Mervyn Peake – Titus Groan

Gormenghastul, serie care a facut valuri si istorie in literatura, este impartita in 3 romane, Titus Groan (1946), Gormenghast (1950), si Titus Alone (1959) plus  nuveleta Boy in Darkness (1956). Interesant este ca autorul  a mai avut in minte inca cel putin doua romane, insa este regretabil ca nu a a mai apucat sa le duca la capat impiedicat de moartea sa prematura la varsta de 57 de ani. Se pare ca la finele anului 2009 familia a descoperit un manuscris al sotiei lui Peake, o continuare a seriei, si care a fost publicata anul acesta, sub numele de Titus Awakes,  pentru a comemora 100 de ani de la nasterea scriitorului.

Mie mi s-a parut ca Mervyn Peake a fost mai mult un poet al literaturii, decat un scriitor de fantastic. Si zic asta pentru ca primul lucru care sare in ochi si poate fi considerat mai aparte operii lui Peake este suita nesfarsita si fara numar de epitete si adjective intalnite in text, intr-un stil literar ce aduce aminte de John M. Harrison si al sau Viriconium. Astfel in Titus Groan orice obiect, fiinta, stare a naturii, etc. isi are propriile caracteristici si trairi amplificate si exagerate peste limita, rezultand astfel ca orice piatra banala prinde viata sub ochii tai, desfasurand o serie de actiuni nesfarsite si, la un moment dat, inutile, pentru ca nu aduc un aport anume in contextul principal al povestirii. Si totul este cu atat mai neobisnuit cu cat piatra, este tot timpul imobila si este, in final, o simpla piatra. Poate nu e chiar concludent si prea explicit exemplul, insa comparatia nu este chiar departe de adevar. Si astfel nu e de mirare ca la un moment dat iti cam iesi din pepeni sub presiunea continua a  descrierilor nesfarsite, dar cui ii place poezia ascunsa in spatele cuvintelor si imaginilor literare, va fi pe deplin satisfacut.

Bucatarul Swelter in viziunea personala a lui Mervyn Peake

Este o carte mai mult de, si, despre atmosfera, cu influente gotice evidente, in care ni se prezinta viata si rutina zilnica obisnuita din castelul intunecat si retras de lume al Gormenghastului. De remarcat ca despre lumea din afara castelului nu se dau niciun fel de amanunte, despre zona in care este plasat, despre folclor, sau istorie, totul fiind raportat  si legat, din pacate, doar de castelul Gormengast si ducele care-l conduce din generatie in generatie. Locuitorii Gormenghastului, dar mai ales ducele sau, este obligat de eticheta, dar si de traditia ramasa in ceasloavele castelului, sa duca la bun sfarsit o serie de ritualuri zilnice, dar si ocazionale, cu o importanta ridicata, dar uneori si doar inutile si de efect, pentru viata castelului. Personajele sunt colorate si par desprinse din satirile lui Caragiale, atat ca si constructie a personalitatii, dar si sub aspectul dialogului si interactiunii verbale dintre ele. Iar cele intre cale exista un conflict ce arde mocnit sunt construite parca in antiteza, bucatarul Swelter este foarte gras, cu o atitudine dominanta in bucatarie, in timp ce Flay, slab si inalt ca un copac uscat este cel mai credincios si fidel slujitor al Ducelui de Ghormenghast. Si odata ce este aruncata in joc arma dialogului, unde mi se pare ca se concentreaza un procentaj ridicat din maiestria autorului, fascinatia cititorului este asigurata. Plus ca foloseste o serie de tehnici si manevre literare interesante, prezentarea, rand pe rind, a gandurilor fiecarui participant la o ceremonie cu caracter familial, fiind doar una dintre ele.

Nu exista neaparat un personaj principal al actiunii, autorul concentrandu-se asupra destinelor mai multor pioni importanti ai castelului, urmarindu-le evolutia de-a lungul unui an si ceva din viata. Evolutie care nu este neaparat credibila pentru toate personajele, nominalizatul meu la acest capitol, fiind Steerpike. Unul dintre ajutorii de bucatari, prezentat initial ca o fiinta slaba si fara vreo perspectiva pentru viitor, reuseste cel mai spectaculos salt social din roman si, devine unul dintre intrigantii principali ai castelului. Pe parcurs autorul il transforma intr-un personaj perspicace, viclean si cu propriile sale ambitii ce cresc pe zice ce trece. Si transformarea este cu atat mai socanta cu cat tanarul are varsta cuprinsa intre 17-18 ani.

Povestea nu este cine stie ce, cele cateva conflicte existente intre personaje nu sunt suficiente pentru a inlatura uneori senzatia de batere a apei in piua. Dar in final ramane certitudinea si impresia ca intr-adevar ai in fata altceva in comparatie cu celelalte scrieri literare de gen, si spun asta, chiar daca pentru moment nu am in plan sa continui sa citesc si restul de romane din serie.

 

4 Comments

  1. Păi din câte am citit eu despre Peake, a fost influenţat de Dickens. Nu m-a surprins când am aflat, pentru că mie mi-a reamintit acut, în primele capitole, de începutul ăla luuuung al lui “David Copperfield”. Până şi personajele mi se par tratate cam în aceeaşi cheie.
    Oricum, copilul nici nu fusese botezat încă şi mie deja îmi era milă de el, văzând între ce oameni urma să crească.
    Eu am început seria acum vreun an şi, nu ştiu de ce, dar am abandonat-o – poate tocmai din cauza încetinelii pasului – şi am de gând să o reiau cândva în vara asta.

  2. Si John M. Harrison si China Mieville il dau pe Mervyn Peake ca scriitorul cu cea mai mare influenta asupra operei lor. De fapt acestia l-au asimilitat atat de bine incat Peake a ajuns sa mai fie interesant doar ca si istorie si evolutie a genului.

  3. @masterofdoom
    Da, păi eu de la Harrison am auzit de Peake.

  4. e pe lista mea, dupa Steven Erikson si ala cu name of the wind

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu