The Hallowed Hunt – Lois McMaster Bujold

hallowed“The Hallowed Hunt” sau “Vanatoarea sfanta” este volumul trei si ultimul din seria Chalionului, romane semnate de cunoscuta Lois McMaster Bujold. Din punctul meu de vedere volumul de fata putea lipsi fara nicio problema din bibliografia autoarei. In mod sigur lumea s-a bucurat cand a aflat ca mai exista inca o carte cu actiunea plasata in lumea Chalionului, si eu m-am numarat  printre entuziasti, asta pina am inceput sa citesc cartea. Din start semnalez unul dintre minusurile volumului de fata, si anume tocmai lipsa acuta a elementelor unei povestiri bine inchegate in jurul ideii care sta la baza romanului. Pentru ca idea exista, insa este repetata la nesfarsit de-a lungul romanului fara a se mai construi si altceva mai mult.

Revenind la ideea de carte fara o poveste care nu se ridica la nivelul precedentelor, scriitoarea a incercat sa schiteze o tentativa de complot, insa s-a indragostit asa de tare de ideea pe care incerca sa o detalieze in cel mai mic amanunt (boring rau!) ca pe parcurs a uitat sa-l concentreze cum trebuie. Timp de 400 de pagini suntem invartiti in cerc in jurul acelorasi teorii. In timpuri stravechi existau ritualuri prin care ostenii regatului, in urma sacrificarii anumitor animale, le puteau prelua sufletele suferind o transformare, evidenta, la nivel psihic. Activitate pe care o intalnim si in Paladinul Sufletelor, cu precizarea ca se putea folosi sufletele oricaror animale iar spiritul acestora se putea transmite chiar de-a lungul mai multor generatii. Existau samani si triburi care se ocupau cu asemenea ritualuri si pina aici toate bune si frumoase, pina cind s-a pornit un mare razboi intre oamenii posedati de spiritele animalelor si o rasa conlocuitoare.

Ei bine, cum va spuneam trebuie sa va faceti comod si sa va inarmati cu rabdare pentru ca scriitoarea invarteste si suceste pe toate partile, in cele mai mici amanunte, ritualurile stravechi, chipurile pregatind terenul pentru intriga principala a romanului. Care intriga nu prea exista! Sau poate este data in vileag mult prea devreme. Spun asta pentru ca deja pe la pagina 100 incepi sa vezi imaginea principala si pina la final se adauga cite o spita (nesemnificativa, chiar sacaitoare), finalul fiind aproape lipsit de acea mobilizare necesara, de acea revelatie mai mica sau mai mare, numai buna pentru a te convinge ca nu ai citit degeaba pina atunci. Chiar nu a fost cazul. Cred ca daca ramaneam cu 200 de pagini lecturate eram mai castigat si la impresie si ieseam mai bine si cu timpul, decat dupa ce l-am terminat de parcurs. Am mai remarcat ca sunt subliniate in dese rinduri si scoase in evidenta (devenind aproape exasperant la un moment dat) spiritul de sacrificiu si cel al datoriei si camaraderiei care-i stapaneau in timpurile stravechi pe vechii luptatori ai regatului spre deosebire de situatia de fata cind aceste aspecte (mai degraba ritualuri) au fost date uitarii.

Un  minus major al cartii este  lipsa, aproape totala, a unui personaj negativ. Exista o incercare de asa ceva, dar personajul in fond, in afara de vreo doua-trei manipulari, nu savarseste nicio crima evidenta si nu are nici portretul unui adevarat raufacator. Si nici macar nu incearca sa ridice vreo pretentie in acest sens din pacate.

Totusi recunosc ca exista si citeva puncte forte ale romanului. Ca de obicei Bujold construieste dialoguri savuroase, inteligente, si niste personaje care se simt a fi naturale si in elementul lor. Din punctul asta de vedere nu prea am ce reprosa, totul parand fara cusur. La fel ca in volumul trecut, legatura centrala de dragoste ce se dezvolta intre doua dintre personajele cheie ale romanului de fata, Ingrey, posedat de un spirit lup, si Ijada, exercita o atractie aparte asupra cititorului oferindu-i parca iluzia de a participa direct (din interiorul cuplului) la trairile celor doi. Totusi nu pot trece cu vederea nici dezamagirea traita cand am constata ca lupul din Ingrey nu a fost exploatat mai mult iesind o singura data la iveala, in final, intr-o scena si mai putin spectaculoasa decat m-as fi asteptat. Un alt fenomen interesant, dar de asemenea intalnit si in celelalte doua scrieri, este ritualul prin care sufletul mortului este luat de unul dintre cei cinci zei ai localnicilor. Cate un animal specific fiecaruia este ales si adus de catre un ucenic apartinand zeului respectiv si animalul care se indreapta spre cel decedat hotaraste in gradina cui va merge acesta .

Cum mi s-a dovedit (ca de asta m-am si hotarat sa termin seria Chalionului) exista si pareri pozitive legate de aceasta carte, lucru oarecum inevitabil. Exista posibilitatea sa fi fost eu prea critic, insa ramane certitudinea ca m-am simtit dezamagit. Nu se ridica nici pe departe la inaltimea primului volum, ce sa mai vorbim de al doilea.

6 Comments

  1. Am inteles, eu sint exemplul negativ in toata povestea asta.

    As putea comite doua-trei atrocitati si m-as transforma si in personajul negativ al cartii… Fii negativ! o sa fie motto-ul meu.

  2. pai nu esti exemplul negativ 😀 te-am adus in discutie ca ti-a placut (si nu numai tie dar si celor care au nominalizat-o la Locus in 2006!), si in plus ai si fost cel care m-a convins sa o citesc.

    dar pina la urma trebuie, trebuie negresit sa joace cineva si in rolurile negative 😀 ..

  3. Acum mi-am dat seama cind ti-am citit link-ul ce misto suna chestia: “individul negativ cu parere pozitiva”! 🙂

  4. hey!tu trebuia sa-mi sari la gioale si sa ma contrezi…intra in rol nu mai ezita. sa vedem daca ai stofa sau nu..de erou negativ adica 😀

  5. Eu sint eroul negativ cu parere pozitiva. Si cum am o parere pozitiva despre tine, prefer sa te enervez aprobind tot ce spui, dar in special ce nu spui. 😐
    (Fii negativ!)

  6. Suna misto.. o sa incerc sa-l gasesc si eu 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu