The Dying Earth – Jack Vance

c510The Dying Earth este un volum de povestiri pe care eu l-am gasit fascinant. Auzisem despre Jack Vance, dar nu apucasem sa citesc pina acum nimic din ce a scris. Impresia ce mi-a ramas dupa prima povestire nu s-a schimbat nici dupa ultima. Gasesc aproape de neinteles cum a reusit sa construiasca Vance imagini si intamplari ale caror elemente aduc foarte mult cu jocurile RPG si sistemul Dungeons & Dragons din zilele noastre. Raspunsul este simplu si l-am gasit ulterior. Pentru ca acestia chiar s-au si inspirat din cartea autorului. Si prin urmare parca multe din “principiile” si regulile dupa care se ghideaza creatorii jocurilor de PC de dupa ’90 sunt “furate” din povestirile lui Vance.

Ne aflam intr-un timp in care Pamantul lupta cu ruinele si iminenta disparitie a civilizatiei umane. Vrajitorii nu au disparut cu totul, ci doar au uitat multe din vrajile descoperite de predecesorii lor, drept urmare orice descoperire si invatare a unei “noi” vraji le creste increderea in fortele proprii si aduce o speranta in plus ca vor reusi sa mai recupereze cate ceva din vechile cunostinte. Chiar si cu mai multe asemenea “farmece” cunoscute, memoria unui wizard este limitata si odata plecat intr-un quest nu poate memora decat maximum 5-6 vraji, restul ramanand notate in turn (castel, dupa caz) intr-un volum special (spellbook); dupa aplicarea efectiva a uneia, magul nu o va mai putea refolosi decat daca va apela iar la spellbook-ul din castel. Una dintre aceste vraji (care a si facut istorie printre fani) este Excelent Prismatic Spray, la care din degetele atacatorului tasnesc o serie de raze colorate, asemanatoare unei ploi multicolore cu damage radial. Mai avem o groaza de vraji de imunizare si fortifiere a organismului, de crestere a inteligentei, de manipulare a fortelor naturii, de invizibilitate si multe alte asemenea efecte care nici nu ne trec prin cap.In ciuda acestor bonusuri, nimeni nu este de neinfrant si toata lumea alearga cu limba scoasa de un cot dupa artefactele care imbunatatesc cate un set de aptitudini, in functie de profilul obiectului respectiv. In povestiri ne lovim fie de o pereche de cizme care te pot purta peste coclauri o perioada limitata de timp, insa la o viteza incredibila, fie de un inel cu ajutorul caruia poti deschide o poarta spre o alta dimensiune. Pe linga acestea, eroii mai au acces la tot felul de potiuni si licori magice ce le imbunatatesc temporar – dar decisiv, in cele mai multe dintre cazuri – calitatile. Intregul peisaj este impanzit de numeroase creaturi fantastice mai mult sau mai putin razbunatoare si insetate de singe uman.

Pentru ca personajele sa primeasca ceea ce-si doresc trebuie mereu sa indeplineasca alte servicii donatorului sau celui care le poate indeplini visul. Pe scurt, pentru a-si putea atinge telul exista mereu o conditionare la vedere, un quest de facut, pe principiul serviciu contra serviciu, un drum anevoios de strabatut pentru a ajunge in virf. Si nimeni nu spune ca vei iesi teafar din incercare. De amintit ca tehnologia se imbina armonios cu magia, crescand si mai mult appeal-ul cititorului si miza intamplarilor prin intrebarea fireasca ce nu poate sa nu fie gandita. Cine va iesi invingator in cazul in care magia intalneste tehnologia, cine va ingenunchea primul?

Va spun eu. Desi pare neplauzibil, sub anumite aspecte, cel care este mai destept si care va sti sa se foloseasca de atuurile pe care le are la dispozitie cat mai eficient si la obiect, acela va triumfa intotdeauna. Si asta si pentru ca toate elementele se imbina armonios astfel ca se traseaza o linie invizibila intre avantajele si dezavantajele atuurilor folosite de fiecare, asemenea jocului hartie, foarfeca si ciocan.

Nu o sa detaliez prea mult linia narativa a povestirilor pentru ca nu are rost de aceasta data. Este de ajuns sa urmariti reperele de mai sus si fiecare in parte isi va da seama daca aceasta carte este sau nu pentru el. Atmosfera aduce intr-o oarecare masura si cu magia pe care o dezvolta Gene Wolfe in The Book of the New Sun, acesta chiar recunoscand ca a fost influentat de povestirile lui Vance, insa limbajul este mai putin criptic si multe dintre “invataturile” autorului sunt directionate spre cititor fara a mai fi invelite in diferite straturi. Pentru cititor este bine ca textele nu sunt foarte lungi si se citesc foarte repede. Nici nu-ti dai seama cand s-a terminat si a debutat urmatoarea. Si, in plus, fiecare trateaza cate un subiect in parte, diferit de precedentul si, desi unele dintre personaje pot aparea dintr-o parte intr-alta, firul narativ va fi intotdeauna diferit.

Povestirile pe care le cuprinde volumul de fata sunt: Turjan of Miir, Mazirian the Magician, T’sais, Liane the Wayfarer, Ulan Dhor, Guyal of Sfere. Ca si curiozitate, merita mentionat ca printre prietenii cei mai apropiati ai autorului se numarau Frank Herbert sau Poul Anderson. Desi orb inca din anii 1980, Vance a continuat sa scrie cu un soft special, BigEd software, scris special pentru el de Kim Kokkonen, ajungand la un numar impresionant de romane – nu mai putin de 60 de volume.

Iar remarcabil este ca, in 2009, New York Times Magazine a scris despre Jack Vance ca este, citez:

One of American literature’s most distinctive and undervalued voices.

Si nu doar la ei, ci si la noi. Concluzia de final. Pentru mine this is what I call fantasy!

24 Comments

  1. ce-ar mai fi de adaugat? poate doar ca vance are fanii cei mai intreprinzatori din lume. acestia au publicat o editie bibliofila a integralei operelor sale, epuizata inca dinaintea tiparirii din pre-comenzi. detalii aici: http://www.vanceintegral.com/
    in prezent, seria VIE e in curs de retiparire la niste preturi ceva mai “comestibile”.

  2. pe mine ideea de carte d&d nu ma atrage absolut deloc… chiar daca de fapt d&d s-a inspirat din vance, probabil as avea impresia ca citesc un joc.

  3. mda…o sa renunt si la Locke Lamora si o sa incetez colaborarea si cu Lynch…

    cartea incepe binisor, dar deja dupa 40 de pagini, timp de 2 zile m-am batut sa trec de 2 dintre ele, prea intesate de dialoguri (partial) inutile. si parca si miza ii cam lipseste.

    ok, avem un copilas prea obsedat de furturi care creste si devine si mai obsedat, plus specializat pe ramura asta. si de acum hai sa vedem ce mai fura..si cum..

    booringgg…next.. adica cine l-a citit si i-a placut, jos palaria! 😀

    cat despre Vance…trebuie citita macar o povestire sa-ti faci o idee exacta. 😉

  4. Deci te-ai infipt in ‘clasici?’

    Si mie imi place Vance 🙂 Din nefericire, am citit Vance inainte de a da peste jocurile D&D – am gasit destul de repede dupa ’89 primul volum din Lyonesse, si cred ca am apucat sa o citesc de vreo 15 ori pana sa gasesc si volumul 2. Ziceam din nefericire pentru ca dupa aia m-au enervat toate jocurile gen Baldur’s Gate, desi mi se pareau in acelasi timp cele mai interesante jocuri. Dar spre deosebire de cartile lui Jack Vance, personajele erau tampite, dialogurile si quest-urile puerile, si din descrierile baroce superbe scrise de Vance … nu mai era nimic.

    Eu in locul lui Vance mi-as fi angajat avocatii lui Harlan Ellison sau Tom Waits 😀

    The Lies… e tot un cap de serie, nu? Eu am citit in interes profesional 😛 numai best-seller-uri in ultima vreme. The Magicians a lui Grossman (cred ca cea mai proasta carte citita in ultimii ani), The Name of The Wind a lui PR (o carte in care naratorul insista si insista ca ce i se intampla lui, deci realitatea, e cu totul altfel decat cum aflam noi din povesti…in timp ce tu parcurgi ditamai cartoiul plin de clisee fantasy si scene pe care le-ai citit si vazut in filme de enspe ori), si acum o sa incep istoria alternativa a lui Chabon (asta chiar cred ca nu o sa ma plictiseasca).

    Dupa aia cred ca o sa caut la biblioteca romanul ala a lui Voltaire, sa citesc si eu un hard sf okay.

  5. @rreugen: mira-m-aş să nu-ţi placă Yiddish Policemen’s Union; pe mine m-a delectat, m-a emoţionat şi m-a făcut fan necondiţionat al lui Chabon pe vecie.

  6. Am citit Werewolves In Their Youth, in care am gasit multe povestiri excelente si una care mi-a placut la nebunie (cel cu cuplul tanar care isi cauta locuinta) si Gentlemen of The Road (sau asa ceva) care si aia mi-a placut, asa ca sunt si eu destul de sigur ca e in regula.

  7. Bai, noroc ca a luat premii si le-au citit altii inaintea voastra si au zis ca-s bune, altfel spuneati si de Chabon ca-i nasol. Sic!

  8. @rreugen
    pai am zis ca e cazul, mai ales ca am carente majore la capitolul asta 😀

    Mie mi-a placut si Baldur si Icewind (care il jucam si anu trecut pentru a “n” oara, niciodata terminat 😀 ) sau Neverwinter Nights.

    Name of the wind vroiam sa o cercetez si eu, dar aveam niste banuieli 🙂 Cam multa agitatie in jurul unor carti care nu merita chiar deloc..

  9. Aspoiu, sa stii ca asa e … noroc cu premiile astea date pe pile, Pulitzer, Booker, Nobel, ca mai aflu si eu de astia de se fac ca scriu. Drept sa spun ma fascineaza sistemul lor – au o intreaga retea de asemenea ‘premii’ si, in jurul lor, tot felul de discutii de ‘critica.’ O uriasa masinarie care de fapt mascheaza publicarea continua a unor texte scrise simplu si care nu spun nimic.

    kyondb, incearca Name of The Wind, nu e chiar asa de rea. Nu e ‘literary fantasy’ ci exact entartainment pur, dar PR scrie tinereste, cu vigoare, iar personajul principal chiar daca nu e Severian, macar nu e un tampit introspectiv (like, the worst kind) ca in The Magicians. Are niste manierisme cum e cel care m-a scos pe mine din sarite, plus niste inversiuni stilistice de care e foarte foarte indragostit si care suna foarte pueril, si nu prea are nici un fel de adancime tematica sau structurala (plot simplu, povestea complicata, reteta de baza) si e mult mai lunga decat ar trebui si nici nu are final dar … nu stiu, poate mai bine nu o citesti totusi.

  10. @kyodnb
    nu mai discut cu tine daca nu-ti place lynch. seria e foarte, foarte misto, abia astept sa apara si volumul 3.

  11. si mie mi-a placut lynch. cred ca e chestie de gusturi. pe de alta parte, kyo n-a apreciat nici primul volum din brent weeks, care mie mi-a placut mult…

  12. @Jen
    hai ca incerc sa mai citesc vreo 10 pagini 😀

  13. Daca tot ati adus vorba de jocuri D&D, “Planescape Torment” v-a placut?

  14. pai eu nu am reusit sa fac rost la vremea lui de el..si abia prin 2004-2005 cred ca am dat de el, l-am copiat, am incercat sa-l joc, dar dialogurile mi s-au parut prea stufoase si nu am avut rabdare la momentul respectiv. oricum lumea spune ca e unul dintre cel mai reusite rpg-uri aparute vreodata.

    din ce mi-a mai placut si am jucat cat de cat au mai fost Septerra core, destul de greu, dar interesanta ideea de joc si Silver, de care si acum imi aduc aminte cu placere. 😀

  15. Incercati”Borderlands” 😀

  16. Is foarte curios sa citesc autorul asta, altul de care am auzit inainte ca e mare fan RPG, China Miéville, i-am devenit fan.

    Si eu am ca gen favorit RPG-ul, Fallout, Fallout 2!!, seria Gothic, mai putzin ultimu’ shi Risen, shi mai ales seria The Elder Scrolls, mai sunt si altele cool: Knights of the old republic samd

    Acu mi-am cumparat Dragon’s Age si ashteapta, nu vreau sa joc 10 deodata si mai am de terminat altele.

  17. Dacă tot suntem offtopic, mie mi-a plăcut la nebunie Locke Lamora, am citit toată cartea într-o zi, că nici n-am putut să o las din mână. Iar Lamora nu e “un copilaş cam obsedat de furturi şi hai să vedem ce mai fură”, chestia e că:
    a.situaţia se complică şi
    b.(dar mai important decât a.) lui Lamora nu îi place să fure, îi place să fure cu un scenariu, îi place să fure în mod complicat, îi place partea de aplicare a schemei cel puţin la fel de mult ca furtul propriu zis, ceea ce îl face să fie în mod egal hoţ şi artist. Unul care e “obsedat de furat” se va duce şi va sparge seifuri, nu va elabora scheme prin care să facă victimele să-şi pună singure averea în mâinile lui.

  18. si eu am terminat-o aproape intr-o zi cind m-am pus pe ea 😀

    da, poate nu e chiar un hot ordinar, insa curiozitatea m-a impins sa merg mai departe, nu diferenta dintre ceea ce ar face un hot de rand si unul “scenarist”.

    clar volumul e mai reusit ca “The Way of Shadows”, dar tot are “gauri”.

  19. @kyodnb
    Bine, păi să păstrăm restul discuţiei pentru recenzia cărţii în cauză.

  20. @whiteadi

    Atunci imi permiti sa-ti sugerez ca la Fallout 1 sa citesti si manualul jocului, nu pentru ca nu te-ai pricepe sa-l joci, ci pentru ca el completeaza foarte bine universul prezentat.

  21. Lore: sincer nu mai shtiu de l-am citit ori ba, shtiu ca ambele jocuri mi-au placut mult, nu insa shi Fallout 3, astea s-au intamplat asha de demult… 🙁
    🙂

  22. Eu l-am citit pentru ca nu mai jucasem un RPG pana atunci si ca atare nici nu faceam trei pasi afara din adapost ca ma si casapeau diversi. 🙂 Si atunci, spre marea mea surpriza,am constat cata atentie se acordase crearii unei lumi cat mai veridice pentru gamer in care si manualul avea locul lui bine determinat.

  23. Lore: In Morrowind am fost surprins de asemenea detalii, dar mai ales cele din cartile ce le puteai cumpara, fura sau gasi in morminte, intro carte era o povestire despre un sat in care vampirii au aparut, alta despre o calatorie a lui vivec samd

    am aflat apoi ca astia au organizat un concurs si catigatorii isi aveau povestirile introduse prin joc, si intr-adevar ce joc a iesit cu toate cele!!!

  24. Pingback: Cititor SF » The lies of Locke Lamora – Scott Lynch

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu