Dying of the Light – George R. R. Martin

imagesDying of the light” este primul roman al lui George R. R. Martin (1977). Este o poveste întunecată, melancolică, despre încăpăţânarea de a obţine ceea ce-ţi doreşti şi despre urmările acestui lucru. Despre faptul că uneori poţi descoperi, când e prea târziu, că nu asta doreai, că obiectul dorinţei tale nu mai este ceea ce credeai sau că însăşi tentativa ta de a-l obţine l-a transformat, în mod ireversibil, în altceva. Mai ales atunci când “obiectul dorinţei” este o fiinţă pe care o iubeşti. Lecţia asta o primesc nu unul, ci  mai multe personaje, deşi nu toate mai au ocazia să şi înveţe ceva din asta, căci la Martin se moare, nu glumă.

În acelaşi timp, este şi o poveste despre ce înseamnă a fi uman, despre uşurinţa sau dificultatea de a rămâne om atunci când din jurul tău dispare societatea care să îţi impună constrângerile sale şi să te judece, despre cât de uşor se dezbracă oamenii de umanitate sub pretextul că o protejează cât mai bine.

Să nu credeţi că filosofează cineva despre toate astea în carte. Nu. Astea sunt gândurile cu care închei lectura, după ce ai trăit alături de personajele romanului. Căci, Martin fiind Martin, ne oferă în primul rând o poveste aşa cum ştie el să scrie: personaje fascinante, relaţii complicate, evenimente care se petrec în ritm alert, tot felul de capcane în care cazi chiar prevenit fiind că Martin aşa scrie – şi te trezeşti în final simpatizând cu cine nici nu credeai – şi crearea, aşa, în treacăt şi numai pentru decor, a unor culturi şi civilizaţii extrem de diferite. Plus o calitate poetică a scrierii pe care în ASOIAF n-o prea arată.

DAR TRECI, FEMEIE, LA SUBIECT!

Decorul. Ei, şi acum să vă şi zic despre ce e vorba în carte. Cadrul acţiunii este planeta vagabondă Worlorn, o lume care s-a smuls atracţiei propriului sistem solar şi rătăceşte liberă prin galaxie. (Fenomenul chiar există.) La un moment dat, timp de vreo 50 de ani, planeta străbate un sistem solar şi, având parte de lumină, începe să-şi dezvolte o climă. Umanitatea, care tocmai trăieşte o perioadă de prosperitate după o epocă întunecată la nivel galactic, decide să facă paradă şi organizează un festival permanent pe Worlorn, pe perioada celor zece ani de lumină maximă. Evident, se face o risipă de resurse, civilizaţiile construiesc oraşe fiecare după tipicul său, se aduc plante şi animale de pe diverse planete etc. În momentul în care începe acţiunea romanului, însă, planeta urmează să părăsească sistemul solar văzându-şi de drumul ei, lumina se diminuează, speciile încep să moară, iar oamenii pleacă. Puţini au mai rămas încă, oameni care iubesc pustietatea şi dezolarea şi biologi care cercetează adaptarea speciilor la schimbările climatice aduse de diminuarea luminii.

Personajele. Pe această lume vine Dirk t’Larien, în căutarea iubirii sale de acum şapte ani, pe care n-a uitat-o nicio clipă. Vine la chemarea ei şi de aici surpriza de a o găsi prinsă într-un mariaj complex şi nefericit cu un cuplu de kavalari. Planeta Kavalan a rămas izolată câteva secole, pe parcursul unor războaie galactice, şi a ieşit din ele cu o societate schimbată din temelii. E organizată după un sistem de caste, cu un cod al onoarei foarte strict şi cu nişte dueluri ritualizate (dar nu rituale, duelurile din pricina onoarei sunt frecvente şi în ele se moare). Aici, legătura principală în cadrul familiei este cea dintre doi bărbaţi, care sunt teyn unul altuia; Martin menţine o voită ambiguitate, neprecizând dacă legătura implică şi o relaţie fizică sau dacă este vorba despre o prietenie foarte strânsă. Cert este că pentru un kavalar cea mai importantă persoană, afectiv vorbind, este teynul său, iar legătura este pe viaţă. Femeia în această relaţie pică pe locul doi şi oricum pe Kavalan femeile nu au niciun fel de drepturi. Străină, Gwen n-a înţeles exact ce implică un mariaj în stilul kavalar şi se trezeşte acum prinsă între Jaan High-Ironjade, capul familiei, pe care îl iubeşte şi care o iubeşte, şi Garse, teynul lui Jaan, care o detestă. (Şi da, ştiu că vă întrebaţi asta, soţia trebuie să-şi satisfacă ambii soţi – da nu vă aşteptaţi la scene erotice că nu e genul ăla de poveste).

PREŢUL CORECT?

Asta vede t’Larien, venit să o recupereze pe nepreţuita sa Jenny, iubirea tinereţii sale, numai că vom constata, odată cu el, că această privire este superficială, că relaţiile şi motivaţiile personajelor sunt cu totul altele, mult mai profunde, mult mai complexe, că nu pot fi reduşi doar la soţia-victimă, soţul posesiv, partenerul gelos (în special acesta din urmă dezvăluie nuanţe neaşteptate pe parcursul dezvoltării acţiunii, spre încântarea mea).

Ca şi cum descâlcirea iţelor ăstora n-ar fi de ajuns, Jaan şi grupul Ironjade intră în conflict cu un grup fundamentalist de kavalari, rămaşi şi ei pe planeta pustiită. Eliberaţi de presiunile sociale, de ochiul scrutător al altor civilizaţii, aceştia cedează sălbăticiei din ei, bine ascunsă sub masca respectării tradiţiei şi a păstrării identităţii. Prin oraşele părăsite şi prin pădurile muribunde, în lumina stinsă a sorilor îndepărtaţi, au loc urmăriri, dar şi discuţii sincere, masacre sângeroase şi sacrificii uluitoare, neaşteptate momente de pace. Descoperi că e posibil să te îndepărtezi de anumite valori fiind ferm convins că de fapt le aperi cu înflăcărare, că un cod prea rigid al onoarei duce la pierderea ei în practică. Înţelegi că un om poate pierde mai mult decât viaţa şi, chiar dacă el nu mai e acolo să vadă asta, tu resimţi acut nedreptatea situaţiei, imposibilitatea unei reabilitări morale.

În final, niciunul dintre supravieţuitori nu va mai fi la fel ca înaintea începerii poveştii: se poate spune că, într-un fel sau altul, lumina moare nu numai pe planetă, ci şi în minţile celor rămaşi. Niciunul, în final, oricât de tare a încercat să îşi păstreze umanitatea, nu iese neîntinat, fără o listă de greşeli şi remuşcări de natură să contrabalanseze actele eroice pe care le-a făcut. Sunt lecţiile finale suficient de valoroase ca să fi meritat preţul plătit? Rămâne să răspundă fiecare după ce citeşte. Eu zic că NU.

(Martin, pe de altă parte, nu zice nimic, ne lasă pe noi să tragem concluziile).

PENTRU CINE VREA SĂ ŞTIE

  • Titlul este inspirat dintr-un poem de Dylan Thomas, “Do not go gentle into that good night“, pe care îl găsiţi aici.
  • Martin reuşeşte în cartea asta să-ţi răstoarne percepţia despre un personaj printr-o singură replică, taman la finalul cărţii.
  • În caz că n-a fost evident până acum, asta-i o carte pe care o iubesc : ) .

39 Comments

  1. Pingback: Plecată prin vecini « Biblioteca Babel

  2. O va traduce oare Nemira?

  3. Dupa atitea reeditari ar merge si ceva proaspat! N’asa? {Proaspat tradus}

  4. As vrea sa o traduca Nemira, recenzia de fata facandu-ma curios. Oricum, acum citesc ceva de Martin, o carte f. buna mai exact – Urzeala Tronurilor. E o carte de nota 10!

  5. @Flavian: eu sunt la volumul 2 din serie, Inclestarea regilor. 😀 E la fel de buna.

  6. @ Flavian, Skandalous
    Din ASOIAF cel mai tare e al treilea roman, “Iureşul săbiilor”. E de infarct!
    “Dying of the light” şi “Fevre dream”, celelalte romane ale lui Martin, sunt însă altceva decât ASOIAF şi-s diferite şi între ele, tocmai aia e mişto.
    Cred că ar trebui să pun şi o recenzie la “Fevre dream”, tot al lui Martin – un roman cu vampiri aşa cum trebuie să fie ei şi una dintre cele mai frumoase poveşti despre prietenie pe care le-am citit. (No Twilight here).
    Da nu tre să mă credeţi pe cuvânt, eu îl iubesc pe Martin, aşa că nu sunt obiectivă când e vorba de el.

  7. dreamingjewel, si pe mine m-a “cucerit” Martin inca de la prima carte pe care i-am citit-o, de fapt o colectie de mai multe povestiri, – Regii Nisipurilor.
    Chiar te rog sa pui si recenzia la Fevre dream.

    A citit cineva de pe aici Peregrinarile lui Tuf? daca da, cum e?

  8. @Flavian Petraru
    Eu am citit “Peregrinările lui Tuff”. Este scrisă în registrul comic, n-are nimic din întunecimea sau melancolia romanelor lui Martin, dar abordează probleme în esenţă serioase. Tuff este un ins excentric, vegetarian, sarcastic şi iubitor de pisici, care pune mâna pe o navă superperformantă, se autodesemnează inginer planetar şi se apucă să rezolve problemele diverselor planete. A se reţine – ale planetelor, nu neapărat ale oamenilor care le locuiesc. Nu e comică în permanenţă – a la Terry Pratchett – sunt momente foarte dramatice uneori, dar per ansamblu este light. E o lectură plăcută. Plus că pe mine ideea pisicilor în spaţiu m-a cucerit din prima.

  9. Acum ca ne-am lamurit cu iubirile, pe cind dedicatia muzicala? Accepti sa fie Bradbury mai iubit decit GRRM? 😀

  10. @Flavian Petraru
    Musai sa pui mina pe aia cu “Zburatorii Noptii”.

  11. @Aspoiu
    Io n-am voce şi, într-adevăr, între Martin şi Bradbury e greu de ales. Dar cum Bradbury are deja cântecul lui, eu ţin cu Martin.
    Deci, ca să parafrazăm cântecul ăla, “fuck me, georgie, but especially fuck with my mind!”

    P.S.Ştii la ce mă gândeam eu când ascultam cântecul dedicat lui Bradbury? Cum o fi să fii fiul lui Bradbury, sau şi mai rău, nepot-su, şi să te trezeşti că nu tu, ci taică-tu sau, după caz, bunică-tu, primeşte oferte d-astea, şi publice pe deasupra. Cam umilitor, nu?

  12. Nu vreau sa ma gindesc 😀

  13. @Aspoiu
    Am cartea “Zburatorii noptii” doar ca nu am citit-o inca.

    @dreamingjewel
    Mersi de mica prezentare a cartii “Peregrinarile lui Tuf’. Sincer sa fiu pe mine nu ma atrag cartile scrise in registru comic. De aia m-am si ferit sa-l citesc pe Terry Pratchett…

  14. @Flavian Petraru
    Păi nu e ca Terry Pratchett, dar nu e nici un Martin tipic. E interesantă măcar ca să vezi că poate scrie şi în alt registru.

  15. Tocmai am terminat de citit “Fevre Dream” si iti dau dreptate. Este cu totul altceva decit ASOIAF din toate punctele de vedere, dar este la fel de captivant. La inceput este putin cam lent, dar scriitura e cool, asa ca te tine.@dreamingjewel

  16. @Flavian Petraru
    Am citit Peregrinarile lui Tuf si cum zice si DJ, e mai light asa. De fapt mi-a placut si m-a tinut oarecum in suspans doar primul capitol. Restul sunt so and so…

    Regii nisipurilor e my favorite, Zburatorii noptii e ok. Am citit si restul de povestiri/nuvele din cele doua volume scoate de Nemira.

    Oare sa astept “Fevre Dream” si “Dying of light” la Nemira sau sa ma apuc de ele in engleza? Asta evident dupa ce termin ASOIAF 😀

  17. @ Costi
    Mi-ai făcut poftă s-o recitesc.

    @ Skandalouz
    Păi tu citeşte ASOIAF. După ce o termini, dacă Nemira n-a anunţat că scoate vreuna din astea două, nu mai sta, ia-le în engleză.
    Oricum cred că ar merita să citeşti măcar ceva de Martin şi în engleză, să vezi cum sună în original.

  18. @Flavian Petraru

    Nu sunt multe romane sf comice, dar cele cateva care exista sunt chiar ok. Iti recomand cu caldura Douglas Adams-“Ghidul autostopistului galactic” (The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy) aparut in romaneste la Nemira si Terry Pratchett, Neil Gaiman – “Semne bune”(Good Omens) aparut la Tritonic. Ambele sunt remarcabile.
    Recenzia Nestematei m-a facut si pe mine sa-mi promit ca o sa-l citesc pe Martin.

  19. O mica precizare: cartea lui Pratchett si Gaiman nu e sf, ci fantasy

  20. Tocmai mi-am amintit ca am citit cateva povestioare din Atingerea spatiului si chiar m-au facut sa zambesc. Asadar, nu e exclus ca pe viitor sa ma apuc si de cartile pe care mi le-ati recomandat, desi le stiam si m-am ferit de ele (cum e in cazul cartilor lui Terry Pratchett). Never say never. 🙂

  21. “Dar treci femeie la subiect!”
    nice 🙂
    care sunt noutatile speciale de craciun de la Nemira? 😉

  22. ..sa te feresti(?!) sa-l citesti pe Pratchett e doar un deserviciu pe care ti-l faci singur.

  23. apropo de pratchett,
    sper sa nu se supere nimeni pe mine, dar trebuie sa-i spun lui flavian ca pe tritonic.ro e o oferta acum la cateva sf-uri si poate gasi Terry Pratchett, Neil Gaiman – “Semne bune” la pretul de 15 lei.

  24. Habar n-am care sunt noutăţile de la Nemira şi eu nu sunt genul care să se intereseze de chestiile astea, poate colegii mei să fi auzit ceva.

  25. @ix
    De ce? Unora le place Pratchett, altora nu, dar fiecare poate să decidă asta abia după ce citeşte ceva scris de el.Să citească Flavian ceva şi pe urmă o să vadă el.

  26. Pratchett e dragutz wtf 🙂

  27. In viziunea mea sunt 10 tipuri de oameni: cei carora le place Pratchett – si cei care nu l-au citit inca. 🙂

  28. mi-mi placura alea cu stalpul, camionul… cu omuletzii aia ce traiau in magazin, chiar foarte faine, acum na nu e Kafka dar wtf

    tre sa incetam sa fim snobi si sa mai si enjoy 😉

    am ziso amu

  29. La cate recomandari pentru Pratchett ati facut sigur o sa-l incerc si eu sa vad ce si cum. Asa ca recomandati-mi cartea cu care sa incep mai intai.
    Deocamdata mai am de citit putin din Urzeala tronurilor si oricum dupa ce o termin vreau sa ma apuc de Doctor Jivago iar pe urma de Inclestarea regilor. Asa ca Pratchett o sa astepte pana dupa anu’ nou.

  30. @Flavian Petraru
    Păi eu zic să începi cu primele două cărţi din seria “Lumea disc”. Zic cu primele două pentru că funcţionează ca volumul unu şi volumul doi dintr-o istorie, deşi, în general, la Pratchett, nu există prea mare legătură între romane, cu excepţia faptului că se petrec în acelaşi univers.
    Cele două cărţi se cheamă “Culoarea magiei” şi “Lumină magică” şi au apărut la RAO.
    Dacă nu le găseşti, poţi încerca “Mort”, “Gărzi!Gărzi!” sau “Stranii surate”. Pe ultimele două scoase de RAO nu le-am citit încă.
    Pe de altă parte, frunzăreşte-le şi tu în librărie mai întâi, să vezi dacă îţi place stilul măcar cât de cât.

  31. @ix
    Cu asta sunt de acord, dar poate ne trezim că lui Flavian nu-i place şi după aia ne ia la beţe p-aici!

  32. dreamingjewel, mersi. O sa ma uit prin librarii zilele astea dupa ele. Daca nu-mi place cum scrie Pratchett va iau la bete. :))

  33. Hai ca suna bine 🙂 “Dying of the Light” nu era printre cartile lui Martin pe care aveam de gand sa le citesc dar am adaugat-o acum. Totusi, parca as vrea sa citesc Fevre Dream mai intai…

  34. @Flavian Petraru
    Eu as zice sa incepi cu Mort, nu cu primele doua. Pe mine alea nu m-au dat pe spate.

  35. @Jen
    Acum ştii cum e, fiecare cu preferatele lui din serie.
    Ca şi la Stephen King, unde omul care întreabă “Cu ce să încep să-l citesc?” primeşte o tonă de recomandări diferite.

  36. @dj
    Primele 5 din seria Discworld au aparut la Noesis, nu la RAO; din fericire, RAO a continuat seria.

  37. @ix
    Corect, greşeala mea! Sper să le mai găsească atunci…

  38. @ whiteadi
    Pentru genul ăla de mesaje – alea pe care ţi le-am şters – nu e corect să te foloseşti de blogul nostru. Ia legătura cu Flavian pe e-mail dacă şi el doreşte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu