Prospect Art cu libelungi ÅŸi Big Foot

ÅžedinÅ£a de luni a Cenaclului ProspectArt a prilejuit participanÅ£ilor întâlnirea sau, după caz, reîntâlnirea cu scriitorul Mihail Grămescu, considerat de veteranii SF-ului românesc drept unul dintre reperele anilor ’80, alături de Cristian Tudor Popescu.  A rezultat un fel de medalion Mihail Grămescu, în sensul că autorul a citit atât două texte noi, de dimensiuni reduse, cât ÅŸi, la cererea Maestrului de Ceremonii Cristian TamaÅŸ, celebra sa povestire “Cântecul Libelungilor”, inclusă în volumul “Săritorii în gol”, publicat de editura Nemira în 1994.

Evident că lumea a fost încântată mai ales de “Cântecul Libelungilor“, inclusiv cei care citiseră povestirea. Din cenuÅŸa radioactivă a unei lumi post-apocaliptice se nasc libelungii, creaturi umanoide înaripate. Fără să ÅŸtie de ce, doar pentru că aÅŸa au moÅŸtenit de la înaintaÅŸi, oamenii, atâţia câţi au mai rămas, încearcă să-i împiedice să-ÅŸi ia zborul. Dincolo de poezia unei lumi dezintegrate, dincolo de frumuseÅ£ea ÅŸi forÅ£a frazelor lui Mihail Grămescu, se ascunde o meditaÅ£ie despre relativitatea noÅ£iunilor de frumos sau bine, despre sensul sau lipsa de sens a zbaterilor omenirii.

“Eu am simÅ£it întotdeauna că textul acesta este despre comunitatea SF“, a comentat ulterior Cristian Lăzărescu, făcând referire la dificultăţile scriitorilor de SF de a fi publicaÅ£i înainte de 1989. “Despre scriitorul care încearcă să se înalÅ£e ÅŸi despre gloata care încearcă să-l împiedice”. Cei din generaÅ£ia tânără au declarat că povestirea “i-a prins” ÅŸi că vor mai citi ÅŸi altele de Mihail Grămescu. BrânduÅŸa Luciana Grosu, vădit captivată de lumea libelungilor, l-a întrebat pe autor dacă nu are în vedere o continuare, pentru că ea a rămas cu senzaÅ£ia că făpturile înaripate au capacitatea de a săvârÅŸi lucruri ÅŸi mai stranii decât cele prezentate în text. “Nu cred în seriale”, a replicat Mihail Grămescu, “nu fac parte din concepÅ£ia mea estetică”. (Chestie cu care nu pot decât să fiu de acord, că sunt, pe bune, sătulă de scriitori care scriu trilogii de câte ÅŸapte romane ÅŸi am ajuns să apreciez un om care ÅŸtie unde să pună punctul final).

De mai puÅ£in succes s-au bucurat cele două texte noi prezentate de autor, o pastilă despre rezultatele lansării de mesaje în limbile sumeriană ÅŸi chineză către extratereÅŸtri ÅŸi un text intitulat “Ipoteza neortodoxă”, care porneÅŸte de la ideea că omenirea este practic o impostură, un rezultat al mimetismului ÅŸi nu al evoluÅ£iei  (mă rog, ideea e mai complexă dar atâta mă pricep eu s-o redau). Aspectul de lucrare ÅŸtiinÅ£ifică al primei părÅ£i i-a cam îndepărtat pe participanÅ£i, deÅŸi au admis că premisa în sine era promiţătoare.

RÂSUL ŞI SF-UL, PRIETENI SAU DUŞMANI?

DănuÅ£ Ungureanu a citit povestirea “Malawi, cu capitala la Zomba“. “Ăăăh, iar o povestire cu comuniÅŸti“, m-am gândit exasperată eu care le ÅŸtiu pe toate. Pe la jumătatea povestirii însă râdeam cu lacrimi, reuÅŸind să-l molipsesc ÅŸi pe sărmanul autor, care, neinspirat, se aÅŸezase lângă mine. Las că ÅŸi restul sălii tot cu asta se îndeletnicea, în mare. AcÅ£iunea se petrece în 2050, într-o Românie comunistă care se învecinează cu URSS nu doar la Nord, Est, Vest ÅŸi Sud, ci ÅŸi pe înălÅ£ime, că doar ruÅŸii au ajuns ÅŸi în spaÅ£iu. S-a ajuns atât de departe cu mimarea democraÅ£iei încât angajaÅ£ii sunt scoÅŸi cu forÅ£a nu doar la manifestări în cinstea partidului, ci ÅŸi la mitinguri de protest împotriva Guvernului, organizate temeinic ÅŸi cu conÅŸtiinţă tovărăşească. ÃŽn fine, e un text care merită citit, nu povestit, în care comicul rezultat prin contrastul dintre realitate ÅŸi propagandă este irezistibil, în care personajele sunt vii ÅŸi nu doar niÅŸte rânduri pe hârtie. Åži în care apare (oarecum) ÅŸi Big Foot ăla din titlul postării.

DiscuÅ£iile de după au ridicat problema comicului în literatura SF. Mihail Grămescu a vorbit despre “catastrofa succesului lui DănuÅ£ Ungureanu“, aceasta constând în faptul că autorul a avut succes cu acest gen de texte umoristice. Or umorul nu poate aborda decât o problematică minoră ÅŸi, uite aÅŸa, scriitorul, “în loc să spună ce are de spus îşi pierde vremea pentru a stârni râsul“. Cristian TamaÅŸ a oferit contraexemplul cuplului Ilf ÅŸi Petrov, iar BrânduÅŸa Luciana Grosu pe cel al lui Caragiale. Mihnea Columbeanu a fost de părere că umorul este mult mai dificil ÅŸi că “de aceea în literatură sunt mai multe drame ÅŸi tragedii de succes decât comedii”.

În cele din urmă, părerile fiind împărţite, s-a lăsat decizia finală la latitudinea posterităţii, care altă treabă tot n-are. Noi în schimb am mai audiat o traducere în lectura MC-ului Tamaş după care ne-am dus care la culcare, care la o bere, care pe unde l-au purtat paşii.

Şi-am încălecat pe un scaun ergonomic de birou şi v-am spus povestea aşa!