Pe scurt: Roata e rotunda…

Toby Litt – Journey Into Space (2009)

Tema navei multigeneratie pe care lucrurile nu merg cum trebuie datorita mediului limitat, ermetic, ce alieneaza comunitatile mici este tare draga autorilor de SF, majoritatea consacratilor dedicindu-i cel putin un volum (cel mai recent sosit fiind Greg Bear).

Domnul Toby Litt, scriitor de mainstream in principiu, vrea si el. La prima vedere volumul pare o reusita, o metafora literara asupra prostiei. Scriitura curge destul de bine in ciuda unor dezechilibre structurale majore si a personajelor ‘subtirele’ ce nu apuca sa prinda consistenta datorita grabei autorului de a acoperi numai putin de patru generatii in 250 de pagini.

Dupa ce ‘fumul’ literar se mai risipeste (Litt scrie bine la nivel de paragraf, fara indoiala) incep sa se dezluseasca marile probleme. In volumele SF cu aceasta tema, necazurile incep sa apara din cauze sau motivatii puternice, bine definite; ei bine, in volumul de fata toata treaba se duce naibii pentru ca oamenii pur si simplu aleg sa devina prosti (si sa aiba  ca principale preocupari beutura si futaiul precum iepurii pe fondul unui pool de gene foarte limitat). Si alegerea asta se intimpla fara nici o motivatie. E ca si cum cineva s-ar hotari sa se prosteasca cite putin mai mult in fiecare zi. Si mai suparator e ca aceasta prostie nu e permanenta, ea dispare brusc atunci cind autorul are nevoie sa intoarca nava sau sa accelereze etc … Pentru un ochi antrenat in ale SF-ului nava in sine are complexitatea unui vagon CFR de cusete, unul de pe vremea lui impuscatu’. Singura tehnologie vizibila la bord este sintetizarea diverselor mancaruri, bauturi sau substante din materia prima asigurata de ‘gradini’. Aceeasi tehnologie se da ascunsa cind unul din personaje incearca ani buni la rind sa fabrice o banala cerneala. Ma rog, cartea se concentreaza pe aspectele asa zis umane din viata idiotilor de la bord, restul fiind dominat de contradictii sau gauri logice. In final Litt a reinventat roata, dar nici asa i-a iesit prea bine.

Interesant a fost faptul ca acest volum a fost recenzat de critica mainstream, critica ce a salutat volumul drept “sofisticat si captivant”. Pentru mine e clar ca pentru acei recenzenti cultura SF se opreste la tipul cu masca si costum negru (Darthman sau Bat Vader, care vreti voi).

Noroc cu doamna Le Guin care l-a articulat asa: “The theme of the ship of fools is old and tried, and has provided matter for many a good story; but this is a ship of blockheads. Perhaps it’s a good thing to remind us of the dangerous stupidity of our species, but if there’s no end and no contrast to the stupidity, the story itself sinks into the inane.

2 Comments

  1. deh, doamna Le Guin le știe zice bine 🙂 și mai mult ca sigur ca omul și-o căutase cu lumânarea…

  2. Pingback: Intermeci (21)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu