Ingerul pazitor – George Lazar

1.

Dreaming Jewel: SPOILERESC ŞI NICI NU-MI PASĂ DAR SĂ NU ZICEŢI CĂ NU V-AM ZIS!!!!!

Subiect: există o organizaţie secretă care reuşeşte să prevadă morţile iminente ale oamenilor bogaţi şi să-i protejeze contra cost. Numai că universul se încăpăţânează din ce în ce mai tare să îi omoare pe cei salvaţi – idee familiară oricui a văzut „Final destination” – periclitând la o scară din ce în ce mai mare vieţile celor din jur. Ian Bolden reuşeşte să fie un supravieţuitor tenace şi trebuie să răspundă la întrebarea finală: când te opreşti?

Concluzii: O concluzie scurtă ar suna în felul următor: vreau bani pentru timpul pierdut citind această carte. Pot şi îmi voi petrece următoarele câteva rânduri exprimând acelaşi lucru în cuvinte mult mai elegante dar reacţia mea sinceră, când am închis cartea, asta a fost.

Motivaţie: I-aş fi iertat multe dacă nu m-ar fi scos din minţi finalul. Când concentrezi tot romanul într-o întrebare fundamentală, în acest caz „pe câţi alţii i-ai sacrifica numai să trăieşti tu?”, atunci trebuie să dai un răspuns la întrebarea asta. Atunci când nu ai personaje (şi nu are), când acţiunea este liniară, atunci când tot ce ai este o întrebare fundamentală şi o alegere de asemenea fundamentală, mai mare decât propria ta persoană, nu este momentul pentru finaluri deschise: trebuie să ai coaiele să dai un răspuns la întrebarea aia. Altfel e laşitate, un păcat care scriitorilor nu li se iartă niciodată, în opera lor vreau să zic, în viaţă îi priveşte.

Pe lângă asta, cum ziceam, cartea nu are practic decât două personaje, bogătaşul Bolden şi colonelul Foster, iar acestea nu sunt personaje, sunt doar o grămadă de vorbărie. Nu le simţi reale, nu ştii cine sunt şi cum sunt, nu poţi să empatizezi cu ele. (Probabil tocmai din cauza asta dialogurile sună artificial).

De fapt, asta mi se pare o altă mare problemă a romanului: explică prea mult şi, cu toate astea, lămureşte prea puţine. Ni se explică de nu ştiu câte ori cum funcţionează aparatul şi cum acţionează organizaţia şi cum se aplică legea compensaţiei şi zău că nu era nevoie. Personajele vorbesc, raţionează, argumentează la nesfârşit, autorul însuşi ne explică gândurile acestora prin introspecţii mai lungi sau mai scurte dar nu ţi se transmite un strop din personalitatea lor şi nicio emoţie.

Apoi vin fisurile de logică:

– Organizaţia nu e credibilă şi nici nu e construită de autor în aşa fel încât să aibă credibilitate: cine îşi permite să angajeze timp de 30-40 de ani o armată de oameni pentru a supraveghea un singur personaj, (fără să poată apoi să fie reprofilaţi) şi abia apoi să îi propună un contract, cu riscul de a fi refuzaţi şi a fi consumat resurse imense degeaba? E ceva atât de colosal că devine ridicol.

– Legea compensaţiei nu e o idee rea dar este prost manevrată, la fel cum Bolden e inimaginabil de bogat, consecinţele acţiunilor lui sunt enorme, în general totul suferă de gigantism în povestea asta.

– Responsabilul cu protecţia lui Bolden, Foster, nu se jenează să ucidă alte persoane pentru a îl apăra pe Bolden dar, exact când nu ar mai fi necesar decât un omor, taman pe ăla nu-l comite.

– Este greu de crezut ca un personaj care îşi petrece jumătate din roman aproape fără să se lege la şireturi, pentru că protectorii lui fac tot, să devină, în a doua jumătate, un expert în arta supravieţuirii pe cont propriu, care reuşeşte să se ferească de universul care vrea să îl omoare plus de toţi ceilalţi care vor şi ei să îi omoare, ba chiar să le mai producă şi pagube. E un soi de Howard Hughes meets Bruce Willis, adică nu e credibil.

– Dacă Bolden se mută pe hotelul-satelit, de ce adversarii lui nu se gândesc de la început să-l bombardeze, ci abia când situaţia se acutizează?

Şi aş putea continua dar şi aşa o să fiu acuzată de răutate. Culmea este că, în ciuda acestor scăderi, autorul reuşeşte să constuiască un anume suspans, inutil însă de vreme ce în final acesta nu culminează cu o concluzie clară.

Păcat de idee, că dacă era pritocită mai mult putea ieşi ceva mişto. Mă gândesc ce ar fi scos din ea Philip K. Dick…

2.

Eddie: DONEZ “INGER PAZITOR” APROAPE NOU, CITIT O SINGURA DATA.

Pe spatele romanului “Ingerul Pazitor” scrie:

“Mai mult decit un thriller ce se citeste cu sufletul la gura, noul roman al lui George Lazar e o carte ambitioasa, care surprinde prin profunzimea ideii principale: care este pretul vietii si, mai ales, cit de mult sintem dispusi sa facem, cit de departe am fi dornici sa mergem pentru a supravietui? Este oare cu putinta sa ne sustragem destinului? Putem pacali moartea? In INGERUL PAZITOR, George Lazar ne ofera o varianta de raspuns la aceste intrebari.”

Citatul e deopotriva adevarat si mincinos. Sa vedem de ce.

THRILLER… NOT

In dictionarul Merriam-Webster, termenul thriller e definit ca “one that thrills; especially : a work of fiction or drama designed to hold the interest by the use of a high degree of intrigue, adventure, or suspense”. Ingerul Pazitor ar trebui, deci, sa-mi trezeasca interesul si sa-mi provoace fiori prin amestecul bine dozat de intriga, aventura si suspans.

Din pacate, intriga e complet liniara si foarte previzibila pentru cei cu oarece inclinatie spre extrapolare. De fapt, e atat de previzibila incat am banuit unul dintre finaluri inca din capitolul doi, si am fost absolut convins de finalul respectiv in capitolul opt (cartea are 25 de capitole). Da, “unul dintre finaluri” e o exprimare foarte corecta.

Aventura e sablon. In perechile de mai jos, inlocuiti semnul intrebarii cu primul cuvant care va vine in minte cand va ganditi la pericol, in contextul cuvantului anterior,  si o sa obtineti exact evenimentele din carte: banca = ?, avion = ?, surfing = ?, California=  ?

Suspansul e sufocat in mod sistematic de folosirea fara sens si fara nici o retinere a unui procedeu literar numit expunere. 75% din carte, autorul explica. Mi se explica de doua ori cum se numeste jucaria care prezice momentul mortii unui om (se numeste Aparatul), mi se explica de trei ori la ce foloseste si de cinci ori cum functioneaza, mi se explica cum e organizat Ingerul Pazitor (si de ce…), mi se explica, explica, explica pana la refuz.

Nu pot sa spun ca autorul n-a incercat. Dimpotriva. S-ar putea chiar ca romanul asta sa va prinda, pentru ca, in ciuda tuturor stangaciilor, exista oleaca actiune, exista tensiune, si curiozitatea (morbida…) te face sa strangi din dinti si sa dai pagina mai departe.

Cu o conditie esentiala: sa nu va pese deloc de stil.

DESPRE STANDARDE

Cand deschid o carte, am o asteptare care unora li se pare absurda. Ma astept ca literele dinauntru sa formeze cuvinte, care sa curga frumos in propozitii si fraze cu sens. Daca aceste cuvinte formeaza o lume, daca lumea respectiva e interesanta si captivanta, daca personajele sunt din carne, nu din carton, daca mi se povesteste o aventura captivanta sau plina de invataminte, sunt de-a dreptul fericit. Dar prima conditie, primul examen pe care orice carte trebuie sa-l treaca in ochii mei este sa fie corect scrisa. Fara virgule intre subiect si predicat, fara dezacorduri gramaticale, fara schimbarea punctului de vedere la mijlocul unui paragraf, fara repetitii obositoare, fara imprumuturi din engleza acolo unde limba romana are sinonime perfect valabile, fara exprimari orale…

Ingerul Pazitor, pagina 7 (prima din capitolul 1): “De altfel, acesta nici nu stia ca tatal sau adevarat era altul decat barbatul pe care il vazuse alaturi de mama sa, cand avea doar cativa ani, de care isi amintea vag.”
Pagina 8: “Realiza in subconstient ca era ceva ciudat cu plicul negru si abandona sortarea corespondentei pentru a-l cerceta pe indelete”
Pagina 9: “Il puse reflex, impreuna cu dreptunghiul negru, intr-un buzunar, fara sa se decida daca era o farsa sau o amenintare si cu atat mai putin sa banuiasca cine i-o facuse.”
Pagina 10: “Incepuse deja sa regrete decizia, luata in ultima clipa, de a veni la inaugurarea expozitiei, cand multimea valuri brusc; cararea se franse cand mai avea de facut doar cativa metri pana la treptele muzeului. Fusese prins intr-un melanj uman, impreuna cu alti invitati, dar si cu oameni de ordine, intre care se amestecasera deja demonstranti, impinsi de cei aflati in spate”

Si tot asa. Am dat ca exemplu momentele in care firul lecturii s-a rupt; cate unul pe pagina, in primele pagini. Sunt chestiuni care par minore – folosirea verbului “a realiza” in loc de “a-si da seama”, invazia de virgule, “pusul reflex”… dar sunt tot atatea zgarieturi pe discul de vinil al textului (ia te uita, m-am molipsit de poezia neasteptata din citatul de la pagina 10).
Cum e lesne de imaginat, “zgarieturile” ajung pana la urma sa devina un zgomot de fundal continuu.

DEUS EX MACHINA AD NAUSEAM

Ian Bolden e idealul oricarui manelist. Are bani, masini, gagici si n-a facut mai nimic ca sa le merite. Dusmanii lui Bolden mor pe capete. Bolden e un supravietuitor – trece prin cele mai grele incercari fara s-o merite. Chiar si atunci cand vrea sa moara, Bolden nu moare pentru ca exista un om care il scoate din incurcatura din nou si din nou si din nou, pana la saturatie. Omul acesta e autorul.

Da, am fost mai sarcastic ca de obicei, dar m-au exasperat interventiile uluitoare ale zeului-autor asupra personajului-marioneta. Povestea nu e doar neverosimila, are un personaj neverosimil. Nu pot sa fiu interesat intr-un personaj pentru care totul e o joaca de copii…

Capitolele 21-22-23 exagereaza din cale-afara – iata cateva citate elocvente: “Bolden profita de confuzia generala si se refugie într-un loc pe care-l cumparase in mare secret, in Colorado, departat de mare si lipsit de activitate seismica. Isi lua una dintre identitatile false pe care si le pregatise din vreme pentru orice eventualitate.” “Invatase sa deschida conturi bancare secrete si procurase cateva seturi de documente care sa-i permita sa traiasca si sa calatoreasca in mod clandestin.” “Bolden isi utiliza inteligent uriasa avere pentru a-si sterge mereu urmele si pentru a lovi in Ingerul Pazitor, pentru ca apararea cea mai buna este atacul. Le distruse adaposturile cunoscute sau pe cele numai banuite. Adresandu-se direct potentialilor clienti, desfasura subtil o ampla campanie de discreditare a organizatiei, cu scopul de a o lasa fara bani. Reusi, intr-o anumita masura.”

Hotarat lucru, Bolden ii da clasa lui Chuck Norris si e de departe supereroul care ii lipsea SF-ului romanesc; pacat ca finalurile romanului ne asigura ca n-o sa mai apara si in alte carti…

O IDEE PROFUNDA SI UN FINAL MIZERABIL

Nu mai e un secret pentru nimeni ca Ingerul Pazitor e o carte despre conflictul dintre ratiune si instinctul de supravietuire. Ce primeaza ? Fiara sau inteleptul din noi ?
Aceasta intrebare ramane insa fara raspuns, asa cum cartea ramane fara miza. De ce? Pentru ca raspunsul general acceptat i s-a parut probabil prea cuminte autorului. Pentru ca n-a avut tupeul sa dea un raspuns nemilos si nedrept. Si pentru ca un raspuns adevarat nu se putea da, de fapt – iar o carte care sa functioneze in lipsa acelui raspuns ar fi trebuit sa aiba un personaj mai uman si o desfasurare mai credibila.

Da, citatul are dreptate. Cartea surprinde prin profunzimea ideii principale… dar si prin modul dezastruos in care e exploatata. Cineva a spus ca e nevoie de mai multe romane ca Ingerul Pazitor in SF-ul romanesc. Poate, dar ascunse bine in sertare, ca exercitii pe drumul spre cartile adevarate.

Dreaming Jewel & Eddie

27 Comments

  1. puteati baga si voi o poza cu coperta,ca asa se face.

  2. Am bagat – fu doar o scapare. Avind in vedere opiniile de mai sus…, intr-adevar coperta este importanta 😀

  3. Inca mai pritoceam la articol… iaca, avem si poza.

  4. sarumina pentru recenzii si osteneala. nu-i tocmai o “rave review”, dar orice mentionare a cartii (si linkul la pagina! thanks!) e de folos.

  5. Ursule, ca toata lumea sa fie fericita e important sa scoti carti in care crezi cu adevarat, nu aparitii ca asta si ca “Ultimii razboinici”. Chiar, cine-o fi Thomas Torg ?

  6. oh god, nu amesteca borcanele, eddie.

  7. Acum chiar ca sint curios 😀

  8. Curiosity killed the cat 🙂

  9. omnibooks… alte vremuri…

  10. Amestecat borcanele ? Nu cred.
    Cartea lui Torg mi-a zdruncinat serios increderea in editorul Omnibooks, cartea lui Lazar mi-a zdruncinat serios increderea in editorul MP. Dar las’ca mi-o recapat eu in vara asta, daca te tii de promisiuni 🙂
    Altfel, ai dreptate, cele doua nu sufera comparatie.

  11. în pasajele alea citate de Eddie văd o groază de probleme de stil, clar. într-adevăr e invazie de virgule, şi asta fragmentează urît de tot cursul frazei. chiar şi nişte semi-anacoluturi… dar n-am reuşit nici în ruptul capului să văd chestiile mai dure de care zici, Eddie, de pildă vreo virgulă între subiect şi predicat sau vreun dezacord între ele. iar verbul a realiza cu sensul a pricepe este în dicţionarul limbii române de peste un deceniu. mai precis, încă de pe vremea dex-ului din ’98. că nu-ţi place ţie (şi nici mie!) e irelevant; el, săracul, e un cuvînt legitim cu un sens legitim.

  12. Despre detaliul “a realiza = to realize” – recenziile mele sunt fatal subiective.
    Fondul problemei insa ramane – aproape fiecare pagina a romanului contine formulari schioape; am verificat doar primele pagini ca sa-mi confirm impresia initiala, si de aici citatele respective.
    In alta ordine de idei, n-am scris nicaieri ca exista virgule intre subiect si predicat in textul asta – e doar primul lucru din lista de greseli care ma scot din papuci, ca sa zic asa. E o urma de iritare in lista respectiva, e-adevarat, dar asta e o recenzie scrisa “la cald”, dupa ce aruncasem cu cartea de perete.

  13. Tot la cald scriu si eu cele de mai jos. Stramb, cu virgula intre subiect si predicat, cu fortari ale limbii romane si altele. Nu stiu cine este Dreaming Jewel & Eddie dar, daca ar fi avut ceea ce-i pretinde autorului – mie, cohones (sens literal, explicit) s-ar fi semnat. Chestia cu anonimatul imi pare o schema lasha clasica, ca scrisorile de care am parte zilnic la ziarul unde lucrez.
    Departe de mine sa pretind ca Ingerul Pazitor este o capodopera. Insa este, inainte de orice, o fictiune. Or fi si fisuri de logica, nu zic nu, insa nu alea enumerate. Probabil ca, de nervi, Dreaming Jewel & Eddie a dat cu cartea de perete inainte de a citi randul pana la capat.
    Aaa, intrebarea deschisa, de la sfarsit? Ei bine, tu Dreaming Jewel & Eddie, tu ce ai face?
    In orice caz, multumesc in mod neipocrit pentru lectura si comentarii. Asa cum scrie si la sfarsit, greselile imi apartin.

    P.S. Spune-mi, draga Dreaming Jewel & Eddie unde sa-ti trimit banii. Nu glumesc, de data asta n-o sa te dezamagesc. Pun si ceva in plus.

  14. @Eddie
    chiar te înţeleg şi chiar îţi dau dreptate, am vrut doar să subliniez că, după părerea mea, nu poţi învinui autorul de calcuri lingvistice cînd ele sînt alegeri oficial legitime.
    iar dacă zici că nu există virgule între subiect şi predicat şi dezacorduri în textul ăsta, nu e puţin tendenţios să le pomeneşti ‘casual’ în lista iniţială de enervări? măcar să fi precizat că nu apar şi în textul ăsta…

    (altminteri, da, toate astea sînt detalii nesemnificative, dacă mă uit la cum sună frazele. dar… deh… e un trend foarte gros în sefeul românesc, îi zice “nu-mi-pasă-cum-sună-importantă-e-ideea”. lol.)

  15. @v
    Daca numai ideea e importanta atunci cred ca abordarea cea mai buna e referatul, nu romanul. Macar stii ce NU primesti.

  16. io încercam să le zic de alea… cărţile de popularizare a ştiinţei, dar s-au uitat urît la mine şi m-am speriat şi n-am mai zis nimic.

  17. @Lazar George
    Îh. Ca să zic aşa.
    Dacă te lăudau, le-ai mai fi pretins să se semneze?
    Văz că-i boală grea şi contagioasă pretenţia asta cu semnatul cînd nu primim laude.

  18. @George: suntem doi, nu unul singur, asa cum denota din
    a) numerotarea celor doua parti ale recenziei si motto-urile semnate
    b) semnul “&”.
    Pe sleau, Dreaming Jewel a scris partea intai, iar eu pe a doua.

    Eu semnez cu numele real recenziile aparute in reviste, gen Helion sau Nautilus (e foarte usor sa ma “descoperiti” acolo, prenumele e corect); aici insa suntem intre prieteni si nu simtim nevoia sa ne “oficializam” opiniile in vreun fel. Multi dintre vizitatorii obisnuiti ma cunosc si in viata reala (de la sedintele ProspectArt sau de la targurile de carte) si nimeni nu ma poate acuza ca n-am cojones / ca nu-mi asum opiniile / ca nu spun verde-n fata ce cred.

    Iar Dreaming Jewel e o domnisoara cu destul sange-n vene, ca sa zic asa… 🙂

    In rest, spor la scris si demonstrati-ne ca puteti mai bine. Si treceti publicul tinta pe coperta, va rog frumos. Altfel o sa continuam sa cantarim carti pentru adolescenti cu cantarul de literatura pentru oameni mari.

  19. si mie mi se pare un pic la nealocul ei situatia cu semnatul pe nume real..in fond potentialii cititori sunt anonimi autorului, insa aceiasi oameni sunt cei care dau banii pe cartea domniei sale…asa ca mai importanta cred ca e opinia cititorului si perceptiile lui asupra cartii si mai putin numele celui care face afirmatiile…

    in viata mea scurta (de fapt nu neaparat) am legat prietenii stranse cu oamenii pe mirc, messenger, retea la camin (sa le enumar intr-o ordine cronologica) fara sa am probleme ca nu le stiu numele real sau cel de familie..

  20. @v
    Eu am cetit niste cartulii din alea prin tinerete, unul din autori a fost Hawking, nu imi mai amintesc alte nume … Dar a fost o carte numita “Rabdare in azur” (nu mai stiu autorul, da’ parca era frantzuz), carte de popularizare a stiintei, insa zau ca avea poveste misto si curgea mai bine decit multe ‘opere’…

  21. Am uitat sa raspund la intrebarea despre final.
    Solutii:
    1. sinucidere. Revelatia umanitatii personajului, happy ending.
    2. genocid. Un sfarsit mai logic, mai in ton cu personajul, un sfarsit “cojones”.
    3. deus ex machina. Ceva / cineva il opreste; ar trebui aruncate peste tot prin text indicii despre acel ceva / cineva a.i. finalul sa nu para artificial, ci coerent.
    4. destin / erou fara voie. Personajul a ajuns in momentul potrivit la locul potrivit – de exemplu, ca sa apere planeta de un pericol cosmic, nu s-o distruga. Cheesy, dar uplifting.

  22. @Aspoiu
    aim sori, nu mă pot pronunţa despre cum curge cartea asta, că încă n-am citit-o. deocamdată m-am referit doar la citatele alea şi la nişte chestiuni de ordin general. om mai vedea.

  23. @v
    Pai si io tot la jeneral vorbeam, nici io nu am cetit-o (da’ am incercat…)

  24. George Lazar

    mai este cel putin o varianta. poate o s-o exploatez candva

  25. Pingback: Galileo Online » În concursuri să ne concurăm și în pene să ne umflăm

  26. Mie mi-a placut cartea!
    M-a tinut oarecum in priza, deci din punctul meu de vedere, o pot numi thriller.
    Poate a lasat finalul asa sa-si imagineze fiecare ce vrea, sau poate urmeaza continuarea 🙂
    Oricum ce ma enerveaza la articol e ca ai subliniat o gramada de lucruri rele dar nici macar unul bun :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu