Peter Straub – A Dark Matter

Eu încă mai şed şi mă minunez de ce a luat cartea asta Bram Stokerul şi nu reuşesc deloc să-mi dau seama. După părerea mea –  furibund de subiectivă în acest caz – n-are nimic premiabil. N-are suspans, n-are nişte personaje demne de memorat şi are doar în vreo două locuri atmosferă – suficient cât să mă facă să mă gândesc cum ar putea probabil scrie Straub în zilele lui bune, dacă va fi având.

Este o idee riscantă oricum să scrii o carte ale cărei personaje principale au toate 60 de ani, dar pendularea între trecut şi prezent ar mai fi putut să dreagă lucrurile. (Nu-i cazul, dar şanse erau). Premisele erau şi ele interesante. În pană de inspiraţie, scriitorul Lee Harwell se apucă să scormonească în trecut şi ajunge să investigheze evenimentele tragice şi misterioase care i s-au întâmplat găştii sale de prieteni cu 40 de ani în urmă. Atraşi de unul dintre falşii guru ai nebunilor ani ’60, iubita lui Lee şi trei buni prieteni ai săi au participat la o  ceremonie nocturnă cu implicaţii supranaturale. Efectul acesteia: un adolescent mort, unul dispărut fără urmă, altul refugiat permanent la azilul de nebuni şi legăturile de prietenie din mica gaşcă spulberate.

Lee nu este una dintre victime, ci acela care a avut bunul-simţ să stea deoparte, rezistând farmecului lui Spencer Mallon, gurul în chestiune. Deşi este căsătorit cu iubita lui din liceu, supravieţuitoare a straniilor evenimente, Lee nu a reuşit niciodată să afle ce s-a petrecut exact. Cercetarea începe cu găsirea celorlaţi membri ai găştii sale, de care nu mai ştia nimic. Reînnodarea vechilor legături are farmec şi, un timp, felul ocolit în care fiecare participant alege să se apropie de evenimentul trecut, vorbind despre consecinţele acestuia asupra vieţii sale ulterioare, creează un oarece suspans. Din păcate, de pe la jumătate, când groaza întârzie să-şi facă apariţia, tensiunea scade, iar povestea se lungeşte inutil. Vocile personajelor, fiecare spunând povestea dintr-un unghi uşor modificat, nu ar fi o idee rea, dar din păcate misterul final dezvăluit nu prea merită toată această pregătire.

Mistere din carton vopsit

Personajele sunt complet lipsite de relief şi de identitate. (Poate mai puţin  Hootie, nebunul care, în azilul său, vorbeşte numai în citate din Hawthorne şi dintr-o carte din copilărie). Habar n-ai cum sunt ca oameni, dincolo de reperele biografice, şi nici nu-ţi pasă. Straub pare convins că, pentru a face cititorul să simtă că un personaj e fermecător, trebuie să ţi-o spună de câte ori îi apare numele. O armată de personaje există numai ca să ne spună ce fermecător este Hootie cel nebun. Povestitorul repetă de atâtea ori „the extraordinary Lee Truax, my wife” încât mie mi-a venit să urlu, mai ales că mi s-a cerut să cred pe cuvânt că era extarodinară, aşa, fără probe. Ni se spune că era specială şi că de aceea o şi alesese Mallon pentru ceremonie, dar nu o vedem folosindu-şi în niciun fel calităţile. Ni se povesteşte că şi la 60 de ani are o asemenea prezenţă încât este cea mai frumoasă femeie din orice încăpere şi oricine o priveşte îşi uită vorba. Eu înţeleg conceptul de a îmbătrâni cu graţie, dar nici chiar aşa! Un alt aspect care devine evident pe la jumătatea cărţii este că, deşi vieţile personajelor sunt ratate, sunt ratări banale, genul de ratări pe care nu trebuie să fii bântuit de supranatural ca să le suferi.

Accentul nu cade nici măcar – ceea ce ar fi conferit dramatism – pe inutilitatea experienţei, ceva de genul „am văzut adevărul şi nu mi-a folosit la nimic în viaţă, uneori cunoaşterea nu-ţi aduce nimic”. Deşi soţia lui Lee a orbit, unul dintre inşi a ajuns la închisoare şi altul la azilul de nebuni, toţi îl tot întreabă pe Lee, de-a lungul povestirii, în mod repetat: „ei, tot nu-ţi doreşti să fi fost alături de noi în noaptea aia?” – răspunsul logic fiind „fuck, no!”.

Am avut cumva impresia că Straub nu a avut el însuşi o viziune clară şi completă a ceea ce s-a întâmplat, a felului cum se manifestă per ansamblu răul şi supranaturalul din povestea lui, şi s-a mulţumit cu crâmpeie care nu se articulează coerent între ele. Tocmai din acest motiv, dezlegarea finală a misterului se fâsâie, apariţiile par – sau mie mi se par – de carton, neconvingătoare şi, în general, horror-ul este rar prezent în acest roman de gen.

Există câteva scene care creează atmosferă: un moment când, pe malul unui lac, unul dintre supravieţuitori aude voci şi râsete ca şi cum un vapor plin cu suflete damnate s-ar apropia şi apoi s-ar depărta de el, deşi nu se vede niciun vapor sau apariţia supraveghetorilor din cealaltă lume şi dispreţul lor rece faţă de oamenii pe care trebuie să-i păzească, pentru ca aceştia să nu afle un adevăr căruia nu i-ar putea face faţă. Numai atât mie nu mi se pare suficient pentru un roman întreg, dar gusturile pot varia.  În tot cazul, din punctul meu de vedere asta e o carte cu care mi-am pierdut timpul.

Încă o dată: de ce i-or fi dat Bram Stokerul?

(O cu totul altă părere despre roman are Mircea Pricăjan, aici).

 

 

2 Comments

  1. Uite, cutez eu un răspuns la întrebarea din final: I l-au dat pentru că este genul de poveste care, dincolo de arta cu care e spusă, nu ni se dezvăluie în întregime de la prima lectură. E complexă, e bine gândită, are tensiune (în frază, în intrigă…) şi inspiră la lecturi succesive. La decojit ceapa, vorba lui Grass.

    Pe mine m-a ţinut în priză câteva ore bune. Şi am cărat hardcoverul după mine peste tot. Chiar şi după ce l-am terminat de citit. 🙂

  2. Uite, la mine n-a funcţionat. Sunt de acord că există cărţi în cazul cărora fiecare nouă lectură îţi dezvăluie lucruri noi – în cazul meu aşa se întâmplă cu Gene Wolfe – dar pentru asta trebuie să îţi inspire dorinţa de a le reciti. Or mie Straub nu îmi inspiră dorinţa asta.
    Dar stai să pun un link şi la recenzia ta, să aibă oamenii şi celălalt punct de vedere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu