Lankhmar – Fritz Leiber

41Zlgj+yL9L._SS500_Asta e o carte pe care eu una am citit-o prea târziu. Adică după ce dădusem peste Martin, Erikson şi Cook cu personajele lor complexe şi chinuite şi cu situaţiile lor greu de judecat în termeni de alb şi negru. Sigur, probabil că toate astea nu s-ar fi putut fără Lankhmar care, cu mult înaintea celor citaţi mai sus, a scos pe piaţa fantasy ideea de băieţi răi da buni, adică nişte personaje departe de a fi ireproşabile dar care îţi sunt simpatice. Numai că inevitabil ei au dus ideea mai departe şi acum povestirile lui Leiber mi se par prea simple prin comparaţie (pe care n-am cum să n-o fac).

Nici vorbă de cavaleri ai adevărului şi dreptăţii, ba nici măcar de eroi damnaţi. Personajele noastre, Fafhrd şi Grey Mouser, sunt doi mercenari şi hoţi de ocazie, care se întâlnesc pe străzile Lankhmarului şi devin prieteni la cataramă. Fafhrd este un barbar nordic cu o preferinţă pentru blănuri, Mouser un individ oacheş din sud, cu mai multă simpatie pentru magia neagră decât pentru cea albă. Cum Lankhmar nu este un roman, ci o colecţie de povestiri, asistăm la diverse aventuri supranaturale ale celor doi eroi, uneori dramatice, alteori comice. Una peste alta, n-aş putea spune că am stat cu inima în gât de grija personajelor, care trec din păţanie în păţanie. Ăsta e riscul cu culegerile de povestiri pe aceeaşi temă, că ucid suspansul. Nu te poţi îngrijora în mod corespunzător când creşte tensiunea într-o povestire pentru că ştii că urmează alta, în care eroii trebuie să apară.

ŞI-NCEPUSE BINE!

Şi totuşi premisele erau chiar mişto. Fafhrd este crescut în Nordul înzăpezit, într-un trib ale cărui femei, vrăjitoare pricepute într-ale frigului şi gheţii, îşi ţin soţii sub papuc şi sub teroare. Însuşi tatăl său, bănuieşte el, a fost ucis prin magie de propria soţie, pentru că iubea munţii mai mult decât pe ea. Peripeţiile prin care adolescentul reuşeşte, pe parcursul a două zile extrem de tensionate, să evite vrăjile femeilor tribului său şi să fugă cu o actriţă aflată în trecere sunt palpitante, cititorul simte efectiv cum personajul se află pe marginea prăpastiei, atmosfera e impecabil creată. Plus că Fafhrd adolescent demonstrează o maturitate pe care în povestirile următoare, care tratează perioada adultă din viaţa sa, n-o s-o mai vedem.

Este valabil şi pentru Gray Mouser, ucenic de vrăjitor, care revine dintr-o călătorie numai pentru a descoperi că maestrul său a fost ucis de nobilul locului. Dorinţa de răzbunare – care răzbunare va fi cruntă – îl va împinge pe Mouser în braţele magiei negre, de care oricum se simţea mult mai atras decât de cea albă. Per ansamblu, însă, Mouser va deveni un magician gri, capabil adică de ambele tipuri de magie dar nededicat uneia în mod exclusiv. (Eu nu-nţeleg de ce conceptul de magie gri n-a făcut mai multe ravagii în literatură că mi se pare fascinant şi cumva mai logic decât împărţirea clasică în magie albă-magie neagră, de parcă oamenii ar fi numai buni sau numai răi!).

Mai mult, cei doi îşi pierd iubitele imediat ce se întâlnesc, într-un mod teribil, de natură să-i traumatizeze ani de zile. Atmosfera întunecată a acestei povestiri (Ill met in Lankhmar) i-a adus lui Fritz Leiber o Nebula şi un Hugo pe deplin meritate, în 1970.

CÂND ÎNCEPUTUL NU E PRIMUL

Aceste prime povestiri, grupate sub titlul „Swords and deviltry” sunt cele mai reuşite din colecţie şi, în plus, sunt egale ca valoare, stil şi tensiune narativă. Numai că ele au fost scrise prin anii 70, mult după ce alte povestiri despre aventurile celor doi eroi porniseră deja prin lume. Treaba e că diferenţa se simte şi că ai o problemă atunci când la o carte începutul e mult superior restului. Mai ales că în următoarele povestiri elementul horror se atenuează, drama de asemenea, tonul înclinând prea mult şi prea des către comic.

În plus, din aceleaşi motive, nu se poate vorbi despre o evoluţie a personajelor şi nici a relaţiei dintre ei; la un moment dat ni se spune că s-au certat dar nu e suficient. (Deşi mi-l pot aminti pe Elric al lui Moorcock schimbându-se pe parcursul seriei de povestiri care îi e dedicată, deci se poate). Şi m-aş fi aşteptat ca Mouser să îi continue evoluţia ca vrăjitor, nu ca spadasin care din când în când mai face şi câte o vrajă.

Izolat, însă, există povestiri reuşite. Aş cita, la nimereală, „Thieve’s House”,  „Seven black priests” în care doamnele din Lankhmar sunt atacate din senin de păsări ucigaşe, „The Bazaar of the Bizzare” care mi se pare o prefigurare a consumerismului actual sau „Lean times in Lankhmar”, în care Fafhrd contribuie la renaşterea unui zeu.

O colecţie inevitabil inegală, care poate că e mai bine să fie gustată pe bucăţi, din când în când, nu hăpăită deodată cum am făcut eu. Oricum ce am citit eu conţine doar o parte din aventurile celor doi, şi anume povstirile din colecţiile “Swords and deviltry“, “Swords against death“, “Swords in the mist” şi “Swords against wizardry“. Eu una însă mă opresc aici.

2 Comments

  1. Pingback: Galileo Online » Intermeci (14)

  2. Pingback: Unde mai citim? | Blogul Monicai Marinescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu