George R.R. Martin – Tales of Dunk and Egg

Sunt trei povestiri situate în universul ASOIAF, dar cu vreo sută de ani mai devreme faţă de momentul în care au loc întâmplările din roman. Sunt interesante pentru că ni-i înfăţişează pe Targaryeni încă la domnie şi îmbogăţesc cu detalii trecutul legendar la care se face referire în roman, dovadă că Martin a creat un întreg univers, dincolo de ceea ce era strict necesar pentru desfăşurarea acţiunii. Egg însuşi este de fapt Aegon Targaryen, Aegon al V-lea cel Improbabil, străbunicul lui Rhaegar cel detronat de Robert Baratheon şi fratele Maestrului Aemon. Povestirile tratează aventurile prin care trec Aegon şi Ser Duncan cel Înalt, care va deveni viitoarea Mână a Regelui. Oricum, nu ajungem până acolo; deocamdată, Dunk este un cavaler rătăcitor care nici n-a împlinit 20 de ani, iar Egg un puşti de 10 ani care îi slujeşte ca scutier. Porecla de Egg vine de la “Aegon”, dar şi de la faptul că umbla cu capul ras, pentru că părul blond argintiu l-ar fi dat de gol ca fiind un Targaryen.

Povestirea a fost adaptată ca bandă desenată, coperta aparţine BD-ului.

The Hedge Knight. Publicată în 1998 în antologia Legends: Short Novels by the Masters of Modern Fantasy, coordonată de Robert Silverberg şi republicată apoi în 2003 în Dreamsongs, A RRetrospective, care conţine cele mai bune povestiri ale lui Martin.

Aflăm, în această povestire, cum s-au cunoscut Dunk şi Egg, asistăm la un turnir, luăm contact cu nobleţea dar şi cu nebunia Targaryenilor şi suntem martori la un fratricid, într-o poveste care are toate caracteristicile scrierilor lui Martin: personaje demne de laudă şi altele demne de dispreţ, oameni care nu sunt ce par, răsturnări spectaculoase de situaţie, felul în care viaţa bate cântecele menestrelilor, atunci când nu este material de inspiraţie pentru acestea.

Dunk, orfan crescut pe străzile din King’s Landing, ajunge scutier al unui cavaler rătăcitor. O viaţă de călătorii, sărăcie, slujbe temporare la curţile diverşilor nobili – nimic demn de invidiat aşadar – care ia sfârşit când bătrânul moare pe marginea drumului, răpus de o răceală. Tânărul Duncan ia armele şi caii acestuia şi porneşte pe cont propriu, în speranţa că va intra în serviciul cuiva.

Duncan nu este eroul din cântece şi o ştie şi el. E puternic dar nu ştie să lupte prea bine, n-a participat niciodată la un turnir, nu a învăţat să citească sau să scrie. Este în schimb onest şi brav. Prinzând veste despre un turnir pe care un lord îl organizează cu prilejul zilei de naştere a fiicei sale, el decide să participe, chiar dacă nu are banii necesari pentru a se înscrie. Nu se aşteaptă să câştige, ci să facă figură frumoasă cât să fie remarcat de vreunul dintre lorzii prezenţi. Pe drum se alege cu un scutier, chit că nu-şi dorea, în persoana unui puşti zdrenţăros şi cu capul ras, care răspunde la numele de Egg. (Egg este cel de-al patrulea fiu al celui de-al patrulea fiu al regelui, de unde şi titlul de Aegon cel Improbabil sub care va ajunge cândva să domnească). Din nefericire pentru el, Dunk, care se va înscrie la turnir drept Ser Duncan cel Înalt, va atrage într-adevăr atenţia şi mai ales mânia cui nu trebuie şi se va trezi implicat într-o serie de evenimente care vor schimba cursul istoriei.

A fost adaptată ca bandă desenată, coperta este cea din poza de mai sus.

The Sworn Sword. Apărută în 2004, în cea de-a doua antologie Legends, a aceluiaşi Silverberg. Cea mai slabă dintre ele. Dunk şi Egg sunt în serviciul lui Ser Eustace Osgrey, un cavaler cu ceva pământ, ultimul descendent al unei familii cândva mai răsărite. Coborâm din lumea regalităţii şi a turneelor către periferia nobilimii, unde titlul de cavaler nu ţine de mâncare şi unde zăgăzuirea unui curs de apă poate fi motiv de război pe viaţă şi pe moarte între vecini. Război, adică vărsare de sânge, nu certuri peste gard. Adversara lui Osgrey este poreclită Văduva Roşie după ce a supravieţuit celor patru soţi ai ei. Încercând să rezolve conflictul cu cât mai puţină vărsare de sânge, Duncan – cu Egg după el – va descoperi că multe lucruri nu-s aşa cum le credea. Dincolo de asta, cavalerul va avea o grămadă de dificultăţi cu scutierul său cel de viţă regală, care nu-şi aduce aminte întotdeauna care-i este locul.

Dacă, spre deosebire de prima povestire, aceasta se ocupă de lucruri mărunte, este totuşi interesantă pentru că oferă mai multe detalii despre rebeliunea lui Blackfyre, un bastard al Targaryenilor care a vrut să ocupe tronul şi a reuşit să atragă de partea sa o mare parte a nobilimii. (Şi o meditaţie pe tema faptului că un gest mic poate schimba uneori faţa unui imperiu şi nu neapărat în bine).  Totodată, această povestire, ca şi următoarea conturează, fie şi în absenţă, un portret al lui Brynden Rivers, zis Bloodraven, alt bastard Targaryen, Mână a Regelui şi magician detestat şi temut, care va ajunge mai târziu Comandant al Frăţiei Nopţii şi pe care îl vom întâlni în ASOIAF. Este cel către care călătoreşte Bran Stark şi care i-a trimis viziunile “ciorii cu trei ochi” după căderea sa.

The Mystery Knight. Publicată în 2010 în antologia Warriors, coordonată chiar de Martin. The Mystery Knight ne readuce din nou în lumea turnirelor şi a intrigilor de palat. Dunk şi Egg călătoresc spre Winterfell, unde au auzit că se caută oameni capabili să ţină o spadă în mână. Nu ajung însă acolo, cel puţin nu în povestirea asta, căci pe drum află despre căsătoria unui nobil local care a decis să-şi condimenteze ceremonia cu un turnir, al cărui premiu este unul dintre puţinele ouă de dragon rămase. (Ocazie cu care Egg menţionează nonşalant că şi el are unul acasă, primit cadou cu ocazia naşterii sale.) Întrucât cei doi cam făceau foamea, Dunk decide să se înscrie în tunir, fără să se aştepte să câştige oul, dar sperând să ajungă unul dintre cei trei cavaleri din finală, pentru că exista câte un premiu în bani şi pentru aceştia.

Cu această ocazie, Ser Duncan va ajunge să vadă faţa neplăcută a turnirelor, aceea despre care nu se fac cântece. Cum ar fi că există şpagă care se plăteşte cui trebuie, astfel încât “sorţii” să-ţi aleagă un adversar mai puţin periculos sau că sunt cavaleri care-şi fac un stil de viaţă din a pierde, dar numai la momentul potrivit şi în faţa adversarului potrivit. Dincolo de asta, cei doi vor descoperi, spre neplăcerea lor, că turnirul este un pretext pentru nobilii înfrânţi în Rebeliunea lui Blackfyre de a încerca să-şi ia revanşa, mai ales ţinând cont şi de premiul concursului.

În ciuda micilor surprize, nu mi s-a părut la fel de reuşită ca The Hedge Knight, dar clar mai dramatică şi mai interesantă decât The Sworn Sword. Oricum, chiar dacă Tales of Dunk and Egg nu se numără printre cele mai bune povestiri ale lui Martin, merită investigate pentru că adaugă o bucăţică nouă întregii tapiserii a Westeros-ului, întredeschizând o uşă către întâmplări cel puţin la fel de fascinante precum cele din celebra serie de romane. Plus că avem ocazia să vedem mai îndeaproape varii sortimente de Targaeyeni, care pe mine cel puţin m-au interesat întotdeauna. (Încep să-l detest pe Robert Baratheon, pe bune!).

Dacă Martin va termina vreodată această serie de povestiri – sau ASOIAF-ul – şi dacă vor fi adunate la un loc într-un volum rămâne de văzut, speculaţii sunt nenumărate, iar starea vremii este mai sigură decât capriciile lui GRRM. Deocamdată, astea sunt.

 

 

 

32 Comments

  1. Interesant. Chiar daca mi-a mai scazut interesul pt Song, si chiar daca nu ma omor cu povestile cu nobili care servesc de scutieri sau cu cavaleri care se ridica din lumea de jos, ma bucura mult rezumatele astea, mereu m-am intrebat cu ce sunt prequel-urile si mi-a fost lene sa scotocesc netul dupa ele. Probabil ca pana la urma am sa le citesc, desigur. Da tot Fevre Dream ma atrage cel mai tare de la Martin. Poate ii bagi si la asta o recenzie, ce zici?

  2. Recenzie la Fevre Dream am făcut mai de mult, pe blogul meu:
    http://bibliotecababel.wordpress.com/2008/12/09/vampiri-de-iubit-vampiri-de-urat/
    La care n-am de adăugat decât un singur lucru: citeşte-o! Cartea, nu recenzia mea.

  3. @dreamingjewel
    Pai ia ad-o cand iti dau inapoi ce ai la mine, hah.

  4. ”fevre dream”-ul nu l-am citit încă, dar povestioarele astea da, și nu mi-au displăcut. au și ele rolul și locul lor în lumea lui Martin. într-un fel, Ovidiu are dreptate, dar chiar dacă universul ASOIAF a devenit extrem de stufos (unii ar zice chiar excesiv) efectul de scufundare în el nu-i foarte apăsător… încă 🙂 ca efect și fenomen, mie începe să-mi semene cu un fel de Dune fantasy… și nici de saga aceea nu ne-am săturat decât multă vreme (și multe volume) după.

  5. A, păi eu n-am nimic împotrivă să mă tot pierd în lumea aia, numai că mi-e grijă să nu rămână neterminată şi asta, ca Dune.
    Şi, cu riscul de a mă repeta, Targaryenii mi se par fascinanţi; ăia de demult, nu Daenerys.

  6. hahaha ai tu ce ai contra lui Robert că le-a uzurpat domnia, am înțeles 😛
    cu Targaryenii chiar ai dreptate. și mie îmi plac foarte mult. moș Martin chiar i-a desenat bine, fascinanți și irezistibili. nu ai cum să nu-i admiri. chiar rebelii lor, cei din aripa Blackfyre, sunt faini… deh, puțin incestuoși și atinși de nebunie, dar nimeni nu-i perfect 😀

  7. uite, eu de dune nu m-am saturat, in sensul ca m-au dezamagit mantuitorul si mai ales copiii, dar imparatul-zeu si ereticii mi-au placut mai mult chiar ca prima dune. deci as zice ca a fost un ciclu cu urcusuri si coborasuri. martin din pacate insa, pare sa tot coboare. sper sa ma insel, mai sunt totusi niste volume.

  8. @bogdan
    Păi de când am aflat mai multe despre Targaryeni, chiar că am ajuns la vorba lui Cersei. Robert Baratheon este, vorba lui Martin, un cavaler bun, dar un rege slab.
    Prima oară când am citit seria nu am fost foarte atentă la toată istoria Targaryenilor, că eram preocupată de ce se petrecea în “prezentul” povestirii, dar acuma, la recitire, am observat tot felul de amănunte, aş putea zice că acum i-am descoperit. Şi tocmai pentru nebunia aia îmi şi plac.

  9. @oliviu craznic
    O să mă faci să recitesc Împăratul-Zeu, care pe mine tare m-a plictisit. Drept e, însă, că au trecut nişte ani şi cine ştie cum o să mi se pară acuma…

  10. sa stii ca am mai auzit pe bloguri ca Imparatul-zeu e proasta. insa pt mine si prietenii mei, a fost mereu The Best, inca din primul capitol – asa o stiu dintotdeauna, ca The Best Of Dune. una din marile calitati ale acestei carti a fost faptul ca Duncan Idaho a redevenit cel din primul volum – in mantuitor si copii, era mai degraba o copie palida si amnezica, la propriu si la figurat. in imparat insa, am regasit spadasinul energic si hotarat din prima carte. nu stiu, reciteste, si chiar sunt curios daca tot plictisitoare ti se va parea:)@dreamingjewel

  11. primele doua le-am citit si eu, dar mi s-au parut mult sub nivelul lui Martin si nu am mai fost convins sa mai continui si cu a treia…sau sa mai si scriu despre ele…:)

  12. @ oliviu
    OK, o să revin să raportez!

    @ kyo
    Mie mi se pare frustrant că aflăm despre o serie de evenimente importante abia indirect; de exemplu, aş fi preferat o povestire despre rebeliunea lui Blackfyre uneia în care ni se aminteşte aşa, în fundal, că aceasta a avut loc. Oricum, pentru fanii universului ASOIAF sunt utile.

  13. In legatura cu Dune, acum cateva zile am terminat Copii si Mantuitorul. Mi-au placut mai mult decat ma asteptam (aveam asteptari mici). Acum citesc cele 2 din Compania neagra (primul volum nu prea-mi place), si ma apuc de Imparatul zeu. Mai ales ca l-a recomandat Oliviu, am asteptari mari!

  14. Să citeşti Dune pentru prima dată, eheiii, ce mişto!
    Nici mie nu mi-a plăcut primul roman din seria Compania Neagră, cred că abia se lămurea şi Cook ce vrea să facă. De la al doilea însă m-a prins şi când l-am terminat pe al treilea mă urcam pe pereţi de necaz că nu aveam şi continuarea s-o citesc.

  15. Multumesc de incredere, sper sa iti placa, dar literatura e subiectiva – unora nu le-a placut, ai vazut mai sus. Daca ti s-au parut ok Copiii si Mantuitorul, iti recomand filmul Copiii Dunei, care in mod surprinzator e f misto.@Valmon

  16. @dreamingjewel
    Intr-adevar, Dune pt prima data, cu toate ca am seria in biblioteca de vreo 6 ani. Ale cartii valuri a facut sa-i vina vremea acum!
    Am eu toata seria Compania in format word sau pdf, daca vrei, se poate trimite prin e-mail.

    @oliviu craznic
    Iti comunic daca mi-a placut imparatul, deocamdata sunt socat ca Idaho invie din nou.

  17. @Valmon
    chiar sunt curios ce parere o sa iti faca. spor la citit!:)

  18. Pentru cei amatori am toata seria Dune de vinzare in format paperback , relatii pe blogul Fansf unde imi puteti scrie.

  19. @Valmon
    Mersi de ofertă, dar asta se petrecea acum doi ani şi, evident, între timp mi-am cumpărat şi restul. Mai am de citit ultimele două romane din serie, o s-o termin anul ăsta, cândva.

  20. @dreamingjewel
    Ok! Daca nu-mi spunea-i ca de la vol 2 Cook isi revine, cred ca o abandonam. Frazele lui scurte si seci imi iau tot cheful. Cred ca de vina este si ca o citesc dupa Frank Herbert, cu frazele lui eleborate si cu mult miez.

  21. @Valmon
    Da, eu zic să încerci şi doiul, acolo chiar se schimbă lucrurile. Inclusiv apar fraze mai lungi 🙂 dar se şi întâmplă chestii stranii şi îngrozitoare care amestecă graniţa dintre bine şi rău. Sfinţilor, încep să vorbesc precum coperta a patra!
    Plus că da, poate nu e tocmai bine după Herbert, sunt unele cărţi după care nu merge să citeşti orice.

  22. @Valmon
    Da, incearca si 2 la cook. e crescator. mie mi-a placut cum e scris 2, chiar daca povestea nu e chiar ce vreau eu – dar eu am probleme cu fantasy-ul, cred ca de aia.

  23. confirm si eu ca a doua carte din seria lui Cook e mult mai usor de citit… si mai atractiva, as zice…

  24. @oliviu craznic
    Am terminat seria Dune. Imparatul zeu este intr-adevar altfel decat celelalte carti, mai filozofic, mai introspectiv. Marseaza mult pe trairile interioare ale personajelor. Din cauza stilului asta mai apasat, mi s-a parut un fel de intermezzo, un antract de jumatatea ciclului (daca este adevarata povestea ca Herbert a conceput Dune in 7 carti). Nu pot sa spun ca m-am indragostit de volum. M-a cam plictisit si Canonicatul. Mi-a plactu ereticii si chiar si mantuitorul (probabil fiindca e scurta).

  25. Intre timp, ca sa revin la topic, am citit si primele doua povestiri ale lui Martin (acum sunt la nr. 3). Nu sunt plictisitoare, Martin are un stil placut si intervine aici si prestigiul ASOIAF, dar nici deosebite nu sunt. Mi-a placut, in schimb, dialogul dintre Dunk si printul Maekar Targaryen, de la sfarsitul lui The Hedge Knight. in care Dunk se intreba daca mana si piciorul sau valoreaza cat viata unui print de sange si Dunk ajunge la concluzia ca poate intr-o zi regatul va avea nevoie mai mult de piciorul lui decat de viata unui print de sange. Dialogul asta a fost singurul loc in care am simtit ceva din ASOIAF.

  26. @Valmon
    Si mie mi-au placut Ereticii:). Mersi de feedback – da, e mai introspectiv Imparatul. Poate de asta mi-a placut, nu stiu. Vorba lui Jewel – De gustibus…:)

  27. Salut,am si eu o problema daca ma poate ajuta cineva ,unde pot gasi aceste carti in romana daca exista?tot caut si nu gasesc nimic,Multumesc!

  28. The Mystery Knight. s-a tradus in antologia Razboinicii de la Nemira, cred ca in vol. 2.

  29. rugaminte:se gasest pe undeva aceste carti tiparite? nu stiu de unde sa le cumpar

Leave a Reply to oliviu craznic Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu