Flow, My Tears, the Policeman Said – Philip K. Dick

ftlgNu-i unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Philip K. Dick dar pe mine tot ce am citit de tipul ăsta, în afară de „Invazia Divină”, m-a captivat de-a binelea, chiar şi când, la final, am rămas conştientă de defectele poveştii. Să zici despre o carte de Dick că e bună sau proastă înseamnă cumva să treci pe lângă întreg fenomenul, căci nu despre asta este vorba.

EU CINE SUNT ŞI DE CE?

Flow, my tears, the policeman said” vorbeşte, ca toate cărţile lui Dick, despre ce este real şi ce nu este real şi despre cele mai teribile spaime ale omului. Probabil de aceea rezonăm la poveştile lui, fiindcă se adresează mlaştinilor din subconştientul nostru, acelui loc în care, mici şi laşi, stăm cu plapuma trasă peste cap, îngrijoraţi numai de soarta noastră.

Cum ar fi să vă treziţi într-o dimineaţă şi să descoperiţi că nu existaţi? Că nu aveţi acte de identitate, nu figuraţi în registre şi baze de date (practic nu v-aţi născut) şi până şi cei mai apropiaţi nu vă mai cunosc şi, de fapt, nu v-au cunoscut niciodată, iar trecutul şi realizările pentru care v-aţi zbătut o viaţă practic nu au existat?

Dar dacă asta s-ar întâmpla într-un stat poliţienesc, unde toată lumea are un cod implantat şi unde trebuie să prezinţi cardurile de identitate barajelor organizate de poliţie?

Jason Taverner are această surpriză neplăcută într-o dimineaţă, după ce în seara precedentă prezentase cu succes emisiunea cu cel de-al doilea rating la nivel naţional, urmărită în direct de 30 de milioane de spectatori. Fiindcă Taverner fusese până atunci un star; răsfăţat, bogat, adorat, afemeiat, etc. Când se trezeşte redus la zero, Taverner este silit să acţioneze repede: fără carduri de identitate este o non-persoană şi va fi trimis în lagărele de muncă de îndată ce va fi prins. Şi trebuie să acţioneze singur, pentru că uriaşa proteză a statutului său social privilegiat nu-l mai susţine.

Bietul om nici nu ştie: e victima unui complot sau aceasta este realitatea şi asta a fost întotdeauna? A luat vreun drog sau, dimpotrivă, tocmai că n-a mai luat ce trebuia şi acum vede viaţa aşa cum era, iar anii de faimă au fost doar un delir? În lumea lui Philip K. Dick orice este posibil şi tot romanul se va juca astfel cu noi, făcându-ne să nu fim siguri ce este real şi ce nu.

Situaţia lui Taverner e cumva o metaforă a condiţiei individului în societatea modernă. Suntem definiţi de ceilalţi şi mai ales de cei apropiaţi. Cine suntem fără ei şi cum anume stabilim asta? Într-un alt plan, este o metaforă a celebrităţii şi a felului cum poate goli un om de conţinut: cum mai ştie vedeta cine este, cum mai este sigură că există, dacă nu mai are public în faţa căruia să evolueze?

OAMENI ŢICNIŢI ÎNTR-UN STAT PARANOIC

În eforturile sale de a ieşi din încurcătură, Taverner cunoaşte o falsificatoare de carduri psihopată, un asemenea amestec de adevăruri şi minciuni că nu poate şti când e sinceră şi când manipulează. Mai întâlneşte o nimfomană, o narcomană, în fine, e mai complicat dar veţi vedea când o veţi citi. În general, aproape niciun personaj din cartea asta nu e zdravăn la cap, în moduri cărora psihiatrii ar şti să le pună diagnostice.

Oricât ar evita, Taverner ajunge să dea nas în nas cu poliţia şi chiar cu şeful acesteia şi ştim bine că poliţia unui stat autoritar nu se mulţumeşte cu explicaţii simple şi că „odată ce ai intrat în atenţia statului acesta nu te va uita niciodată” (citat cu aproximaţie). Vom constata, până la final însă, că şi şeful poliţiei, aşa raţional, puternic, manipulativ cum apare la prima vedere, are vulnerabilităţi. Şi că şi el este un prizonier al sistemului, purtat într-o direcţie pe care o ştie greşită, neavând mai multă libertate de acţiune, de fapt, decât arestatul-eliberatul-arestatul etc Taverner.

În final, e un roman despre oameni: despre durere ca factor de evoluţie a personalităţii, despre adevăratele priorităţi în viaţă, despre iubire ca forţă distructivă şi salvatoare, despre realitate şi percepţie. Deloc moralizator, cu toate astea.

CU LUPA PRINTRE PAGINI

Acu, dacă e să fiu cusurgioaică, defectele romanului sunt vizibile chiar în timp ce îl citeşti. Plotul are nişte inconsistenţe, condiţia de individ îmbunătăţit genetic a lui Taverner ( ni se spune că este “un şase”) este inutilă, putea fi la fel de uşor un om ca toţi oamenii dar deosebit de răzbătător (doar aş a ajuns în vârf, nu?) şi tot aia era dpdv al povestirii.

Sunt unele pilde introduse în carte în mod inutil, fără o morală legată de firul poveştii, cum ar fi povestea cu iepurele şi pisicile; e fermecătoare dar complet inutilă. (Sau poate că era intenţia lui Dick să pună cititorul pe piste false. Nu m-ar mira, omul era un mare farsor; pân la urmă, dacă e să îl credem pe Emmanuel Carrere, biograful său, Philip K. Dick a scris o carte consultând oracolul I Ching şi a mai luat şi premiul Hugo pentru ea).

Explicaţia a ceea ce i se întâmplă lui Taverner este atât de încâlcită încât eu una am citit-o de două ori ca să pot să-mi imaginez efectiv cum s-au petrecut lucrurile. Şi oricum, e o teză la care a mai recurs în alt roman dar nu zic care ca să nu bag spoilere.

Am remarcat cu ocazia asta o treabă care până în prezent îmi scăpase, apropo de opera lui Dick: are personaje dar nu eroi. E greu să admiri pe cineva din romanele sale: să simpatizezi cu unii, poate, să compătimeşti – asta da, din belşug – să înţelegi anumite trăiri, OK dar să admiri – nu.

TIPS

– Atenţie la vaza albastră. Prin intermediul ei, Dick pare să ne livreze ceva extrem de rar în romanele lui: o morală. Îi rămâne cititorului să stabilească dacă morala e una pozitivă sau al dracului de cinică, merg ambele interpretări.

– Atenţie la discuţia dintre şeful poliţiei şi negrul de la staţia de alimentare, la finalul romanului. E acolo o inadvertenţă care poate fi un indiciu.

– Titlul este inspirat dintr-un cântec al compozitorului pentru lăută John Dowland, care a trăit în perioada elisabetană: Dick se dădea în vânt după Dowland. „Flow, my tears” vorbeşte despre pierdere, nu atât a unei persoane iubite, ci a tot. Sting a înregistrat în 2007 un album cu cântecele lui Dowland (“Songs from the labyrinth“), pentru care a învăţat să şi cânte la lăută.

FILMUL? WTF?

Citesc pe WikipediaHalcyon Company (care exploatează franciza Terminator) are de gând să ecranizeze “Flow my tears“. Să ne aibă zeii în pază! Că Dick e imposibil de ecranizat ca atare. Când îmi amintesc de Total Recall mă apucă dracii, ce era şi ce s-a făcut din ea, Minority Report mi s-a părut reuşită numai până să citesc nuvela originală (ce idee subtilă era acolo şi ce melodramă au făcut ei!), Intrusul n-am avut niciodată răbdare să-l urmăresc până la capăt. Blade Runner este singurul care a reuşit să prindă farmecul cărţii dar cu condiţia să urmăreşti varianta Director’s Cut, aşa cum a vrut-o Ridley Scott, că aia din cinematografe a avut un happy-end lipit cu mistria, efectiv.

5 Comments

  1. Pingback: Plecată prin vecini « Biblioteca Babel

  2. mai e si “A Scanner Darkly”, care probabil ca e cel mai misto dupa Blade Runner.

  3. N-am văzut încă filmul sau animaţia – cum e corect să-i zici oare? – deşi îl am. Uite, mersi că mi-ai adus aminte, ştiu ce văd în week-end-ul ăsta. Poate fac şi o cronică aici, ce, dacă se cheamă “Cititor SF” nu poate fi şi despre filme?

  4. Cel mult “Văzător SF”. Vizionari sunt Dick şi alţii ca el…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu