Connie Willis – Vânturile de la Marble Arch

Știam că sunteți o scriitoare bună, dar aici e vorba pur și simplu de o grămadă de trucuri”, i-a zis lui Connie Willis un elev de la cursul intensiv de literatură Clarion/West. Sau cel puțin așa ne relatează autoarea, în prefața volumului apărut la Nemira. Înclin să-i dau dreptate elevului ei anonim, în sensul că la Connie Willis nu ideile povestirilor sau ipotezele științifice strălucesc – fanaticii curentului “sefeu’ e mai tare ca fantasy-ul, bă!” ar avea probleme reale în a explica de ce anumite texte ale lui Willis ar trebui considerate SF – ci felul în care își spune poveștile.

Am găsit în colecția de față texte care mi-au plăcut și texte care m-au lăsat indiferentă, așa că am să le grupez după acest unic criteriu, și anume bunul meu plac.

Texte scrise cu suflet.

Cei care pândesc focul. Câștigătoare a premiilor Hugo și Nebula în 1983. Este povestirea mea preferată din volumul de față și textul care mi-a dat un impuls suplimentar să citesc Blackout/All clear (despre care o să scriu altă dată). Se simte că pe Connie Willis o fascinează subiectul rezistenței britanice din timpul celui de-al doilea război mondial și în special bravura cu care londonezii au făcut față situației.

Ne aflăm în universul pus în mișcare în Doomsday Book și dezvoltat în Blackout/All clear, adică unul în care călătoria în timp este posibilă și în care istoricii o folosesc pentru a observa pe viu cum se petreceau lucrurile. În cazul de față, eroul – un student trimis în practică – observă eforturile eroice ale pompierilor voluntari care apărau Catedrala Sf Paul, un adevărat simbol al rezistenței, de incendiile care puteau urma bombardamentelor. Tânărul istoric cunoaște inutilitatea acestor eforturi și se luptă cu amărăciunea pe care această cunoaștere i-o aduce. În același timp, trebuie să fie atent să nu  influențeze cursul istoriei prin acțiunile sale, să nu se comporte suspect și să fie luat drept spion și, pentru ca viața lui să fie și mai complicată, bănuiește că unul dintre membrii echipei de pompieri este spion nazist și plănuiește să arunce în aer catedrala. Are și-o morală povestea asta, una frumoasă, dar vă las s-o găsiți singuri.

Fiicele mele iubite. Asta este ceva ce James Tiptree Jr. și Joyce Carol Oates ar fi putut scrie la patru mâini după o noapte de beție cruntă și nu m-aș fi așteptat ca Willis să aibă așa ceva în ea. Probabil cea mai întunecată proză din toată cartea. Pornește de la istorisirea unei tinere dezinhibate dintr-un colegiu, care se trezește cu o nouă colegă de cameră, o tocilară puritană venită “din coloniile marginale”, care ar provoca disperarea oricui. În același timp, tovarășii ei de zbenguieli își pierd orice interes față de sex, iar motivul este unul tulburător. Replica finală, “Ți-am spus că nu știi nimic despre păcat”, e, în context, teribilă.

Vânturile de la Marble Arch. Hugo în 2000. O povestire despre melancolia și disperarea de a îmbătrâni și a vedea cum, în jurul tău, toți își pierd elanurile tinereții și cum timpul descompune tot. Venit la Londra la un simpozion, împreună cu soția, eroul povestirii devine pentru prima dată conștient că îmbătrânește și că nici prietenii lui nu mai sunt tineri. În același timp, este intrigat de faptul că, la metrou, simte adesea un curent ce aduce cu sine miros de moarte, de foc, de substanțe chimice. În timp ce soția lui este din ce în ce mai deprimată, omul nostru se aruncă în căutarea  explicației fenomenului. Un pseudosefe, în care explicația științifică oferită inițial se dovedește a nu fi valabilă, ci doar o mască pentru adevărata cauză a lucrurilor, care-i una metaforică. Foarte bine scrisă și, din această pricină, apăsătoare, dat fiind subiectul. Finalul mi s-a părut, în ciuda bunelor intenții, cam pus cu forța.

O scrisoare de la familia Cleary. Nebula în 1983. O familie trăiește izolată după un dezastru a cărui natură nu ne este explicată exact, cel mai probabil o bombă, dar nu se știe a cui și de ce. O poveste despre supraviețuire, despre paranoia și despre felul în care uneori o scrisoare poate fi la fel de periculoasă ca o bombă. Iarăși, tot farmecul stă nu în idee, ci în execuție, în felul în care este scrisă.

Glumind serios.

Scrisoare informativă. Connie Willis are o înclinație și spre proza umoristică și o dovedește din plin în această povestire, în care parodiază lejer toate cărțile și filmele cu oameni posedați de extartereștri. Eroina descoperă că niște făpturi de acest soi au preluat controlul  asupra celor din jur, modelându-le comportamentul. Oamenii sunt politicoși, civilizați, nu mai au impulsuri autodistructive, trag învățăminte din cele întâmplate, sunt, pe scurt, așa cum scrie în toate manualele de bune maniere. Dar nu mai sunt ei înșiși. Merită oare?

Mult zgomot pentru nimic. Connie Willis ia peste picior corectitudinea politică împinsă prea departe. Studenții trebuie să discute la clasă Hamlet. Dar diverse societăți de apărare a … etc. etc.protestează și piesa e ajustată în mod corespunzător. Proteste vin din toare părțile, inclusiv de la Ambasada Danemarcei (cum să fie ceva putred în Danemarca?), de la producătorii de draperii (Polonius este înjunghiat după o draperie) și de la Pompele Funebre care prostestează că piesa nu face o imagine bună groparilor și că tehnicile privind igiena înmormântărilor nu sunt respectate. Mai degrabă o parodie decât o distopie. Ce rămâne din Hamlet în atari condiții își poate imagina oricine.

Nu chiar rele.

Daisy, în soare. O poveste despre soarele care și-a pierdut puterea, despre o fată care iubea soarele deși toată lumea îi spunea că este periculos și un final care virează în fantastic. Drăguță.

Non-stop spre Portales. O reverență adresată autorului SF Jack Williamson. Un comis voiajor ajunge la Portales și se trezește că ia parte la un tur, alături de un grup de excursioniști, numai că nu a auzit niciodată despre personalitatea care constituie obiectul pelerinajului, iar comportarea turiștilor este stranie.

Frankly, my dear, I don’t give a damn!

Astea sunt povestirile de care eu m-aș fi lipsit fără niciun regret și cu care am refuzat să-mi bat capul suplimentar.

Luna albăstruită. O aiureală amuzantă despre probabilități, ghinioane și altele de același fel. Mi s-a părut că autoarea face cam prea multe eforturi să amuze. Aidoma acelora pe care le-am cunoscut cândva. Bine scrisă, dar la Willis asta e normal. O povestire care folosește tehnica contrapunctului pentru a arăta, prin intermediul mai multor personaje, impactul unei ninsori devastatoare care survine în preajma Crăciunului pe întregul teritoriu al SUA.  Aș fi mutat-o la “nu chiar rele” de dragul lui Luke și al mătușii Lila, dar m-a enervat prea tare soluția oferită de autoare pentru a explica fenomenul. Nu v-o spun, ca să vă enervați și voi când o să citiți. În Cretacicul târziu. Altă istorie petrecută în mediul universitar, care vrea să ne avertizeze despre ceva extrem de important și care m-a plictisit de moarte. În plus, era ultima povestire din volum și până atunci începusem să mă satur de excesul de “contrapunctică” al doamnei Willis, dacă mi se iartă barbaria.

Și cam atât despre acest volum. O să revin cu Blackout/All clear. Pe care, în avans, v-o recomand cu căldură.

11 Comments

  1. Am citit pe Nautilus recenzia scrisa de Adina Barvinschi (sper ca nu esti tot tu), si m-a descurajat sa mai iau cartea, mai ales ca o gasisem la 10 lei. Ce-ai scris tu ma face sa regret ca nu am luat-o.

  2. @Valmon – Eu sunt Adina Barvinschi; ar fi culmea sa fi fost DJ, ar fi insemnat sa-i placa acum fix ce zisese dincolo ca nu i-a placut 🙂

    Eu raman la cele pe care le-am spus pe Nautilus, mi s-a parut o carte asa si-asa. Lui DJ i-au placut mai mult povestirile despre Londra alternativa, deci scorul iese ceva mai bun decat cel pe care i l-am dat eu, dar cred ca amandoua am zis de ce si de ce nu ne-a placut cate ceva, deci poti compara singur preferintele noastre cu ale tale si estima probabilitatea ca volumul sa-ti placa.

  3. Pingback: Recenzii: Pratchett, Willis, Donaldson

  4. Acum chiar ca o voi citi! Sunt curios daca o sa-mi placa! Doomsday Book nu mi-a placut. Ma intriga si faptul ca v-ati nimerit doua recenzente la o carte scrisa de un autor feminin. E vorba oare de o orientare specific feminina spre Connie Willis? Oare o citesc si barbatii? Eu voi incerca (dac-o mai gasesc la 10lei).

  5. @Valmon – Citeste, citeste, si spune-ne apoi cum ti s-a parut 🙂 Sunt curioasa.

    Doomsday Book si Blackout/All clear am inteles ca seamana foarte mult cu povestirile care nu mi-au placut mie 🙂 De-aia nu ma grabesc sa le citesc.

    Eu am fost foarte foarte curioasa sa vad ce-i cu Connie Willis si pentru ca e tipa si a luat atatea premii; si mi s-a parut ca scrie destul de feminin – nu neaparat din punctul de vedere al temelor alese, in volumul al doilea din “Best of” o sa fie mai multe texte “tematice” – cat pentru ca e atenta la anumite aspecte pe care multi autori masculini nu le prea baga in seama.

  6. Mi-am inchipuit eu ca este ceva gender la mijloc, o voi citi si iti voi spune, sunt si eu curios!

  7. Mi nu mi s-a părut deloc că e gender. Adică da, poate că e mai atentă la anumite detalii, da nu mi s-a părut scriitură de gagică, nu e deloc sentimentală etc. Nu că toate femeile ar scrie sentimental etc.
    Nu m-a dat pe spate, cum a fost cu Chiang de exemplu, care m-a tot surprins cu ideile lui; nu am avut tendința la final să vreau s-o recitesc. Da-i ok. Nu mai mult.

  8. @dj

    Cand zici de Chiang te referi la “Impartirea la zero”, cartea aparuta la Nemira?

  9. @Sol
    Da, mie mi-a plăcut. Și mai are o povestire, Exhalation, care e printr-o antologie Strahan, care mi-a plăcut foarte tare.

  10. Si mai are The Merchant and the Alchemist’s Gate si The Lifecycle of the Software Objects… care, impreuna cu Exhalation, sint singurele chestii publicate de Chiang dupa volumul din 2002. Pentru doua din cele 3 (Exhalation si The Merchant…) a primit doua Hugo, un Nebula, un Locus, un British SF si un Seiun. E cam nenic, Chiang asta…

  11. As zice nenic Raul Colentina! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu