2012 » Cititor SF

  4. Pingback: Recenzii zburătoare » Cititor SF

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu