“Fairia – o lume îndepărtată” – Radu Pavel Gheo

56_20090112123227Am luat-o vineri seara din bibliotecă pentru că voiam ceva uşor şi frumos de citit înainte de culcare şi, evident, am ajuns să mă culc pe la ora trei. „Fairia – o lume îndepărtată” a lui Radu Pavel Gheo (Polirom, 2004) este povestea unei expediţii spaţiale eşuate, în mod inexplicabil, pe o planetă în care funcţionează legile magiei. Istorisirea ne este prezentată sub forma unui dialog dintre fostul comandant al expediţiei, Ronnie Peterschneitt,  şi un robot umanoid trimis, după mulţi ani, pe Pământ, unde acesta s-a stabilit.

COSMONAUŢII ŞI VRĂJITOAREA

Iniţial, intruziunea cosmonauţilor în lumea magică a Fairiei are un caracter pronunţat de farsă: Brave Soul, prinţul, este un soi de pachet de muşchi analfabet, înzestrat cu încăpăţânarea de a fi erou cu orice preţ (chiar când află că prinţesa pe care trebuia s-o salveze era urâtă şi cicălitoare), balaurul se vaită că nu e lăsat în pace, iar vrăjitoarei Vikya se potriveşte excelent sintagma „zâna rea, da bună” şi nu pare prea fioroasă nici măcar când îl transformă în broască ţestoasă pe unul dintre membrii echipajului. Impresia este provocată probabil şi de faptul că povestitorul nu este în stare să ia în serios ceea ce vede.

Această impresie de uşoară neseriozitate este temperată de viziunile pe care Ronnie le are din când în când, un soi de blackout-uri în care se pomeneşte într-un deşert, cu nava eşuată la kilometri în urmă şi cu tovarăşii săi prăbuşindu-se epuizaţi unul câte unul. Aspect neliniştitor: dacă de fapt aceasta este realitatea, iar lumea înverzită a Fairiei este numai un vis? Pe de altă parte, deşertul adăposteşte la rândul lui un sfinx care spune ghicitori, o corabie care navighează pe nisip, un cavaler „în oglindă” şi altele.

Odată ce avansezi cu cititul te simţi tot mai prins de aventurile cosmonauţilor care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, pornesc alături de Brave Soul în călătorie, stânjeniţi din când în când de Vikya. Este evident că vrăjitoarea are un ţel anume dar motivaţiile ei nu sunt cele obişnuite. Lumea fantastică se desfăşoară în faţa noastră, apar pericole reale, incursiunile povestitorului în „deşert” devin din ce în ce mai sumbre iar el ajunge să se agaţe cu încăpăţânare de lumea Fairiei pentru că i se pare de preferat celeilalte posibile realităţi. Vizitatorii capătă ca nou tovarăş de drum un centaur bătrân şi foarte orgolios (personajul meu preferat înafară de vrăjitoare şi de etnologul echipajului, un tip extrem de adaptabil, acesta din urmă, şi dispus să se predea fără rezistenţă magiei Fairiei).

NAVIGATORI PRIN BASME

Şi iată-ne astfel în plin basm popular românesc: munţi care se bat cap în cap, apa vie pe care o caută prinţul, prinţesa împietrită, cele trei mări peste care navighează, pitici, creaturi cu multe capete care păzesc strâmtori. Uneori, aceste elemente de basm popular sunt parodiate, alteori sunt umplute cu un conţinut extrem de serios. Descoperim, de exemplu, că nu-i mare lucru să fii erou într-o lume plină de eroi, pentru că, printre atâţia eroi care vin şi se duc, faima este extrem de trecătoare şi e greu să faci isprăvi pe care nu le-au mai făcut şi alţii înainte. Pasajul care descrie navigarea pe Marea de Aramă este tensionat, cu accente întunecate şi ar sta foarte bine într-o carte horror, iar cel despre Marea Traversare este fantastic şi poetic.

În ciuda peripeţiilor prin care trec cosmonauţii, partea de suspans este întrucâtva umbrită de faptul că ştii bine de la început că povestitorul scapă – că de n-ar fi, nu ne-ar povesti – iar el însuşi nu reuşeşte să-ţi transmită suficientă nostalgie după lumea pierdută. În schimb, eu am ajuns să simpatizez destul personajele Fairiei încât să regret despărţirea de ele, deci cumva tot funcţionează. Nu găseşti aici mari drame – deşi de murit mai mor nişte oameni – şi nici mari filosofii, iar dialogurile sunt simpluţe dar este o lectură captivantă.

SPOILER ŞI CRITICĂ

Aş mai reproşa cărţii o lipsă de claritate exact în punctul esenţial al acţiunii. E o boală a scriitorului român de SF, care, din dorinţa de a fi subtil reuşeşte să încurce atât de tare cărările încât cititorul rămâne confuz şi cu impresia că autorul de fapt n-a prea ştiut nici el cum stau lucrurile. Din cauza asta se duce naibii nivelul mai subtil al lecturii, unde ni se vorbeşte despre salvarea unei lumi, de fapt despre salvarea, poate, a două lumi.

Această temă – care este de fapt cea importantă, căci de aceea s-au prăbuşit cosmonauţii pe Fairia – este eclipsată de aventurile echipajului în lumea de basm, lipsindu-i dramatismul necesar. Şi e păcat, fiindcă, în măsura în care oi fi înţeles-o, ideea părea frumoasă: destinul Fairiei, în care realitatea începe să se destrame, este împletit cumva cu cel al Pământului, care a devenit radioactiv. Nu am priceput – o fi scăderea mea asta – care este exact legătura: sunt, cele două, lumi gemene? este Fairia opusul Pământului, imaginea în oglindă, sunt două feţe ale aceleiaşi monede (sau ale aceluiaşi covor, căruia dosul nu-i iese la fel de bine ca faţa, cum se plânge Vikya la un moment dat); este Fairia pe ducă fiindcă omenirea, după ce şi-a distrus leagănul, a început să-i uite basmele şi să nu mai simtă deloc farmecul magiei; sunt, de fapt, aceeaşi planetă, doar că una e într-un univers ce funcţionează după legile fizicii, iar cealaltă într-unul ce funcţionează după legile fantasticului? Nu m-ar deranja nişte lămuriri suplimentare, dacă le are cineva.

Oricum, legătura e clară, odată cu vindecarea Fairiei şi Pământul începe să se vindece, nu ni se spune direct dar aflăm indirect, din discuţia-ramă, cea între bătrânul Ronnie şi android. Iar vindecarea are loc prin credinţa omului în basm – şi, implicit, în valorile promovate de acesta – prin alegerea realităţii potrivite (aceea a magiei şi frumuseţii, nu cea a deşertului steril, fiindcă realitatea “o faci să fie sau o laşi să se risipească“) şi, nu în ultimul rând, prin a fi om. “Undeva, în lumea aceasta, lipseşte un om”, îi spune Vikya lui Ronnie, înainte să-l trimită în ceea ce urmează să fie bătălia hotărâtoare, pe care acesta o câştigă nu fiind cel mai iscusit războinic, ci fiind om, în sensul frumos al cuvântului.

One Comment

  1. Pingback: Plecată prin vecini « Biblioteca Babel

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu