Mike Resnick – Santiago: A Myth Of The Far Future

Santiago: A Myth of the Far Future (1986) este pur şi simplu un western, numai că, în loc să se desfăşoare la graniţa dintre Statele Unite şi Mexic sau prin preerie, întâmplările se petrec în spaţiu, pe planetele care alcătuiesc Frontiera Interioară. Avem toată recuzita: bandiţi faimoşi şi vânători de recompense, baruri, femei stranii, afişe cu “Wanted” etc.

În acest decor, Sebastian Nightinghale Cain zis şi Pasărea Cântătoare – spre neplăcerea lui – încearcă să dea de urma legendarului răufăcător Santiago, un om cu o reputaţie atât de cumplită şi cu o asemenea listă de orori la activ încât mulţi se îndoiesc că personajul există cu adevărat, mai ales că relatările despre aspectul lui fizic sunt contradictorii şi, evident, exagerate. În căutarea lui, Cain se pomeneşte aliat, nu întotdeauna de bunăvoie, cu tot soiul de personaje pitoreşti şi nu neapărat onorabile. Printre aceştia, Virtue McKenzie zisă şi Regina Virgină, care nu-i nici una, nici alta, ci o ziaristă dispusă să rişte tot şi să facă orice pentru un interviu cu Santiago, şi Jolly Swagman, un gangster colecţionar împătimit de artă care vrea moartea faimosului bandit ca să pună mâna pe obiectele unicat deţinute de acesta.

Misiunea lui Cain este complicată de faptul că mai toţi vânătorii de recompense s-au pornit pe urmele lui Santiago cu un entuziasm reînnoit, iar printre ei faimosul Angel, considerat cel mai bun dintre toţi. Ca să nu mai vorbim că nici banditul nu e genul de om dispus să se lase găsit aşa, cu una-cu două.

Ei, romanul începe bine, pentru că Resnick ştie cum să stârnească omul servindu-i o enigmă învelită într-un pic de poezie. De fapt, romanul începe aşa:

They say his father was a comet and his mother a cosmic wind, that he juggled planets as if they were feathers and wrestled with black holes just to work up an appetite. They say he never slept, that his eyes burned brighter than a nova, that his shout could level mountains. That he killed a thousand men, and saved a hundred worlds.
They called him Santiago.

Şi o ţine tot în stilul ăsta. Personajele au nume precum Giles sans Pitie, Man-Mountain Bates, Moonripple, Altair of Altair, femeia-asasină, Schussler Ciborgul, avem inclusiv un preot-vânător de recompense cu un apetit feroce.  Fiecare capitol începe cu câteva versuri (proaste) pe care bardul Frontierei, Black Orpheus, le-a compus despre unul sau altul dintre eroi, ceea ce îţi creează deja impresia că oamenii despre care citeşti sunt toţi croiţi din material de legendă. În realitate (realitatea romanului, fireşte), unii sunt, iar alţii nu, pentru că adesea Orpheus a simţit nevoia să corecteze pe ici-pe colo faptele, atunci când nu erau destul de poetice, sau să sacrifice adevărul în favoarea unei rime.

Căutarea îl poartă pe Cain şi pe aliaţii săi de complezenţă de pe o planetă pe alta, inclusiv una care era un soi de cimitir al navelor spaţiale, personaje ciudate şi situaţii absurde se acumulează şi uite-aşa ajungi pe la jumătatea cărţii înainte să-ţi dai seama că te-a furat atmosfera şi că, de fapt, pentru un western ai parte cam de puţine scene de acţiune şi de cam multă vorbărie şi că romanul ar putea fi rezumat astfel: “oamenii se duc pe planeta aia şi stau de vorbă, apoi revin în navă şi stau de vorbă, apoi se duc pe cealaltă planetă şi stau de vorbă, iar între timp duşmanii lor se întâlnesc şi discută, upps, uite că a murit cineva şi acuma ăia iar discută”. A, dialogurile sunt inteligent scrise, personajele se întrec în ironii de zici că-s la un concurs cu premii, aliaţii au evident fiecare agenda personală, nu-i rău, dar ceva lipseşte şi prin partea a doua a romanului se cam simte.

Asta nu înseamnă că nu am fost în continuare curioasă cine era Santiago, deşi finalul m-a cam dezamăgit. Adică a fost frumos, nobil, măreţ etc, dar nu mi s-a părut că soluţia aleasă de autor s-a ridicat la nivelul suspansului construit şi i-a lipsit ceva, în execuţie, pentru a fi convingătoare.

Per ansamblu, avem o prăjitură banală, numai blat, dar foarte iscusit decorată cu cremă şi frumos ambalată. Chiar şi aşa, o lectură plăcută de vacanţă pentru cine agreează o povestire puţin poetică, puţin ironică şi nu-i deranjat de faptul că i se oferă predominant trucuri scriitoriceşti şi prea puţină substanţă.

One Comment

  1. Pingback: Crâznic, Doctorow, Resnick

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu