Acacia – David Anthony Durham

AcaciaNu simt ca volumul Acacia a fost o mare revelatie, insa daca am devorat-o in cateva zile as trage concluzia ca a reusit sa-mi starneasca cat de cat curiozitatea. Si intr-adevar asta e si adevarul. Nu e o carte rea, si chit ca e suficient de voluminoasa (576 de pagini), se citeste usor, insa din pacate pe final a cam reusit sa ma scoata din pepeni. Mi se pare o mare aiureala sa traiesti cat de cat cu sufletul la gura alaturi de personaje si sa constanti in “the end” ca soarta le joaca asa de rau feste de reusesc, si nici nu se chinuie prea mult, sa moara ca niste adevarati eroi. Realist ar gandi unii, viata e nemiloasa si nu cruta pe nimeni, dar chiar pe nimeni, fie ei si de vita nobila – gandire din pricina careia a trebuit sa ma declar posesorul unei mici (mari) dezamagiri.

De altfel, pina in acele momente,  cartea a curs destul de bine, si in plus nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la George R. R. Martin – nu ca ar semana prea tare, totusi ceva ceva paralele  s-ar putea identifica cu usurinta, parere pe care de altfel am vazut ca au impartasit-o si alti cititori de pe alte meleaguri mult mai in tema cu abordarea lui Durnham. Bine, personajele lui Martin parca au o alta profunzime si se misca natural, nu e nimic fortat din acest punct de vedere, pe cand la Durnham s-ar simti o anumita slabiciune influentata de modul in care a construit autorul intregul roman. Par usor rigide, chiar batoase, nu prea exista un personaj central ce sa mai descreteasca fruntile cititorului, sa detensioneze atmosfera, sa mai arunce din cand in cand o gluma sau o vorba de duh, cum se intampla la Martin cu indragitul Tyrion.Nu avem neaparat un erou central, desi aceste premise ar putea fi intrunite de unul dintre personaje, ci autorul a preferat sa se concentreze asupra unei intregi familii regale, plus pachet bonus inamicii acesteia sau dupa caz, aliatii de conjunctura. De altfel, si constructia romanului este structurata in capitole ce urmaresc separat destinul fiecarui personaj, sarindu-se de pe un continent pe altul, de pe mare pe uscat,  pregatind cu pricepere terenul pentru evenimentele ulterioare. Nu prea ai timp sa te plictisesti in Acacia lui Durnham, fiecare personaj in parte avand de luptat cu demonii  proprii si cu alte creaturi care mai de care mai fantastice. Acacia este un imperiu in care magia a fost uitata, nu insa si desconsiderata, unde targul cu o misterioasa rasa apasa greu pe umerii maselor, dar cantareste la fel de mult si in constiinta dinastiei conducatoare ( si asta in ciuda beneficiilor evidente ce se obtin in urma tributului –Quota–  misterios achitat anual de acacieni catre rasa Lothan Aklun, asa numitul Retribution). Taram unde piratii bantuie marile si nu se dau in laturi in a ataca navele pline de bogatii ale Ligii Comerciale (cea mai puternica companie a lumii, ce detine monopolul in cazul targului de care am adus aminte mai devreme), unde acacienii practica un stil special de lupta numit Formele (cu diferite tactici de abordare pentru fiecare situatie, in functie de pericol si caracteristicile adversarului) iar cei din rasa Mein apeleaza la un duel mortal, Maserat, pentru a-si stabili conducatorii.  Si in plus exista numeroase popoare si creaturi de poveste despre care nu se stie aproape nimic (asta pina cind nu sunt aduse in prim-plan). Deseori personajele isi intrerup discursul pentru a povesti diverse legende pe modelul Tolkenian, introducandu-ne pe nesimtite in trecutul si miturile taramului Known World-ului .

Intr-un asemenea cadru, una dintre rasele exilate in nordul inghetat cu 22 de generatii in urma de acacieni, poporul Mein, condus de trei frati fasneti, planuieste un complot indraznet pentru a rasturna puterea si a ridica blestemul stravechi si, partial, tainuit cam in jumatate de roman, ce apasa pe umerii lor. Avand in vedere ca nu ar fi putut reusi singuri apeleaza la numerosi aliati, fie din interiorul inamicului, fie la un popor nomad, Numrek-ul, dornic de afirmare si glorie pentru care este evident ca razboiul este un mod de a fi. Asadar nu ducem lipsa de batalii singeroase si rapide, de comploturi si masinatiuni politice bine tesute si care au parte de deznodamantul scontat sau dimpotriva care se pot intoarce cu viteza unui bumerang asupra uneltitorului, de situatii surpriza si personaje misterioase plus ceva “pastile” aruncate despre ce s-ar putea gasi dincolo de hotarele imperiului cunoscut al Acaciei si franturi de amanunte despre popoarele ce domiciliaza acele meleaguri.

Recent am aflat ca Durnham, castigator al  Campbell Award 2009, a mai scris si romane cu tenta istorica; Mandria Cartaginei – Romanul lui Hannibal (Pride of Carthage, Doubleday, 2005) publicat la noi editura RAO ar fi unul dintre ele. De carte chiar m-am lovit recent printr-o librarie, si deci nu se poate spune ca e chiar un incepator in ale scrisului. As remarca si numeroasele influente nordice sau africane, plus altele pe care nu le-am pus eu cap la cap, care strabat cartea de la un capat la altul. Per total este un volum interesant ce probabil isi va gasi destui fani si pe la noi (asta daca nu sunt deja), o adevarata gura de aer pentru cei familiarizati cu Martin si un posibil surogat pina ce va aparea volumul urmator de la Nemira.

Cum spuneam, nu mi-a luat mult sa-l devorez, dilema cea mai mare fiind nu daca mi-a placut, asta nu mai incape nicio indoiala, ci daca volumul urmator contine ingredientele necesare ca acesta sa se dovedeasca pe gustul meu. Nu prea mi-a placut nota in care a incheiat autorul Acacia: The War With the Mein si nici personajul ce a preluat cu adevarat fraiele puterii, insa avand in vedere ca este un scriitor  imprevizibil, ce-si urmeaza cu incapatinare inspiratia, chiar daca rezultatul este posibil sa nu placa tuturor, nu exclud deloc si o abordare in viitor a volumului doi, Acacia: The Other Lands.

Si cateva citate de care am dat dupa terminarea articolului si in care se sublinieaza cam aceleasi impresii ca ale mele. Deci thumb up for me 😀

A big, fat, rich piece of history-flavored fantasy… Imagined with remarkable thoroughness.

Time

One of the delights of reading Acacia are the sudden, unexpected developments in the story. Durham is completely unafraid to play against convention and the reader’s expectations.

Just when you think the story is going to fall into a familiar pattern, characters die, or their actions expose motivations that are completely apart from what you’d expect them to be.

SF Site

Treachery in the throne room, princes in hiding, ancestors reaching from beyond the grave, wars of succession—this is a novel that Shakespeare would have loved. David Anthony Durham is rebuilding epic fantasy from the ground up. There are books that you visit for a vacation and then there are books that you live in. Get ready to have your mail forwarded to Acacia.

James Patrick Kelly, Hugo Award Winner

One Comment

  1. Pingback: Cititor SF » George R.R. Martin – A Dance with Dragons

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu