Grass – Sheri S. Tepper

grassRomanul lui Sheri S. Tepper se citeşte cu sufletul la gură. Eu cel puţin aşa l-am citit. Grass oferă o atmosferă captivantă, o acţiune care nu încetineşte pasul aproape deloc, mister, elemente horror, suspans (în vreo câteva scene aproape insuportabil), ceva dezbateri morale ţinute însă (destul de) bine sub control. Are şi vreo câteva stângăcii care-i cam strică dar, per ansamblu, este un roman solid. În 1989 a fost nominalizat la “Hugo” şi “Locus”.

Grass este, după cum şi numele o spune, o planetă acoperită de iarbă, colonizată de descendenţii unor familii aristocratice din vechea Europă. Aceştia şi-au împărţit planeta în moşii întinse, au restricţionat drastic accesul străinilor şi se îndeletnicesc cu vânătoarea. Numai că nici caii nu prea sunt ceea ce am numi noi cai, nici câinii nu prea sunt câini şi nici vulpile vânate nu-s tocmai vulpi. Ca urmare, nici vânătoarea nu este exact ca pe Pământ.

Treptat, vom descoperi că nu este un sport, ci un ritual şi o datorie, că nu e foarte clar cine sunt fiarele şi cine sunt victimele (exact cine nu vă aşteptaţi) şi nici cine este mai vinovat de această stare de fapt. Şi vom vedea că, dincolo de aerul ei idilic, planeta Grass este departe de a fi îmblânzită, fiind genul de loc unde o plimbare în iarbă poate fi mortală, mai ales că iarba depăşeşte adesea înălţimea unui stat de om. Asta pe lângă faptul că, în timpul partidelor de vânătoare, unii dintre participanţi suferă mutilări misterioase sau dispar fără urmă.

Ca şi cum secretul înfricoşător (pe bune, mă jur!) al planetei Grass nu ar fi suficient, restul umanităţii, împrăştiate prin colonii spaţiale, se confruntă cu două boli majore: un regim autoritar politico-religios (Sanctitatea) şi un virus ucigaş extrem de agresiv, care ameninţă să distrugă umanitatea. Cum singurii care par să fie imuni sunt locuitorii de pe Grass, Sanctitatea trimite un ambasador pe planeta izolată, cu misiunea neoficială de a afla de la extrem de necooperanţii aristocraţi dacă există vreun leac.

Între timp, un preot al Sanctităţii explorează ruinele străvechiului oraş extraterestru aflat pe Grass, încercând să găsească explicaţii pentru moartea violentă a locuitorilor acestora, odată cu care s-a ajuns la extincţia rasei Arbailor în întregul Univers.

Toate aceste fire sunt reunite la un loc, catalizatorul fiind Marjorie Yrarrier, soţia ambasadorului, o femeie nefericită în căsnicie, împărţită între responsabilitatea faţă de soţ şi familie şi dorinţa de a-şi dezvolta propria personalitate şi, în general, de a avea un scop mai înalt în viaţă. Dornică să contribuie cumva la găsirea unei soluţii pentru eliminarea epidemiei, Marjorie ajunge să rişte mai multe decât se credea în stare şi să afle despre Grass mai multe decât ar fi dorit locuitorii acesteia (şi nu doar cei umanoizi).

PĂRŢI BUNE

O gamă de personaje din lumi diferite, cu istorii personale diverse şi cu dileme diferite, care ajung, fiecare pe alt drum, la acelaşi ţel comun. La Tepper, oamenii, cu vreo două-trei excepţii (şi alea sunt personaje secundare), nu sunt răi. Principala lor vină este lipsa de implicare, fie în sensul că nu fac nimic pentru a îndrepta nişte lucruri, fie în sensul că refuză deliberat să-şi bată capul cu orice le depăşeşte lungul nasului.

Misterul construit în jurul adevăratei stări de lucruri de pe planeta Grass; autoarea a nimerit foarte bine dozajul dintre oferirea unor răspunsuri parţiale şi ridicarea unor noi semne de întrebare.

Acţiunea extrem de antrenantă: ba se mai adaugă o piesă la puzzle, ba mai are loc o urmărire, ba un conflict între personaje, ba o luptă, ba apar “alienii”. Aceasta, împreună cu constanta mutare a accentului de pe un personaj pe altul asigură o lectură care nu trenează nicio clipă.

Relaţia strict telepatică dar intensă, plină de afecţiune şi uneori de tensiune erotică dintre eroină şi un extraterestru non-umanoid.

Feminismul autoarei nu este – în linii mari – unul declamativ, ci se topeşte firesc în povestire, iar problemele şi dilemele lui Marjorie sunt probleme pe care le au şi în ziua de astăzi destule femei.

Discuţii despre responsabilitate morală şi despre implicare, despre raportul dintre religie şi libertatea individuală, despre bunătatea absolută ca handicap, despre oameni ca un soi de viruşi ai lui Dumnezeu.  Toate astea sunt presărate în mod atât de iscusit în carte încât nu sunt plicticoase, sau nu foarte, mai ales când sunt purtate între specii diferite.

PĂRŢI NU PREA BUNE

Întregul lanţ evoluţionist pe Grass: este nenatural şi neplauzibil, şi asta până şi pentru nespecialişti ca mine.

Un personaj care începe promiţător pentru ca, pe la jumătatea cărţii, să se comporte deodată ca şi cum ar fi tolomac (fără ca pentru asta să existe o explicaţie sau o cauză) şi, la final, moare. Plus o altă intrigă secundară care putea lipsi definitiv pentru că autoarea o abandonează pe la jumătatea cărţii şi acţiunea e cam aceeaşi şi cu ea, şi fără ea.

Relaţiile dintre personaje sunt adesea chinuite, artificiale şi ilogice şi asta nu pentru că aşa ar intenţiona autoarea; cu excepţia eroinei, ceilalţi Yrarrieri sunt doar nişte clişee cu o unică trăsătură dominantă şi asta duce la momente ridicole. Soţul, pe care autoarea l-a dorit prototipul bărbatului macho, devine în final o caricatură, cu accesele lui de gelozie şi posesivitate prea forţate. Sigur, gelozia este un sentiment iraţional dar chiar şi aşa, când inamicul este, la propriu, la poarta ta şi, ca urmare, nu mai ai de trăit decât vreo zece minute dacă nu faci ceva – ei bine, nu e ăla deloc momentul în care să te apuci să discuţi cu nevasta despre viitorul relaţiei voastre după ce plecaţi de pe planetă. Nu cred că vreun om cu oricât de puţin instinct de conservare s-ar mai gândi la altceva decât cum să scape. Sau un alt personaj care se gândeşte să-i declare dragoste eroinei exact când aceasta era ieşită din minţi de grijă pentru familia ei (şi nu doar că se gândeşte dar şi trece la fapte). În general, când e voba despre resorturile psihologiei masculine autoarea o nimereşte pe alături destul de des.

Cu toate scăderile ei, care, către final, începuseră să mă cam sâcâie, “Grass” poate fi o lectură captivantă, chit că nu va deveni una dintre Bibliile SF-ului. Părerea mea.

31 Comments

  1. Mie recenzia ta imi aduce aminte de Vorbitor in numele mortilor.

  2. uite o autoare la care nu m-am invrednicit inca… nici macar la achizitie…

  3. si are si ceva serii la activ…mie imi place ideea cartii si …foarte mult coperta 😀

  4. @ jeje
    Uite că mie cartea nu mi-a adus aminte deloc de “Vorbitor”, deşi, acum că zici tu, unele similitudini între cele două idei parcă ar fi, aşa, la modul general. În Grass însă avem o specie ostilă cu intenţie şi nu dintr-o eroare de comunicare, raporturile dintre extratereştri şi oameni sunt mai complicate şi de o cu totul altă natură decât la Card, extratereştrii înşişi sunt ambigui (“purceluşii” lui Card erau doar greşit înţeleşi, asta-i făcea periculoşi). Şi la Card virusul era pe planetă, nu? ideea era să nu iasă de acolo. Mda. Chiar nu pot să spun dacă s-a inspirat sau nu după Card.

    @ Bear
    Păi nici eu nu auzisem de ea până acum.

    @ kyo
    Da, coperta e o variaţie interesantă faţă de clasicele nave şi planete care apar de obicei.

  5. Hm. Am citit intr-o librarie mai demult vreo 30 de pagini din cartea asta; n-am luat-o atunci pt ca mi s-a parut ca o sa ma chinuie. Nu mai stiu ce mi-a dat senzatia asta – descria oare in amanunt iarba? Chiar nu mai am idee.

    Pare totusi vizitabila, din recenzia ta. Poate-i dau o sansa 🙂

  6. @Adina
    Da, la început descrie cam mult iarba, dar intenţia era să arate importanţa ei şi cam câte feluri diferite de iarbă există pe Grass, schiţează practic decorul.
    Cartea e frecventabilă. Dacă mă gândesc acum îi mai pot găsi câteva defecte dar, când am citit-o, de la un punct m-a furat firul acţiunii, cu toate scăpările sale.

  7. @kyo: ba auzisem de ea, cred ca am aproape tot ce-a scris in format electronic. dar nu m-a tras atza pina acum.

  8. Aaaaaa! Si eu vroiam sa scriu despre asta! 😀

  9. @Aspoiu
    Oh, shit! Ce păcat că n-am ştiut! Nu de alta dar, de când n-am mai scris pe aici, la mine s-au mai adunat şi alte cărţi despre care trebuie să povestesc, puteam să scriu despre vreuna dintre ele!

  10. @dreamingjewel
    Las’ ca nu bai, era ‘programata pentru viitor incert’ 🙂
    Recenzia e foarte faina si merge cam pe aceleasi directii pe care le aveam si eu in cap 😀 Poate d-aia zic ca-i faina… Si poate din cauza ca autoarea-i americanca din America 😀
    Sint curios ce parere ai despre “Downward to the Earth”.

  11. @DJ
    Pai nu m-am gandit nici o clipa ca s-ar fi inspirat dupa Card.(sa nu mai patim un scandal cu acuzatia de plagiat ca abia se stinse unul 🙂 )
    Pur si simplu recenzia mi-a amintit de cartea lui.

  12. seria asta SF Masterworks are gramada de cartzi faine, doh, din pacate dar si din fericire nu am citit nici juma din ele, ultima fiind: http://www.sfsite.com/03a/smd99.htm (am mai zis)
    o sa comand si grass asta

    by the way era tradusa in romana o carte numita SERA, cu o planeta numa vegetatzie,,,, cine a scris-o ?

  13. @DJ
    Vad ca acuma citesti Peter F Hamilton… Astept cu interes recenzia. Am cartea in biblioteca dar nu am indraznit s-o incep inca de frica sa nu fie ca la “Steaua Pandorei” unde romanul se termina foarte abrupt in mijlocul actiunii pentru a se continua foarte natural in Judas Unchained (si a durat ceva pana a aparut si la noi traducerea).

  14. @ aspoiu
    Corect dom’ne, americancă din America, poate de aia mi-o fi plăcut şi mie. Iată-mă demascată! “Downward to Earth”… mmm… nu mai ştiu acuma dacă mi-a adus-o Moşul şi pe aia sau nu şi nu am cum să verific pe moment. Da pân să ajung acolo mai am de scris despre Dying of the light, Dreamsongs, The Black Company şi despre Dangerous Visions (dacă nu ai de gând să scrii tu despre ea). Plus despre Hamilton. Că după aia iar nu mai reuşesc să ţin pasul cu mine însămi…

    @ jeje
    Păi n-am zis că ai zis. Doar m-am gândit eu dacă n-o fi vreo legătură dar nu mi s-a părut a fi tributară cărţii lui Card.

    @ whiteadi
    Bine zis din păcate şi din fericire, ambele sunt valabile. Pe de o parte şi eu aş vrea să le fi citit pe toate dar pe de alta mă bucur că mai am de dat peste atâtea chestii interesante.
    “Sera” este a lui Brian Aldiss, mişto carte!

    @ jujuman
    Ba, din păcate, chiar aşa se termină şi asta. E drept că nu mai cade un Ozzie de pe planetă dar, tot aşa, capetele diverselor acţiuni sunt lăsate în aer. E cam acelaşi gen de carte ca şi Pandora dar ipoteza este alta (o invazie a sufletelor celor morţi în lumea noastră, prin posedarea celor vii – e drept că bine suprinsă şi mie ideea unei combinaţii SF plus horror mi se pare marfă).

  15. Aldissssssss, my precioussss

    da, imi vag aduc aminte ce faina o fo

    cand ma intorc acasa, in vara, am sa o caut desi imi e pierduta coperta din memorie, o fi pe la ai mei…

  16. @DJ
    buuuun, deci astept sa scoata Nemira si continuarile (macar volumul doi din trilogie)

    @whiteadi
    “Sera” avea o coperti galbene:)

  17. ms, o sa imi setez senzorii pe galben :d

  18. @ whiteadi
    Da, subţire, cu coperţi galbene. Editura se numea Porto Franco. Cred că şi eu ar trebui s-o mai citesc odată, numai că n-o am (am citit-o de împrumut).

    @ jujuman
    Să sperăm atunci că nu o să aştepţi prea mult, deşi, dacă şi celelalte două părţi ale trilogiei or să aibă tot o mie şi ceva de pagini fiecare, de durut va mai dura, inevitabil.

  19. @DJ
    Nu prea am de gind sa scriu despre Dangerous Visions, sau in orice ce caz nu prea curind, asa ca dai bataie. De fapt urmatoarea mea emanatie o sa fie despre “The Chronoliths” a lui Wilson. Dintre alea enumerate de tine cel mai curios sint in legatura cu “Black Company” – am auzit multe pareri de bine (insa sumare)si nu am avut chef sa sap pe net dupa chestii mai detaliate. Cica ar fi chiar ‘black’.
    In alta ordine de idei vad ca ai avut spor in vacanta 😀

  20. @Aspoiu
    Black Company e mişto – şi din al doilea roman e chiar “black” în vo câteva sensuri – dar mai întâi o să zic de Hamilton, că le-am promis copiilor ăstora, şi de “Dying of the Light” că-mi e ruşine mie de când tot amân.

  21. Mama are mere!
    Bebe are “Sera”!

  22. acum vreo cativa ani eru teancuri de Sera la anticariatele de la Universitate.

  23. @dreamingjewel
    Voicu abia asteapta! 😀

  24. 😀 M-ai ghicit! Cum de ai stiut? 🙂

  25. Si hai cu Cronolitii aia ca mor de nerabdare! 😉

  26. @Aspoiu
    Ai citit Julian Comstock, ultimul Wilson? Am auzit ca e destul de buna.

  27. Wilson e aici, dar unde e parerea lui aspoiu?! vorba ta 😀

  28. eu am citit doar o nuvela cu julian (nu stiu daca pe baza ei a fost scris romanul sau sunt separate ca actiune), dar a fost foarte misto si cred ca o sa investighez problema mai in detaliu.
    (nuvela cu pricina e in volumul de best sf care o sa apara la nemira… daca nu a aparut deja?)

  29. @masterofdoom
    Deocamdata nu am citit nici nuvela, nici romanul, dar din ce spunea Wilson la lansare, Julian este acelasi personaj in ambele. O chestie pe care a insistat autorul tot atunci este ca romanul a fost scris intr-o ‘voce’ de secol 18 sau 19. Nu stiu daca se aplica si la nuvela…

  30. se aplica, si iese foarte bine, fara sa para totusi c-ai nimerit in mijloc de roman victorian.

  31. Pingback: Plecată prin vecini « Biblioteca Babel

Comments are closed

  • Haiganu