The Graveyard Book – Neil Gaiman

the-graveyard-bookmareCred ca nu exista cineva care sa poata spune ca nu a auzit macar de Neil Gaiman, iar posibilitatea sa-i fi si citit vreo carte este cu atat mai mare, cu cat, dupa cum stiti, a fost publicat intens la Tritonic in perioada in care Michael Haulica mosea aparitiile sf & fantasy ale unei edituri cu o evolutie mai mult decat nebuloasa pina atunci.

Zeii Americani a fost un deliciu la acea vreme, chiar daca usor inegala in evolutia si coerenta actiunii, si a fost indeajuns cat sa indragesc definitiv scriitorul. Sentimente care nu s-au schimbat chiar daca am trecut printr-un volum de Anansi Boys vizibil mai slab in idei ca precedenta aparitie din serie, un Good Omens citibil, dar fara nimic spectaculos, si printr-o castigatoare Hugo, prezenta The Graveyard Book.

…Care este o carte de citit, insa parca lipsita de caracteristicile pe care le vad eu necesare unui castigator Hugo. Romanul este construit pe scheletul a 8 capitole-povestiri, ce se remarca prin faptul ca pot fi abordate si separat, nu neaparat doar ca un intreg. De altfel, si autorul recunoaste ca ideea volumului l-a bantuit vreo 20 de ani, insa abia dupa ce a scris povestirea The Witch’s Stone si fiica sa a insistat sa afle mai mult despre personaj s-a urnit la masa de lucru pentru a exploata in intregime ideea.

Fiecare capitol in parte urmareste cate un eveniment deosebit din viata eroului Nobody Owens, de la varsta inocenta a copilariei si pina la dramatica adolescenta, varsta la care multe dintre miturile si imaginile opilariei se spulbera definitiv. Este interesant cum a reusit Gaiman sa ia un subiect cu tente usor macabre – in urma unei crime un copil este infiat de creaturile si fantomele ce bantuie un cimitir -, si sa-l transforme intr-o poveste incarcata de emotie si bucurie. Bod este un copil cat se poate de obisnuit, care se supune intru totul regulilor cimitirului si, prin urmare, ii vine foarte greu sa se adapteze la viata din afara lui, intampinand reale obstacole atunci cind incearca sa frecventeze cursurile unei scoli umane din apropiere. Exista o prapastie evidenta intre ceea ce crede Bod ca ar trebui sa fie lumea, ce-i este descrisa mai ales din povestirile colocatarilor, poeti mediocri,  mari personalitati ale antichitatii sau chiar simpli locuitori ai vremurilor trecute,  si ceea ce se intampla cu adevarat dupa portile cimitirului bantuit. De altfel, un alt  punct forte al romanului si probabil unul dintre motivele pentru care fost atat de apreciat, lasand la o parte candoarea copilareasca a lui Bod, este unicitatea si forta pe care o emana gama personajelor secundare ce intra in contact cu acesta de-a lungul intamplarilor. Avem parte de o diversitate sanatoasa de fiinte si entitati supranaturale cu puteri pe masura, incepand cu fantomele atat de comune cimitirelor, cu vampirii nedeclarati, dar intuiti in mare masura, si terminand cu vrajitoare, femei-lup sau ghouli de-a dreptul fiorosi. Daca ar trebui sa fim mandri sau nu, nu stiu, dar autorul a numit-o pe una dintre apropiatele lui Bod “doamna Lupescu”, evidentiindu-i originea romaneasca si prin porecla pe care i-o pune lui Bod, Nimini (desi pe wiki zice de Nimeni, eu in volum am gasit Nimini).

Este interesant ca, desi autorul nu spune  nimic despre perioada in care au loc intamplarile, din indiciile oferite este clar ca ne gasim intr-un timp al zilelor noastre.

Nu pot spune ca am fost marcat de finalul indecent de nefiresc, pentru ca in fapt cartea nu este una prea vesela, situatia lui Bod este roza pina la un punct, de unde el ar trebui sa-si ia inima in dinti si sa inceapa de la zero.  Indecent, adica este lipsit de dulcegariile comune si de incheierile clasice cu happy-end, autorul trecand cu vederea necesitatea cititorului de a simti ca totul s-a terminat cu bine si toate lucrurile sunt bune si frumoase. In viata de zi cu zi fiinta umana se confrunta cu greutati pe care trebuie sa invete cum sa le infrunte din experienta proprie  si, mai ales, cum sa treaca peste ele cu fruntea sus (si picioarele inainte, as adauga eu).

Cred ca The Graveyard Book le-ar putea oferi tinerilor si o noua perspectiva asupra mortii, din moment ce un copil a putut fi infiat de o familie decedata si actualmente existenta doar sub forma unor fantome. As remarca si usurinta prin care autorul  introduce personajele sale si fascinatia pentru acestea pe care reuseste sa o mentina treaza de-a lungul intregului volum. Probabil tocmai “zgarcenia” de a oferi prea multe detalii despre ele din primul minut si inserarea indiciilor si a intamplarilor din trecutul acestora pe parcurs sunt “vinovate” de acest efect aparte.

Daca nu spunea ca s-a inspirat din Cartea Junglei, cred ca tot ne-am fi dat seama, mai ales ca paralela intre Mowgli, orfanul crescut de animalele junglei, si Bod, copilul luat in grija de fantome, este mai mult decat evidenta. Cam ultimele doua capitole mi s-au parut usor destabilizatoare in armonia totala a volumului, mai ales ca eu am citit pe undeva despre anumite “surprize” rezervate cititorului in acea parte finala si asa mi s-a dus pe apa Sambetei toata distractia. Posibil ca tocmai din cauza acestei situatii de care  aveam cunostinta sa fi avut impresia ca in cele doua capitole romanul urmeaza o evolutie usor previzibila.

Impresia mea este ca, luate separat, povestirile au mai multa substanta si putere decat cartea analizata pe de-a-ntregul ei. Drept dovada, The Witch’s Stone a si fost premiata in 2008 pentru cea mai buna nuveleta la Premiile Locus. Oricum, este o carte memorabila, mai ales prin felul realist si fara menajamente de a privi lucrurile, subiectul neconventional, si calitatea scriiturii si abordabilitatea discursului. Dar, ca sa ma si justific acum, de la o premianta Hugo ma astept sa aiba si un crampei de inovatie, de ceva care sa te puna un pic in genunchi, adica ceva mai mult decat o reeditare a unei vechi povesti – reeditare reusita de altfel, nu am ce zice. Insa daca ne uitam la ce concurenta a avut, cred ca doar Anathem (pe care nu am citit-o) reprezenta un concurent serios, restul au cam fost sa fie la numar.

Lumea s-a cam prins pina acum ca The Graveyard Book reprezinta o alta realizare de succes a multitalentatului Gaiman, ce a mai cochetat o perioada destul de intinsa (1989-1996, cel putin pentru lucrarea urmatoare) si cu industria benzilor desenate (nu m-am putut abtine sa nu aduc aminte),  seria Sandman ridicandu-l la loc de cinste printre fani.

Un mini interviul cu traducatorul versiunii romanesti, Liviu Radu, volum in pregatire la editura Nemira gasiti aici.

39 Comments

  1. Nici acum nu pot intelege cum a batut Anathem la Hugo. Eu le-am citit una dupa cealalta si desi consider cartea lui Gaiman o mica bijuterie nu suporta comparatie cu cea a lui Stephenson care are tot ce ii trebuie ca si fie una din marile romane SF din toate timpurile, inclusiv “un crampei de inovatie, de ceva care sa te puna un pic in genunchi”.

  2. Premiile Hugo sunt votate de fani, adica cei care cumpara si citesc cartile. Gaiman are foarte multi fani, este celebru, iar GB este o carte placuta, usor de citit. Anathem e o caramida. Nu numai ca Stephenson nu e atat de cunoscut ca Gaiman, dar cartea lui este mai greu de citit, deci mai putin accesibila publicului larg, care decide cine ia Hugo sau nu.

  3. eu am citit doar recenzia lui exty din Nautilus si mi-a placut ce a zis acolo, desi nu stiu daca as avea rabdare sa o si citesc 😀 de Anathem zic.

    eu nu pricep cum sa recidiveze iar cu Scalzi la nominalizari? scrie in regula, dar cam cliseistic si simplist. asta mai lipseste. sa “impuste” si un Hugo…

  4. Pana anul trecut cei doi aveau fiecare cate un Hugo pentru roman, dar Stephenson mai multe nominalizari. Nu cred ca Gaiman era mai cunoscut, cel putin pentru participantii la vot. Dar ai dreptate Anathem este cam prea caramida pentru a castiga un premiu votat de publicul larg.

  5. nu cred ca fanii SF au avut vreodata probleme cu caramizile, dimpotriva. o gramada de castigatoare hugo au fost caramizi. si cam toate romanele lui stephenson. premiile hugo sunt in primul rand premii literare si se acorda pe criterii de… well, literatura. iar romanul lui Gaiman e mult mai bine scris decat caramida lui Stephenson, chit ca ambele sunt exceptzionale in felul lor.

  6. Daca Hugo sint premii literare inseamna ca io am o problema serioasa.

  7. 😀

    @exty

    Premiile Hugo sunt premii acordate de comunitatea fanilor fsf pentru lucrari care le-au placut … fanilor fsf. Carti, povestiri, benzi desenate, ilustratii, filme, audio, tv, fanzine, pana si cel mai bun fan scriitor e premiat – cumva pe sitemul florifetesibaieti. Nici mie nu imi suna a premii literare, asa ca avem cumva alte linii de rationament 🙂

  8. da, stiu cine si cum da premiile. dar luand-o inductiv, hugo-urile, mai ales in ultimii ani, par a fi acordate pe criterii destul de solide. ceea ce ma face sa ma gandesc ca membrii aia ai Worldconului care voteaza (deci nu chiar orice fan sf impuber care voteaza din fatza calculatorului cartea care i s-a parut cea mai beton si plina de actziune) sunt destul de lucizi. Si in orice caz, mai lucizi decat soborul de batrani din SFWA care in ultimii ani au dat nebule lui McDevitt, care scrie ceea ce acu vreo 70 de ani se chema pulp fiction, sau operei de batranetze si senilitate a lu Haldeman, care isi mai aminteste din cand in cand de Vietnam si mai trage cate o carte despre estraterestri care se caftesc intre ei. Si atunci ma gandesc ca poate totusi fanii aia care voteaza hugourile le voteaza pe criteriul ca literatura SF e in primul rand literatura.

    oricum, va fi interesant de vazut cum sta treaba cu nebula anu asta.

  9. Exty, problema este ca oricine isi poate cumpara ‘supporting membership’ online, si sa voteze. Costa 50 de dolari. Iar daca ai bani de investit, si suficienti prieteni, te poti ‘nominaliza’ relativ usor – conform statisticilor din anii anteriori unei lucrari ii trebuie aprox. 50 de voturi ca sa intre in nominalizari.

  10. @exty
    In general caramiziile sunt citita intr-o masura mult mai mica decat cartile accesibile ca si Graveyardu. Pur si simplu votantii nu au citit cartea lui Stephenson. Eu, desi mi-a placut Anathemul la nebunie, nu prea reusesc sa conving pe nimeni sa-l citeasca din cauza dimensiunilor.

    Iar legatura dintre Hugo si calitatea literara este mai mult decat precara. Si pana la urma e normal sa fie asa. O scriitura exceptionala nu este nici necesara, nici suficienta pentru un roman SFF exceptional (The Road o fi buna din punct de vedere al scrisului, dar e un roman SF mediocru).

  11. “The Road o fi buna din punct de vedere al scrisului, dar e un roman SF mediocru”
    Asta ca sa ne lamurim de ce SF-ul nu prea ‘pupa’ premii pur literare, si invers.

  12. vroiam sa postez un raspuns despre cum aia care se feresc de o carte din pricina dimensiunilor, sunt genul de oameni care oricum n-ar pricepe nimic din ce citesc, indiferent de dimensiune. dar asta in general nu e o problema a fanului sf/f care devoreaza ceasloavele despre foc si gheatza ale lui Martin sau altele asemanatoare si e cat se poate de dispus sa urmareasca serii interminabile de fundatzii, dune, enderi etc. iar mitul despre dimensiunile anathemului e total aiurea. intr-un format paperback mic, de buzunar si inghesuit, asa cum ii place lui Jen, ar incapea in mai putin de 800 de pagini. pana si nemira ar reusi sa-l scoata in doar vreo 2 volume cu scris de-o schioapa, sa se amortizeze costul de productzie, desigur.

    a, si argumentul care probabil sta unora pe limba, cum ca cei care se feresc de cartzi groase o fac pe motive de lipsa de timp, joburi si responsabilitatzi, iar nu superficialitate, nu merge. ar putea fi aplicat la fel de bine si cartzilor subtziri si revistelor pana la urma. atata timp cat citesti o carte pentru alte motive decat ala de a vedea cum se termina, e totuna ca intr-un timp dat citesti o carte grasa sau trei suple.

    vroiam sa comentez toate astea, dar chestia aia cu the road – carte buna ca scriitura dar mediocra ca SF mi-a taiat tot avantul. Ce inseamna un SF bun, dincolo de scriitura buna pe o tematica corespunzatoare genului? sau mai degraba, ce lipseste in the road ca sa fie mai mult decat o carte buna, si un SF bun? batai cu canibalii? o explicatzie “stiintzifica” a lumii postapocaliptice? un twist la final care sa includa martzieni si robotzi? intrebarile sunt retorice, nu tin neaparat sa aflu raspunsul. asa e omul, inventeaza notziuni simple in care incadreaza fenomene complexe ca sa usureze comunicarea si sa isi simplifice viatza, apoi si-o complica la loc incercand sa isi defineasca lumea prin prisma fictziunilor utile nascocite de el.

  13. @exty
    “intrebarile sunt retorice, nu tin neaparat sa aflu raspunsul”
    AHahahaa! Eu sint sigur ca nu vreau sa aflu raspunsul. Nu de alta dar o sa-mi vina sa sterg blogu’… 😐

  14. @kyodnb
    ei lasa, daca a cistigat Harry Potter un hugo nu vad de ce nu ar castiga si Scalzi.

  15. @exty
    Aha! Deci Kyodnb, care spune ca n-ar avea rabdare sa citeasca Anathemu “oricum n-ar pricepe nimic din ce citesce”! 😀

    Eu in ianuarie in loc sa citesc ultimul King, am ales sa citesc Transition, Windup Girl si Alchemy of Stone. Am calatorit in 3 lumi in loc de una singura. 🙂 Cred ca sunt castigat!

    Nici “ceasloavele despre foc si gheatza ale lui Martin” n-au luat pana acum Hugo-ul.

    Iar The Road nu cred ca impresioneaza cititorii de SF pentru nu spune absolut nimic nou. Probabil ca citorii de mainstream (cititorii lui Cormac McCarthy), or fi cazut in fund la ideea unui Homo Sapiens intr-o lume postapocaliptica. Probabil ca cei care i-au dat premiul Pulitzer n-am citit nimic de genul asta in viata lor. Dar ce are The Road in plus fata de Lup si Fier al lui Donaldson, de exemplu. Ba parca Donaldsonu are multe in plus. Sau poate a fost doar varsta la care l-am citit. Oricum, cred ca noi avem alte criterii de apreciere decat cititorii exclusiv de mainstream si prin prisma faptului ca am citit aproape tot ce a aparut in SF in ultimii de 50 ani. Vrem intotdeauna ceva nou, iar SF ne poate oferi tocmai pentru ca se schimba si evolueaza impreuna cu Science-ul (ca de altfel si cu evolutia Fiction-lui).

  16. Back on _that road_ again, I see O_0

  17. masterofdoom a pus punctul pe i, dupa parerea mea: nimic nou. ‘the stand’ mi s-a parut mult mai misto pe tema ‘oameni care calatoresc dupa apocalipsa’, si am gasit multe idei din ‘the road’ prin alte romane de gen. si cum nici scriitura nu mi s-a parut deosebita… va ramane un roman care mi-a placut, dar pe care nu-l voi reciti.

  18. si nu va faceti griji, doar eu pot sa sterg blogul, si oricum sunt niste backupuri la host 😛

  19. Romanul The Road analizeaza niste caracteristici (si consecintele lor) socio-psihologice umane caracteristice inceputului de secol 21 (asta in afara de alte teme, idei sau figuri), chestie pentru care a luat premiul Pulitzer. Treaba asta (alienarea/indepartarea voluntara de societate a indivizilor care se autoevalueaza ca fiind ‘morali si rationali,’ si inlocuirea conceptului de ‘comunitate’ cu cel de celula familiala de 2-3 oameni) si consecintele pe care efectele ei le vor avea asupra lumii (apocalipsa lipsita complet de speranta din cartea lui, despre care cititorii zic ca ‘nu are motiv’) a fost considerata foarte importanta de catre juriul Pulitzer (nu sunt eu destept de stiu asta, scrie chiar in press reles-ul official al pulitzeristilor).

    Repet, romanul are si alte lucruri de zis. Insa l-am detaliat pe cel de mai sus deoarece mie mi s-a parut o idee interesanta (suficient de interesanta ca sa ma faca sa citesc niste lucrari stiintifice despre fenomen, ceea ce dupa parerea mea TREBUIE sa indemne orice carte sf de calitate). Si cum m-am saturat de toate cartile/filmele in care ba vine un virus, ba un razboi nuclear, ba potopul, ba extraterestrii, mie perspectiva asta asupra unei apocalipse care vine din cauza ca societatea umana este bolnava spiritual, mi s-a parut foarte buna.

    Asta la nivel de idei, nu la nivel de scriitura, despre care m-am exprimat in alte locuri.

  20. Daca citesti intergul roman in cheia (aleasa de juriul Pulitzer) interpretarii socio-psihologice, intregul ‘drum’ este o simpla metafora, sau reprezentarea metaforica a ideii de ‘autoizolare.’

    Noi suntem obisnuiti sa asociem izolarea cu static-ul, nu cu ideea de drum – insa McCarthy vrea sa arate o anumita evolutie a procesului.

    Propunerea lui McCarthy este ca in societatea moderna se produce un proces de autoizolare in celule familare (de unde simbolicele nume ale personajelor, Man, Woman, Boy), care se rup deliberat de restul societatii – isi pierd increderea fata de societate ca “protector” si cauta sa se protejeze singuri prin autoizolare. Nu stiu cate persoane s-au regasit in aceasta ipostaza de ‘eu/noi si restul lumii,’ dar pot sa pun pariu ca nu sunt singurul. Consecintele pe care autorul le vede acestei tendinte (care chiar este documentata) sunt, hmm, destul de nasoale. Alea din carte. Apocalipsa la nivel mental 😀

    Acum am terminat cu detalierea. Eu nu stiu daca ideile de mai sus sunt noi. Sincer, eu in cartea asta le-am intalnit.

  21. pai daca asa sta treaba, cam toate ideile noi din literatura si mai ales din SF s-au consumat inainte de Cristos. Sau dupa Renastere, ca sa fim indulgentzi si sa includem si ideile din SFul bazat pe speculatzii politice. Din perspectiva asta The Road evident ca n-are cum sa spuna nimic nou, la fel cum nici Stand-ul lui King nu o face, pentru ca toate chestiile astea au fost spuse deja in Biblie – Apocalipsa, Iov, Sodoma si Gomora etc. Totul a fost scris pana acum, toate ideile mari au fost exploatate sau cel putzin tratate. inovatzia nu poate proveni decat dintr-un unghi proaspat de a trata subiectul, din stil sau din metafora. Cam asta bifeaza McCarthy si asta au vazut in The Road cei care i-au dat Pulitzerul lui si nu lui Stephen King care e doar un povestitor bun sau foarte bun, atunci cand atinge dimensiuni epice ca in The Stand, dar in rest total strain de subtilitatzi. Ma rezum la studiul asta de caz, din care se pot trage usor concluzii generale apropo de discutzia asta. Sunt prea tanar (sau prea batran) ca sa ma antreneze polemici pe tema “ce e sefeul si de unde vine el”.

  22. Cand te gandesti ca discutia a pornit de la baietelul crescut de fantome al lui Gaiman! 🙂

    Ok. Nu m-am gandit la cheia asta. Privita asa cartea este mai interesanta.
    Dar crezi ca este o metafora care prezinta aceasta alienare si de fapt romanul arata societatea contemporana? Crezi ca e o parabola a lumii actuale? Pentru ca asta nu o face deloc un roman SF.

    Sau arata consecintele alienarii? Asa ar fi un roman SF. Si ajungem la aceeasi discutie. Pentru ca cartea ar prezenta atunci o lume “obisnuita” postapocalipsa cu cateva flashbackuri. Iar oare nu orice fel de Apocalipsa (fie ea a lui Miller, Shute, King, Atwood sau Donaldson) este precedata de o societate bolnava? Ce este interesant atunci e ca McCarthy nu reuseste sa dezvolte aceasta “apocalipsa la nivel mental” fara sa se foloseasca de distrugerea fizica aproape in totalitate a lumii actuale (orase, flora, fauna). Si ajungem la tabloul cunoscut. Ce ar fi facut un roman SF interesant ar fi fost daca ne-ar fi aratat cum autoizolarea indivizilor ar duce la distrugerea lumii! Sau o lume perfecta pentru viata, dar in care “apocalipsa la nivel mental” a dus la distrugerea omenirii!

  23. @exty
    Crezi ca Stross daca ar fi scris in anii ’50 ar fi produs aceleasi romane?!

    Anathemul are la baza cateva notiuni super noi de fizica cuantica. Nu cred ca ar fi putut fi scris nici acum 10 ani.

  24. Anathem are la baza pestera lui Platon si ar fi putut fi scrisa oricand pentru ca e fictziune. Acu 50 de ani cartea ar fi putut sa fie fix aceeasi, doar pretextele stiintifice care sa declanseze evenimentele altele. Stiintza din spatele fictziunii e doar un pretext, chiar si in SF. Mai ales in SF de fapt. Robotzii pozitronici ai lui Asimov nu au fost nascocitzi pe baza niciunei teorii stiintzifice si nici nu cred ca Asimov si-a inchipuit in vreun moment ca ar putea deveni vreodata realitate. Erau doar o modalitate de a crea sense of wonder si de a pune in miscare o serie de cartzi, de o anumita valoare, valoare care nu are legatura cu plauzibilitatea jumatatzii de S din SF.
    La fel si Stross cu toata informatica lui aplicata si postsingularitatea: intr-un viitor oarecare pseudo-stiintza folosita de el va deveni desueta, oricat de bine ancorata e in teoriile prezentului, si atunci va conta prea putzin ca romanul a fost scris ieri sau acu 50 de ani. Vor ramane doar ideile si valoarea literara in sine, in caz ca ele exista (la Stross nu prea) si prin prisma astora va fi judecata cartea de generatziile viitoare. Eu, de exemplu, prefer oricand un roman complet desuet dpdv stiintzific al lui Dick, dar care si-a conservat toate calitatzile care fac o carte buna, decat un roman bazat pe stiintza de ultima ora a lui Alastair Reynolds, dar scris cu picioarele si arid in idei.

    Cat despre vesnica problema daca lungimea conteaza au ba, dupa logica matale ai putea sa treci direct pe short stories si o sa vizitezi zeci de lumi in timpul in care ai citi un roman (fie el si scurt). Dar uite, ca sa nu las impresia ca carcotesc neconstructiv, permite-mi sa presupun ca ce ai vrut sa zici e ca alegi sa citesti sau nu un roman in functzie de hype-ul din jurul lui. Anathem era laudat din toate directziile, deci ai sarit pe el de cum ai apucat. Ultimul roman al lui King, cam de aceleasi dimensiuni, nu are aceleasi aprecieri entuziaste de partea lui si pe deasupra, fiind King, cam stii la ce sa te asteptzi. iar asta iti mai taie din avant. Pana la urma in zilele noastre, invadatzi de atatea optziuni, alegerea e aproape exclusiv o chestiune de publicitate si de cat de bine itzi alegi sursele la mana a doua in care sa ai incredere.

  25. @masterofdoom

    In roman ti se ofera perspectiva ‘din interior,’ felul in care functioneaza si percepe lumea acest tip de personaj – dar este si o speculatie: ce-ar fi daca aceatsa tendinta care se manifesta acum in paturile de intelectuali de conditie medie, ar deveni o dominanta a societatii.

    Intr-adevar, romanele post-apocaliptice moderne pornesc de la ideea ca ‘lumea e bolnava’ insa aceasta ramane doar ideea de fundal, in genul ‘asta stim cu totii,’ iar lumea fiind bolnava ‘asa in general’ se poate intampla orice, sa scape un virus, sa o ia politica razna, sa vina extraterestrii, etc. Insa ce anume din zeitgeist, din mersul societatii moderne, ce anume ne face atat de susceptibili la ideea de prabusire a civilizatiei? Cum reactionam atunci cand ajungem la concluzia ca societatea ne ataca in loc sa ne apere? Asta exploreaza si speculeaza McCormack – si eu nu am mai intalnit in lucrul asta in alte carti, atatea cate am citit, e drept.

    Uite, gandeste-te la tine, la propria ta familie si amplifica toate fricile de zece ori. Si felul libidinos in care se uita barbatii dupa femei (si sotia ta, si fiica-ta) pe strada devine VIOL, felul lacom in care se uita la tine oamenii la piata cand scoti banii din buzunar devine CANIBALISM, si tot asa.

    Daca ai impresia ca oamenii nu se izoleaza din cauza acestei tendinte de a-si pierde increderea in societate … oricat de ireal ar parea, se intampla pana si pe la noi. Stiu mai multi parinti care nu isi lasa copii afara singuri. De ce? Pentru ca se zice la tv ca se fura copii. Reactia? Copilul izolat in casa. Poate ca ar fi normal ca oamenii sa apeleze la comunitate, poate ca ar trebui sa existe o alternativa care sa invete copiii ca raspunsul se afla intre oameni, in comunitate, nu intr-o celula izolata. Din pacate, nu se intampla asa, iar McCormack e de parere ca acest lucru e mai prezent ca amenintare pentru noi decat virusi scapati aiurea sau dictatori bigoti globali.

  26. @calin ne bunu’, e adevarat si lucrul asta…

    eu nu ma refeream la dimensiunile volumului Anathem..chiar nu stiam ca e mai mare decat cele obisnuite…ci la ce se intampla in el (drept dovada vorbeam de articolul lui exty)…e interpretabila treaba, dar eu asta am avut in cap.

    @exty, si alegerea depinde si de gusturi… ca se poate sa fie cu ceva care nu ma atrage si nu as citit in veci, oricat de mare hype ar fi in jurul volumului respectiv.

    si eu n-am citit The road asa ca nu comentez subiectul 😀

  27. @exty
    In interviuri Stephenson spune ca a scris romanul pornind de la stiinta, pestera lui Platon fiind pretextul pentru discutiile personajelor. Si mi-a placut ideea, asa ca “am sarit pe el”.

    Si da, SF cu multa stiinta sau pseudostiinta se perimeaza repede, indiferent de fapt de valoarea literara. Dar nu e oare asta tocmai farmecul? Peste 50 ani Stross o fi perimat, dar va fi altul care va continua Povestea. Despre ce a spus Dick, nu mai are rost sa spuna nimeni pentru ca a spus-o el aproape perfect.

    Avem nevoie de carti perimate pentru a avea carti noi!

  28. Nu stiu daca ati citit The Quite War, dar e acolo un personaj caruia nu-i placea cafeaua, bauta pe una dintre lunile lui Saturn parca, din cauza ca era rece ca urmare a punctului de fierbere mai scazut in gravitatia aceea. Este un exemplu cum stiinta face toti banii.

    Cred ca voi reciti The Road, dupa discutia asta.

  29. “Dar ce are The Road in plus fata de Lup si Fier al lui Donaldson”

    poftim de vezi… şi io care am avut impresia că ‘lup şi fier’ e un manual plictisitor şi inutil de detaliat despre cum să te descurci de unul singur în pădure sau aşa ceva…

    (şi aia cu cafeaua rece aş fi jurat că se cheamă găselniţă, nu…)

  30. Curat gaselnita, coane V! 😀 Unora nu le place cafeaua rece nici acilea, planeta de bashtina. De unde rezulta ca aia care beau cafea cu gheata ar trebui sa plece iute pe Saturn.

  31. Intru cu o intrebare tare si eu in discutie: Citi dintre noi cititorii am cumpara cartea Anathem daca ar fi publicata in romaneste? si vreau cifre exacte nu supozitii sau estimari.Intrebati si prietenii daca este nevoie! pentru ca …viitorul este inca incert!

  32. n-are cum sa obtina nici mama institului de sondaje cifre exacte…

  33. Bine,bine hai sa incercam cu aproximatie si estimari!
    Cred ca am am fost in pic prea radical!
    Chiar este necesar acest sondaj pentru….. bucuria viitoare a cititorilor! 🙂

  34. @voicunike
    Pai eu o sa o cumpar sigur si-n romaneste + vreo 3 prieteni + o sa fac si cateva cadou pentru a incerca sa-i fortez si pe altii sa o citeasca = vreo 10 Anathemuri.

  35. @voicunike
    Eu o sa o cumpar.

  36. Se poate mai off-topic de atat?
    Nea Voicule, daca tot vrei sa afli asa ceva, de ce nu-ti tragi in poll?

  37. @aspoiu-nu prea le am bre cu astea! Ajuta-ma tu cu o chestie d’aia! in poll sau whatever! 😀

  38. Pingback: Cartea cimitirului « Blog de carti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu