Smoke and Mirrors – Neil Gaiman

Smoke and MirrorsNu-i cea mai bună antologie a lui Neil Gaiman (aia ar fi „Fragile Things”, care întruneşte o serie de povestiri şi nuvele premiate, din creaţia mai recentă a autorului, dar despre ea cu altă ocazie). „Smoke and Mirrors”, publicată în 1998, cuprinde prozele timpurii ale lui Gaiman, multe scrise în anii ’80. Şi asta se simte. Este inegală, are povestiri foarte bune, povestiri salvate in extremis de o întorsătură sau de o idee, uneori simple tablouri sau texte „de stare”, poeme dar şi o serie de texte fără miză, pe care numai stilul poetic al autorului le împiedică să fie plicticoase.

Una dintre cele mai bune povestiri, „The Wedding Present”, este cuprinsă în introducerea cărţii (de aia e bine să citeşti introducerile). Este de fapt o altă abordare a temei din „Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Dacă la Wilde portretul îmbătrânea şi căpăta stigmatele viciilor şi abuzurilor în timp ce modelul rămânea o imagine a tinereţii şi purităţii, în cazul lui Gaiman cuplul de tineri căsătoriţi are o viaţă fericită, în timp ce toate necazurile se petrec pe hârtia ascunsă într-un plic primit în chip de dar de nuntă. Până în momentul în care nefericirea irupe şi în viaţa lor de zi cu zi. Alegerea finală a unuia dintre personaje cu privire la scrisoare este ambiguă dar, dacă am înţeles eu bine ce a vrut autorul să spună, este teribilă şi inconfortabilă.

Acuma, n-o să mă apuc să trec în revistă toate cele 30 de texte mai lungi sau mai scurte, ci o să mă refer la alea care mi-au plăcut mie.

BUNE

The price. Inspirată de pisicile pe care familia lui Gaiman le tot aduna şi oblojea şi care apoi dispăreau misterios. Autorul îşi imaginează că un asemenea motan, foarte războinic, revenind mereu acasă cu urmele unor bătălii cumplite pe trup, ar avea misiunea de a proteja familia de un inamic nu chiar de pe lumea asta. Scrisă într-un mod care dă fiori şi cu un final care nu e final, ci o oprire înainte de punctul culminant, fără să lase prea mult loc pentru speranţă.

The Goldfish and other Stories. O poveste despre superficialitate, uitare şi nostalgie şi despre o vedetă a filmului mut care nu mai trăieşte decât sub forma urmei unui sărut imprimat pe spatele unui peşte chinezesc şi în amintirea unui bătrân. Tristă şi ironică şi, mă tem, realistă, mai ales când vine vorba despre cei care lucrează în lumea filmului dar nu au habar de creaţiile înaintaşilor lor în domeniu. O poveste pesimistă, la care se simte că Gaiman a lucrat serios; e, de altfel, o proză de mai mare întindere.

We can get them for you wholesale. Un ins, supărat că iubita lui flirtează cu altcineva, se gândeşte să contacteze nişte asasini plătiţi care să-l scape de concurenţă. Chestia este că reprezentantul agenţiei de asasini îi pomeneşte despre un discount pentru cea de-a doua crimă. Insul nu prea mai avea pe cine să omoare dar dacă era superofertă…. Apoi află că pentru un „pachet” mai mare de victime există o ofertă şi mai atrăgătoare şi lăcomia lui nu rezistă şi tot aşa…

The Sweeper of Dreams. Există un om care mătură ceea ce mai rămâne din vise după ce te trezeşti. Textul nu exploatează întreg potenţialul ideii; este un fel de portret al acestui personaj – cine este, ce-i place, ce se întâmplă dacă se supără pe cineva şi nu-i mai mătură rămăşiţele de vise. O povestire care să exploreze acest ultim aspect ar fi fost interesantă dar textul se susţine şi aşa, prin ton şi prin straturile de întuneric de pe care ridică puţin capacul. Şi poate că este acesta un caz în care o poveste nespusă are mai mult farmec decât una expusă.

In the end. Un text scurt, mitul căderii jucat de-a-ndoaselea şi o ultimă frază splendidă.

Snow, Glass, Apples. „Alba ca Zăpada” povestită din perspectiva mamei vitrege care este, pe bune, personajul pozitiv într-o structură bine închegată care explică şi merele şi paloarea fetei şi iubirea prinţului faţă de o moartă.

APROAPE BUNE

Murder mysteries. Un individ oferă o ţigară altuia, în parc şi, drept răsplată, află povestea primei crime din istorie, care nu, nu este cea a lui Cain. Ne înfăţişează o lume la care îngerii lucrează de zor, pentru a fi perfectă atunci când va fi dată în funcţiune. Îngerii dezvoltă diverse proiecte, inclusiv la concepte cum ar fi Iubirea sau Moartea şi unul – sau poate nu doar unul – îşi ia treaba mult prea în serios. Era cât pe ce să fie mişto, dar revenirea autorului, la finalul enigmei, la un teren de mult bătătorit de alţii – asta după ce singur fixase ştacheta atât de sus, este o dezamăgire.

Troll Bridge. Un puşti dă peste un trol pe un pod şi îl convinge să nu-i mănânce viaţa, pentru că nu a trăit destul. Va reveni ca adolescent, din greşeală, şi cu această ocazie va comite un lucru care-i va schimba viaţa, chiar dacă acel „lucru” este, de fapt, o frază. Fără asta, povestea era banală. Cu ea, e cu totul altceva.

Looking for the girl. Tribulaţiile unui ins care se îndrăgosteşte de imaginea unei tinere de 19 ani dintr-un magazin de tip “Penthouse”. Nu pentru că e frumoasă sau pentru că e sexy, ci pentru că i se pare a fi esenţa feminităţii. O va căuta cu disperare (zeci de) ani de zile, întărâtat de faptul că, din când în când, poza ei apare în revistă, cu alt nume, în alte ipostaze, mereu cu menţiunea “are 19 ani”. Pentru că, nu-i aşa, dorinţa, tentaţia, nu îmbătrânesc niciodată, doar noi ne trecem. “Undeva în lume ea are tot 19 ani”, gândeşte personajul la un moment dat.

Foreign parts. Domnu Gaiman, dacă vreau să aflu atâtea detalii despre bolile venerice citesc un tratat de medicină. Dar te iert pentru acea idee a personajului, în timp ce îşi pierde controlul propriului corp: am luat o boală sau poate ea m-a luat pe mine (cu sensul de a prelua controlul; citat cu aproximaţie, netraductibil ca atare).

How do you think it feels. Execuţie nu strălucită dar bună folosirea motivului garguiului într-o poveste despre iubire, părăsire şi regăsire altminteri banală.

Changes, unde un medic descoperă leacul anti-cancer care are însă o mică hibă: produce schimbarea sexului persoanei care îl ia. Idee ofertantă, câteva chestii bine punctate: unii refuză tratamentul, alţii fac abuz de pastile pentru a-şi schimba sexul în funcţie de necesităţi, în unele stat islamice apar tot soiul de complicaţii generate de statutul inferior al femeii. Şi totuşi parcă îi lipseşte ceva.

Restul sunt fie poetice şi cam atât, fie dezlânate ca fir epic, iar ideea de a plasa vreo două povestiri în universul lui Lovecraft mi s-a părut nefericită. În plus, sigur, „cărţile se fac din cărţi”, fiecare scriitor este (şi) suma lecturilor sale dar la Gaiman prea se observă asta cu ochiul liber (nu că nu ar scrie mişto, dar…). În fine, despre asta după ce scriu şi de „Fragile Things”.

P. S. Eu tot pe Gaiman din seria “Sandman” îl prefer, ca acolo nu l-am mai văzut nicăieri, deşi “Zei americani” a fost mişto.

20 Comments

  1. vai dar mie mi-a placut nespus de mult colectia asta a lui Gaiman. Cumva, mi-a placut putin mai mult decat recenta Fragile Things. Si acolo sunt cateva povesti foarte bune, unele care le eclipseaza pe astea din Smoke and Mirrors, insa overall imi place mai mult asta. Inca un motiv pentru care sa il citesti pe Gaiman 😀

  2. Foarte interesant.

    Fragile Things e o colectie diferita ca intentie autoriala. Smoke and Mirrors contine povestiri care, conceptual, se potrivesc sub titlu, poetice, ambigui, derutante – smoke and mirrors.

    Am asistat recent la o discutie interesanta pe Torque Control despre manierismul lui Gaiman (sau, cum ii zic ei, “his comfort zone”) si cele doua trasaturi (destul de rigide) ale prozei lui au fost descrise ca:

    1. punerea fata in fata a culturii pop moderne cu miturile Lumii Vechi
    2. nostalgia fata de pierdere (a copilariei, a unei relatii, etc)

    S&M demonstreaza exacerbat a doua trasatura. Mie mi-a placut tocmai din cauza asta. Are si parti unde Gaiman revine si e exact cel din Sandman (poemul Nicholas Was, de exemplu), insa mie imi place cand foloseste nostalgia pentru a descrie lucruri destul de infioratoare, ca in Virus sau Babycakes.

    In ceea ce priveste folosirea universului lui Lovecraft, hmmm, e o chestiune de gust. Gaiman e un excelent imitator si nu ascunde niciodata ce anume imita. In afara de pastisele lovecraftiene, in S&M mai e o pastisa dupa John Aubrey. Povestirea lui care e preferata mea, Closing Time, este o alta pastisa. S-a folosit pana si de personajele lui CS Lewis. Poate sa iti placa asta sau nu (mie imi place, sunt fan de exemplu al povestioarei fantasy scrisa de Borges ca si cum ar fi Kafka). Sunt exemple de ‘arta derivativa,’ cred, insa deoarece cadrul de referentialitate al lor este unul cultural, eu le apreciez.

  3. @Spadez

    Spadez, Gaiman trebuie citit in primul rand deoarece este un scriitor pur si simplu bun, si chiar daca nu este genial, este distractiv si perfect educat literar, si poate deschide apetitul pentru lectura multor oameni. Eu cred ca e un scriitor foarte important din cauza asta, si e nasol sa nu incerci sa te apropii de el si sa vezi unde te duce dupa aceea.

  4. Gaiman este un scriitor de atmosferă şi e un tip extrem de cult şi asta se simte în tot ce scrie. Cumva se simte BD-istul din el aici, de multe ori îţi oferă doar o imagine sau o stare.
    Totuşi, eu dacă vreau Lovecraft, citesc Lovecraft. Iar pastişa aia (“Owl’s Daughter” pacă, nu? că n-am cartea la mine), în afară de faptul că avea atmosferă ce mai avea, că povestea era banală? La fel şi Virus. Babycakes e teribilă doar că mi se pare imposibilă în ciuda faptului că eu una nu idealizez deloc umanitatea.

  5. Pingback: Plecată prin vecini « Biblioteca Babel

  6. Numai ca Lovecraft nu a scris nimic despre Turistul Modern sau Sherlock Holmes vs. Chtulu (cum nici Kafka nu s cris vreo scrisoare despre noul animal fantastic de companie). Pastisa dupa Aubrey are, intr-adevar o poveste banala, si functioneaza doar scrisa asa, de un naturalist din sec. 17 (sau de cand o fi). Aubrey a fost un naturalist al acelor vremuri cand stiinta era inca strans impletita cu religia, conceptele de moralitate, etc. Din punctul asta de vedere, Owl’s Daughter capata un alt plan al naratiunii si devine ambigua. Chiar s-a intamplat asta, asa cum ar trebui sa indice raportul unui naturalist, sau e o fabula morala pe care acesta incearca sa o deghizeze ca pe o observatie stiintifica?

    Virus nu are poveste, e doar o descriere a dependentei de jocuri video, dintr-o perspectiva pe care eu am gasit-o foarte interesanta. Babycakes e o hiperbolizare intentionata care mi s-a parut perfect eficienta.

    Acum, nu zic ca Gaiman e cine stie ce scriitor profund, insa e foarte ‘mester’ si stie sa traga la public intr-un mod mai artistic decat alti scriitori bine-vanduti. Alegerile stilistice pe care le face sunt mereu justificate, si chiar daca de multe ori povestile in sine nu sunt cine stie ce, e placut ‘la citit,’ prietenos.

  7. Da, dar când e bun e atât de bun încât când e doar căldicel eu sunt foarte dezamăgită. Am senzaţia că de multe ori se complace în povestiri de stare, ca nişte schiţe rapide în penel, în loc să construiască solid în jurul ideii (chestie de care este capabil).

  8. He he, cred ca e o meteahna a unor scriitori, atunci cand ajung suficient de mesteri cu cuvintele. Wolfe imi lasa aceeasi impresie, ca se realaxeaza cu povestioare banale (soldati cu sabii care calatoresc cu balonul…) numai ca le scrie atat de bine incat le citesti doar pentru placerea cuvintelor.

    Pe de alta parte prefer asta scriitorilor care se relaxeaza scriind mult, prost, si in jurul acelorlasi ploturi cliseu.

  9. Exact placerea asta a cuvintelor am regasit-o in The graveyard book. 🙂

    Am citit Smoke and Mirrors intre 2 zboruri cu escala lunga, singur in sala de asteptare :). Fragile things ma asteapta in biblioteca.

  10. Multumesc rreugen insa chiar nu am nevoie de motive pentru care sa il citesc pe Gaiman. Pana acum i-am citit toate romanele si colectiile de povestiri. Pe mine m-a prins initial cu American Gods 🙂 Acum m-am apucat de Sandman 🙂

  11. @ rreugen
    Aici ai dreptate.

    @ Skandalouz
    Cât de mişto începe The Graveyard Book! (Numai că am lăsat-o deoparte pe moment ca să citesc “Let the right one in” a lui Lindqvist, că muream de curiozitate de când am văzut filmul).

    @ Spadez
    Yeeeeesssssssss! Sandman rules!

  12. Am vazut si eu filmul. Asteptam recenzia cartii 😀

  13. O am si eu in biblioteca. Am sarit si am cumparat doua carti de Lindquist, dupa ce am vazut filmul. Asta, si inca una cu zombies. Am inceput-o pe aia si mi s-a parut atat de proasta (ca o imitatie de Stephen King dar cumva cam fara …hmm… vigoare) incat nu am mai deschis nici una dintre cartile lui de atunci.

  14. Let the right one in rulez, Handling the undead e OK IMHO.

  15. m-au surprins la cronica asta doo chestii: in primul rand ca nici nu s-a pomenit de chivalry (prima din volum parca). Aia e reprezentativa pentru Gaiman: niste idei mari transmise subtil, jucaus si cu o combinatzie unica de umor si nostalgie. In al doilea rand, de vreo cateva din povestirile mentzionate si uitasem ca exista, a trebuit sa rasfoiesc volumul ca sa vad daca nu cumva dreamingjewel e cea care a incurcat borcanele. Macar de alea esentziale mi-am amintit.

    Apropo de povestirile lovecraftiene, Shoggoth’s Old Peculiar e o alta preferata de-a mea din volum care e ceva mai mult decat o imitatzie dupa Lovecraft, chiar si din cauza ca, mai degraba decat a fi o imitatzie, e o parodie. Cu afectziune, desigur. Si e una din cele mai amuzante povestioare pe care le-am citit, merita credit macar pentru asta. Desi aici s-ar putea sa fie deformatzia mea culturala legata de umorul englezesc, de cand cu terry pratchett.

    In medie volumul are mai multe hits decat misses fatza de Fragile Things, desi nu sunt sigur ca ar trebui sa mai am incredere in memoria mea, acu ca mi-am confirmat ca a inceput sa dea rateuri.

  16. @exty
    Aşa, şi? Am încurcat borcanele? Mira-m-aş! Dar mi se pare extrem de drăguţ că ai pornit de la premisa că aş fi în stare să încurc borcanele cu privire la o carte pe care abia o terminasem de citit, mulţumesc!
    În rest, îmi cer preaplecate scuze că nu mi-au plăcut exact aceleaşi chestii ca şi ţie! 🙂 (just kidding!).
    Chivalry este fermecătoare dar complet nerealistă – cine dracu nu ar vrea să mai fie tânăr odată? Chiar şi cu riscul de a fi nefericit a doua oară acolo unde a fost fericit prima dată? Gaiman în momentul acela habar nu avea ce înseamnă să îmbătrâneşti şi asta se simte. Nu există persoană în vârstă cu care eu să fi vorbit şi care să nu îşi dorească să fie tânără din nou.

  17. punem irascibilitatea pe seama caniculei si trecem mai departe: treaba cu borcanele nu era defel un atentat la luciditatea cronicarului ci o autoironie legata de memoria subsemnatului. Ceea ce a fost cat se poate de evident; canicula dauneaza si la subtilitate. In rest am comentat doar cu energie pozitiva si nemarginita umilintza asupra unor povesti pe care le-am perceput altfel. In Chivalry, de exemplu, apropo de alegerea bunicutzei, o chestie de rezistentza la nou. Tanti evita tot ce ar fi putut sa schimbe ceva in viatza aia a ei rutinata. Si o chestie de inertzie existentziala, o tendintza de a conserva ceea ce e familiar, chiar cu riscul de a rata o noua viatza, la propriu. Treburile astea nu mi se par nerealiste – inertzia si rezistentza la nou. Inca n-am fost batran si nici n-o sa fiu, ca sa itzi pot garanta ca asa e, insa vezi principiile astea aplicate in toate domeniile – oameni care refuza schimbari, preferand sa isi conserve existentza, chiar daca raportul cost/beneficiu e fabulos – de la a locui in continuare in coliba, la umbra vilei pe care tocmai ai construit-o la gusturi muzicale. Si inertzia asta, tendintza de conservare, creste proportzional cu varsta. Pe de alta parte, chiar si daca ma insel si teoria asta e o aberatzie, tot nu se pune problema de realism. Poate ca personajul plamadit de Gaiman e pur si simplu diferit iar asta te face sa meditezi asupra a ce fel de background poate duce la o existentza resemnata de genul ala, in sistemul de referintza al nuvelei. Caracterizare indirecta a personajului. The Price are o incalcare mult mai flagranta a realismului psihologiei personajului. Adica cine pana mea ar vrea sa extermine toata planeta, doar pentru ca-i gratis? (eu am vazut o ironie la adresa consumerismului) Acolo trecem lipsa realismului cu vederea doar pentru ca povestea are poanta de final? In fine, pana la urma e de bine, tot despicatul asta al firului in paishpe se trage de la faptul ca mi-au placut si mie povestile care zici tu ca-s bune, and then some more.

  18. Nici mie nu mi-a placut Chivalry – am citit insa ca are foarte mare priza la public. Nu mi se pare slaba povestirea, nici tematic, nici stilistic. Insa Gaiman are un mod de a-si refolosi propriile idei in diverse forme, si cea din Chivalry (fixatia fata de un ‘ceva,’ fi el mod de viata fie vreo obsesie de moment, care ne face sa ignoram ce se intampla in jur) am citit-o intai in poemul The Day The Saucers Came, unde mi s-a parut si mai concis si mai emotionant.

    Insa imi place mult cum suna cuvintele, cred ca evoca foarte bine, ca muzicalitate, perceptia despre viata a batranei, si asa alegerea ei nu ramane alegerea unei lumi terne. Mereu mi-a placut la Gaiman ca se foloseste de muzicalitatea limbajului, nu doar de sensurile cuvintelor, ceea ce este, cred, o traditie a prozei britanice (ma gandesc la Durell, Peake, Chesterton, Kipling).

    Pe de alta parte, poate ca asta e o traditie a tuturor scriitorilor buni, numai ca nu stiu eu sa citesc in limbile lor.

    E fun sa despici firu’n patru, zic eu.

  19. Adevărat, inerţia e o posibilă explicaţie. Pe de altă parte, eu tot cred că Gaiman prezintă o variantă edulcorată a bătrâneţii, fermecătoare, clar, dar nerealistă. Şi da, eu am citit “Chivalry” într-o cheie diferită faţă de “We can get them for you wholesale” (aia cu exterminarea planetei la superofertă), pentru că pe aceasta din urmă am văzut-o ca pe o satiră la adresa consumerismului şi la o satiră trebuie să forţezi puţin situaţia. Plus că, din titlu şi apoi prin idee, m-a trimis cumva cu gândul la Philip K. Dick, iar eu de la Dick nu la realism mă aştept.
    Altminteri este de observat cât de diferit supravieţuiesc povestirile astea două trecerii timpului. În vreme ce ultima mi se pare mai actuală ca oricând, Chivalry devine din ce în ce mai imposibilă. Adică sigur că perioada interbelică şi postbelică putea produce oameni care să îmbătrânească împăcaţi cu viaţa (deşi eu tot cred că imaginea pe care ne-o prezintă Gaiman e prea cosmetizată); în actuala epocă, a îmbătrâni a devenit o combinaţie de crimă-ruşine-blestem pe care lumea se chinuie să o amâne cât mai mult. Cumva, glorificarea asta obsesivă a tinereţii – şi nu doar a celei fizice, ci şi a unei anumite imaturităţi emoţionale, mi se pare – la care se dedă omenirea în prezent ne face să ne aruncăm la gunoi ca inutilă şi jalnică jumătate din viaţă şi anume, paradoxal, chiar viitorul.

  20. Pingback: Personalitatea zilei - Neil Richard MacKinnon Gaiman - ScrieLiber

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu