Chronicles of The Black Company – Glen Cook (I)

„There are no self proclaimed villains, only regiments of self-proclaimed saints. Victorious historians rules where good or evil lies.

We abjure labels. We fight for money and an indefinable pride. The politics, the ethics, the moralities are irrelevant”.

c20017The Black Company” este o companie de mercenari, ultima dintre companiile libere din Khatovar, ni se spune, nu că mercenarii înşişi ar şti ce înseamnă asta sau măcar unde este Khatovarul. În fine, compania are o istorie care se întinde pe perioada a 200 de ani, timp în care efectivele sale au variat (inevitabil), la fel şi patronii pentru care a luptat. În momentul în care începe povestea de faţă, mercenarii se pomenesc angajaţi în slujba răului, chestie care se dovedeşte cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat.

Glen Cook creează o lume în care onoarea, cauza dreaptă, răul absolut, tabăra corectă şi alte asemenea idei măreţe se dovedesc a fi concepte teribil de relative. Pentru că, după cum va sublinia cu încăpăţânare un personaj, istoria ce ne ajunge la urechi e (re)scrisă de învingători. De fapt, ne demonstrează Cook, într-un război nu există buni şi răi, ci doar tabere diferite*, cei ce se proclamă ca luptători împotriva răului recurg la mijloace la fel de dezgustătoare ca şi duşmanii lor şi, adeseori, singura alegere pe care o poate face un soldat este între rău şi răul şi mai mare.

Nu avem eroi nobili cu puteri supranaturale şi creaturi malefice, după reţeta clasică. „The Black Company” este o adunătură de însinguraţi care nu au altă familie, rădăcini sau vreun rost pe lume, care luptă pentru bani, care nu se dau înapoi de la a jefui, da foc şi viola, ca parte obligatorie a războiului. Au un cod moral, totuşi, (şi au devenit experţi în a-i exploata lacunele pentru a se simţi totuşi relativ onorabili). Căpitanul este impenetrabil şi tăcut şi din când în când vrea să-şi dea demisia. Unul dintre magii (minori) ai companiei nu vorbeşte deloc, ceilalţi doi au obiceiul să se războiască între ei în permanenţă, recurgând, evident, la magie, şi îi apucă cheful de încăierare inclusiv în momente critice pentru Companie. Povestitorul întregii acţiuni, Croaker, este arhivarul şi medicul companiei şi nutreşte fantezii siropoase cu privire la stăpâna forţelor răului, în ciuda faptului că nu a văzut-o niciodată.

Pe de altă parte, nici cei care luptă de partea binelui nu se comportă mai nobil sau mai decent, dovedindu-se la fel de sălbatici în oraşele pe care le “eliberează”, şi nu este un lucru neobişnuit să vedem cum, din dorinţa de a ajuta cauza generală, aceştia fac diverse târguri de natură să întineze pe vecie o persoană, cu forţe cu care nu-i de joacă. Nu e nimic nobil în război şi Cook nu ne lasă să uităm niciun moment.

Cât despre „forţele răului”, ele se vor dovedi, adesea, inconfortabil de umane, iar stăpânirea lor asupra lumii neaşteptat de prozaică. Nimic de genul ucisului sau transformatului oamenilor în monştri, ci mai mult chestii legate de schimbarea conducerii şi plata taxelor.

Întrucât am o ediţie omnibus ce conţine primele trei romane din serie, o să-l prezint în continuare pe primul, iar celorlalte două o să le dedic o altă postare, ca să nu o lungesc prea mult pe asta.

The Black Company (1984). În momentul în care începe povestea, cu efectivele serios subţiate şi nesigură cu privire la identitatea şi scopurile sale, Compania tocmai primeşte o ofertă promiţătoare. Misteriosul angajator, care îşi spune Soulcatcher, umblă veşnic mascat şi vorbeşte de fiecare dată cu altă voce, toate vocile aparţinând, se spune, sufletelor pe care le-a prins. Prea târziu, mercenarii vor realiza că o forţă a răului, pe care o credeau de mult adormită, a revenit la viaţă pe un continent îndepărtat şi că ei tocmai au intrat în serviciul său.

Dominatorul şi Doamna sa, împreună cu cei zece vrăjitori pe care i-au subjugat (The Taken, care mi-au amintit oarecum de nazgulii lui Tolkien) au fost învinşi şi închişi cu sute de ani în urmă. Numai Doamna s-a eliberat şi ea nu are de gând să împartă puterea cu soţul ei. Cei zece (The Taken) sunt divizaţi: unii îi sunt fideli Doamnei, alţii caută să îl scoată la lumină pe Dominator. În plus, între ei există vechi ranchiune personale, aşa că se luptă între ei cel puţin la fel de îndârjit pe cât se luptă cu inamicul, dacă nu chiar mai rău, ajungând chiar să saboteze operaţiuni vitale pentru mersul războiului numai pentru a plăti poliţe personale.

Recrutaţi de Soulcatcher, mercenarii Companiei trebuie să se ferească de Limper, principalul adversar al acestuia. Între timp, arhivarul Croaker se trezeşte ţinta atenţiei înspăimântătoare a Doamnei, care vrea ca acţiunile ei să fie înregistrate corect de istorie (şi care se complace, ca orice femeie, în conştiinţa faptului că mercenarul este îndrăgostit de ea încă dinainte s-o fi văzut măcar). Peste toate acestea, o cometă a apărut la orizont, anunţând naşterea Trandafirului Alb, făptura care, conform profeţiilor, poate învinge răul. Nu se ştie însă cine este Trandafirul Alb şi Rebelii se străduiesc să o găsească pentru a o pune în fruntea armatelor lor înainte de bătălia finală cu armatele Doamnei. În acelaşi timp, o altă luptă se poartă în jurul posesiei unor documente de arhivă în care, se pare s-ar afla adevăratul nume al Doamnei. Cum cunoaşterea numelui adevărat al unui vrăjitor poate conferi puterea asupra acestuia, miza deţinerii lor este enormă.

Acest prim roman este o înşiruire alertă de bătălii (de la ambuscade până la ditamai asediul), purtate când cu mijloace convenţionale, când cu magie şi de intrigi printre care membrii Companiei îşi croiesc drum cu greu. Mi s-a părut, cumva, mai degrabă o adunare de episoade individuale reuşite decât o povestire cursivă, lucru care în romanele următoare nu se va mai întâmpla. Este un prilej pentru cititor să-i cunoscă pe principalii membri ai Companiei şi să ia act de cadrul general al acţiunii.

(va urma)

———————————————————————————————————-

* Idee preluată şi de Steven Erikson (“The Malazan Book of The Fallen“), care îl citează pe Glen Cook ca fiind una dintre sursele sale de inspiraţie.

22 Comments

  1. “Mi s-a părut, cumva, mai degrabă o adunare de episoade individuale reuşite decât o povestire cursivă” – aici e de vina stilul telegrafic folosit, puzderia de evenimente inghesuite in cateva pagini. Lucrurile devin insa mai cursive in volumele urmatoare. Singurul minus: poate si pentru ca am citit o puzderie de fantasy-uri acum cativa ani, multe din “misterele” seriei imi par usor de deslusit. (bine, primul volum al seriei a aparut in 1984, asa ca a fost destul timp ca alti autori sa se “inspire” de aici)

  2. Frumos povestit!

  3. Mi-ar placea ca dupa fiecare recenzie a unei carti care nu a fost inca tradusa in romana, autorul sa dea verdictul personal, daca merita sau nu ca acea carte (sau povestire) sa fie tradusa si adusa pe piata noastra.

  4. Black Company chiar ar merita…

  5. stiu ca altii nu sunt ca mine, dar eu am inceput sa citesc un pic din varianta originala a primului volum de Steven Erikson, Gardens of the Moon si m-a lasat rece..nu mi-a spus absolut nimic..poate demareaza mai greu autorul si nu ma prinde pe mine..

    nu suna rau Cronicile lui Black Company…

  6. Primul volum din Malazan e cel mai slab din serie…

  7. Ar merita tradusa in romana – cre’ca m-as baga 🙂

    Cui ii place Sven Hassel o sa ii placa si seria asta.
    Ca o curiozitate, stiati ca a inspirat jocu’ Myth al celor de la Bungie?

    Ce m-a deranjat au fost unele comparatii facute de personaju’ principal, comparatii care au folosit concepte pe care acesta nu avea de unde sa le cunoasca. Asa ca Glen Cook a zburat instant din pielea lui Croaker…

  8. Mie mi-a placut la nebunie – azi incep Shadows Linger. Autoru’ asta incepe sa ma intereseze din ce in ce mai mult.

    A aparut in editie noua Shadowline (comandata/primita), urmeaza in aprilie Starfishers si la toamna Star’s End – toate trei din seria Starfishers. Nu stiu daca se va reedita si Passage at Arms – are doua editii: 15 Jun 2008 si 15 Mar 2007. O voi comanda-o pe aceasta din urma, deoarece are acelasi format cu Shadowline, format identic si cu cel in care a aparut The Dragon Never Sleeps (in curs de comandare), roman neapartinand vreunei serii.

    De asemenea, in aprilie, respectiv august, se vor reedita The Tyranny of the Night si Lord of the Silent Kingdom, ambele (si singurele) din Instrumentalities of the Night.
    In formatul si stilu’ celor 4 carti omnibus The Black Company a aparut si The Swordbearer (comandata/in curs de primire).
    Si tot in acelasi format, si tot omnibus, au aparut A Cruel Wind: A Chronicle of the Dread Empire si A Fortress in Shadow: Chronicle of the Dread Empire. Urmeaza in iulie An Empire Unacquainted with Defeat: A Chronicle of the Dread Empire.
    Legat de seria asta, vad ca nu exista vreun omnibus pentru celalate doua carti (a treia am inteles ca a fost furata), si anume pt. Reap the East Wind si An Ill Fate Marshalling (1988)
    E singuru’ lucru care ma opreste sa comand si seria asta.

    O sa apara si Darkwar, omnibus continand Doomstalker, Warlock si Ceremony

    Precizare: am vb de versiunile paperbook, nu de hardcover.

    Observatie: cartile lui fantasy apar in formatu’ The Black Company, cele SF in formatu’ Shadowline

    Surse:
    http://www.bookdepository.co.uk/search?searchTerm=glen+cook&searchSortBy=pubdate_high_low&page=1#pagination
    http://en.wikipedia.org/wiki/Glen_Cook
    http://nightshadebooks.com/cart.php?m=search_results&search=glen+cook

  9. Rectificare: nu exista doua versiuni paperback pt. Passage at Arms, ci doar una.

  10. La gramada:
    – pe mine primul volum nu m-a incintat cine stie ce, dar incepind cu cel de-al doilea, Cook m-a prins complet (castelul negru, Marron Shed – well, o sa scriu despre asta; nu mai zic cum a fost volumul trei, de m-a lasat muscandu–mi miinile de ciuda ca nu am cumparat si restul)
    – da, unele surprize sunt previzibile, din fericire nu alea esentiale pentru mersul lucrurilor si da, e posibil sa fie previzibile numai pentru ca, dupa aia, au mai imprumutat si altii ideile respective
    – da, merita tradus, nu atat pentru primul volum, ci pentru ceea ce a demonstrat ca poate face incepind cu “Shadows Linger”; plus ca e unul dintre cei care s-au abatut de la cliseele clasice ale fantasy-ului (e total ne-tolkienian, printre altele)
    – poate sa-i placa si cui nu se da in vint dupa Hassel (mie, de exemplu)
    – Erikson are efectul asta, prima parte din GOTM pe multi nu i-a prins, demareaza mai greu si, oricum, GOTM e doar asezarea pieselor pe tabla de sah si nici macar nu e vorba de toate piesele

  11. Da’ vad ca i-a prins bine pe unii… 😀

  12. Am spus “Cui ii place Sven Hassel o sa ii placa si seria asta”, nu “Doar cui ii place Sven Hassel o sa ii placa si seria asta”.

  13. @Assassin
    Nici n-am zis că ai fi zis aşa ceva, mă gândisem doar că, poate, unii aşa or să interpreteze, citind în grabă, de aia am venit cu contraexemplul.

  14. Am inceput Shadows Linger, a doua carte din The Black Company. Tare. Mult prea tare.

  15. @Assassin
    Este? Esteeee! Castelul negru – brrrrr!!!!

  16. Majoritatea ideilor nu sunt noi si nici modu’ lor de realizare. Adicatelea nu musteste de originalitate. Insa stilu’, oh, stilu’ taios, dur si sec face ca aceste idei si transpunerile lor sa iti produca cicatrici de placere™.
    Pur si simplu, intri in coliziune cu epicu’™ la scara mica – genial dozat la nivel de paragraf.

    Si cand te gandesti ca seria are o vechime medie de 20 ani…

  17. si poate peste inca 20 o vedem si in romana…

  18. @assassin: ai ajuns sa te exprimi in back cover blurburi 🙂

  19. @Bear, se intampla de ani buni 😛

  20. Pingback: Sunday Bookporn: Cucu însuşi… adică Glen Cook « Ugly Bad Bear’s Blog

  21. @barabas
    Aparuse deja in romana cand ai scris tu asta. Deja si “Umbre Staruitoare” a aparut. Excelenta serie.

  22. stiu, ma refeream la perioada dintre aparitii plus prostul obicei de a lasa seriile neterminate..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu