Brasyl – Ian McDonald

brasyl-mmp-200pxPe Ian McDonald cititorul român îl ştie din „Necroville” sau „Inimi, mâini, glasuri”, editate de „Pygmalion” în 1995. „Brasyl”, unul dintre romanele sale recente (din 2007), a fost nominalizat la premiul Hugo în 2009, intrând chiar pe lista scurtă.

Avem de-a face cu  trei poveşti diferite, care, la prima vedere, nu au legătură. În zilele noastre, o realizatoare de programe la o televiziune de scandal vrea să dea de portarul Moacir Barbosa şi să-l aducă la un soi de proces televizat, prin care publicul să-l judece în direct (şi, speră ea,  să-l condamne) pentru Finala Fatală, din 1950, când selecţionata Braziliei a pierdut, la ea acasă, Cupa Mondială la fotbal, în faţa Uruguayului. Marcelina e obişnuită să calce pe cadavre de dragul ratingului şi nu-şi face mustrări de conştiinţă că îl va tulbura inutil din recluziune pe nefericitul portar, ajuns acum la 84 de ani, care şi-a încheiat practic cariera după acea înfrângere şi a trăit retras, departe de lume.

În 2032, într-o lume în care totul este supravegheat electronic, în care omenii sunt identificaţi după semnătura electronică a ochelarilor-computer pe care îi poartă – i-shades – Edson, tânăr specialist în învârteli, se îndrăgosteşte de o hackeriţă implicată în operaţiuni ilegale la nivel înalt, efectuate cu ajutorului unui cuantum-computer. (Ea şi banda ei operează dintr-un camion aflat tot timpul în mişcare prin traficul aglomerat al metropolei, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi).

În 1732, părintele Luis Quinn este trimis de Ordinul Iezuit să investigheze un posibil caz de erezie al unuia dintre preoţii misionari trimişi să creştineze triburile din jungla Amazonului. Departe de civilizaţie, în luxuriantele păduri străine, situaţia se dovedeşte a fi mult mai gravă; preotul renegat a descoperit lucruri care mai bine rămâneau adormite şi care implică intervenţii în însăşi natura timpului. Dar nici părintele Quinn nu-i de colo, pentru că a intrat în rândurile bisericii după ce a ucis un om. N-a uitat niciodată cum să lupte cu spada, iar violenţa îi curge prin vene la fel de natural ca sângele.

Există o legătură între toate aceste poveşti, dar nu cea la care ne-am aştepta, adică un secret păgân descoperit cândva, care are reverberaţii până în viitor. Cele trei istorii nici nu se află pe acelaşi fir temporal. Ele se petrec în universuri paralele, pe fire diferite ale istoriei. McDonald recurge la teoria multiversului şi la noţiuni de fizică cuantică şi îşi construieşte povestirea pe ideea că toate lucrurile care se pot întâmpla s-au întâmplat, că toate universurile există, în paralel, că noi existăm în multiple exemplare, în universuri diferite, unde suntem tot ce am putea fi: poliţişti sau hoţi, drogaţi sau oameni de succes etc. Cum ajung atunci să se intersecteze drumurile celor trei şi ale altor personaje existente în roman? Răspunsul este teribil iar alegerea pe care o au de făcut personajele este, la rândul ei, una dificilă şi provocatoare.

THE GOOD

Romanul este captivant pentru că McDonald construieşte foarte bine şi foarte credibil personajele, conferindu-le o concreteţe pe care alte plăsmuri de-ale sale, din scrieri mai timpurii, n-o aveau. Cei doi preoţi rivali, Edson, Marcelina şi maestrul ei de capoeira sunt creaţii remarcabile (în special Luis Quinn, după părerea mea). În carte sunt idei strălucite, în jurul fiecăreia s-ar putea construi un roman de sine stătător:

– sinistra catedrală plutitoare pe Amazon

– groapa de gunoi din viitor, devenită aproape un oraş, organizată pe cinci nivele

– un personaj care se trezeşte că trebuie să se confrunte cu dublul său venit din alt univers. (O idee interesantă aici, că  tu îţi eşti cel mai eficient duşman, pentru că îţi cunoşti obişnuinţele, competenţele şi punctele slabe. Insuficient valorificată însă, aş fi citit despre cum poţi să te învingi pe tine exploatându-ţi slăbiciunile şi defectele dar McDonald a preferat o rezolvare mult mai comodă).

– identităţile publice distincte pe care şi le poate însuşi cineva, în cazul de faţă Edson. Să fii într-un mediu cineva şi în alt mediu (dar chiar şi în acelaşi, dacă ai chef) altcineva şi aceasta să fie o regulă a jocului admisă trebuie să fie absolut savuros.

THE BAD

La defecte, aş menţiona unul singur. Cartea de faţă mi se pare un caz în care autorul încearcă prea mult: este un amestec de idei mişto, lumi originale şi ornamentaţie excesivă care, în final, se dovedeşte a fi copleşitor pentru cititor.  Treabă la care contribuie şi faptul că poveştile sunt relatate în paralel, cu episoade intercalându-se în secvenţe de câte trei, aşa încât cititorul trebuie, în acelaşi timp, să urmărească fiecare fir epic, să facă eventualele conexiuni între o istorisire şi alta şi să îşi completeze din bucăţi tabloul fiecăruia dintre cele trei universuri. În cazul de faţă, coperta dă exact măsura cărţii: după ce o termini de citit, cam cu impresia asta rămâi.

Într-un interviu publicat de revista Nautilus, autorul declară:

“Am scris fiecare fir narativ separat: mai întîi acţiunea din 2032, apoi pe aceea din 1732 (care a fost o adevărată plăcere), apoi povestea Marcelinei. Adevărata provocare a fost să leg între ele cele trei poveşti, (… spoiler, n. m.). Dacă BRASYL e o lectură dificilă? Poate. Dar cei ce-şi doresc distracţii facile au la dispoziţie televiziunea”.

5 Comments

  1. Pingback: Plecată prin vecini « Biblioteca Babel

  2. si deci nu impartasesti parerea lui Richard Morgan afisata pe coperta :D…

    trebuie sa recunosc ca suna bine la unele capitole, insa constructia cu destinele, de data asta separate, dar legate prin ceva, ma duce cu gandul la Necroville..
    inca nu am citit Inimi, mâini, glasuri, dar sper sa fie gandita pe cu totul alte coordonate, ca altfel deja am avea un tipar 😀

  3. Mmm, nu e deloc “Necroville” (care, de altfel, mi-a plăcut).
    E cam încurcat, tocmai de aia am dat citatul din final: că, de, lui McDonald îi e uşor să vorbească, întrucât el a conceput poveştile separat şi pe urmă le-a încâlcit între ele. Numai că un cititor trebuie să parcurgă drumul invers şi să reconstituie fără să cunoască întregul, ceea ce e mai greu. Povestea preotului mi se pare remarcabilă, mergea de un roman în sine stătător, mi se pare net superioară celorlalte două.
    “Inimi, mâini, glasuri” e altfel, din câte îmi amintesc.

  4. inceputul e greoi… apoi, cam de la a doua treime incolo, incepi sa te dumiresti, apoi incepe sa se lege, iar finalul, din punct de vedere al cititorului care-a reusit sa parcurga toata povestea, e extremely rewarding. am citit cartea la londra, chiar in zilele easterconului la care i-au dat BSFA-ul pentru carte. iar poza de la interviul din Nautil e facuta chiar de mine, chiar atunci si acolo. foarte tare experienta.

  5. Bravo pentru experienţă, te invidiez. Cât despre felul în care începe să se lege, eu una am recitit cartea urmând firul fiecărei povestiri în parte şi abia aşa am reuşit să fac toate conexiunile, că prima oară m-a luat valul.Pe mine povestea lui Quinn m-a ţinut în priză şi, pentru un timp şi cea a Marcelinei dar, după cum am zis, m-a dezamăgit opţiunea autorului de a nu exploata filonul pe carer pornise la un moment dat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu