Cititor SF

“Umbra Tortionarului” aparuta la editura Leda anul acesta in traducerea doamnei Irina Horea este primul volum din cele patru ce formeaza Seria Cartii Soarelui Nou (1980-83). Urmeaza apoi “The Claw of the Conciliator“, “The Sword of the Lictor” si “The Citadel of the Autarch“. Intreaga serie a fost foarte nominalizata si premiata in acea perioada, volumul de fata adunand o nominalizare la Nebula (1980), una la John W. Campbell Memorial Award (1981), Locus (1981) si doua premii, World Fantasy Award (1981) si respectiv, British Science Fiction Award (1981).

Nu am de gand sa insist prea mult asupra introducerii pentru ca multa lume a auzit de seriile lui Gene Wolfe mai ales ca editura Alexandria a publicat deja primele doua volume din Seria Soarelui Lung. Volume pe care nu le-am citit.  Dar sa vedem cu ce impresii am ramas dupa ce am finalizat Umbra Tortionarului.

Dupa o prima jumatate de roman eram de-a dreptul entuziasmat si coplesit de modul in care scriitorul a prezentat si a dezvoltat actiunea pina  la momentul respectiv. Si sincer nici nu m-am straduit sa o citesc prea repede, ci am zabovit indelung la anumite fraze si paragrafe pentru a savura mai pe indelete elementele lumii descrise si pentru a ma bucura de un stil aparte de a povesti. De fapt este cam imposibil ca lectura sa mearga foarte repede pentru ca cel putin odata, la o pagina sau doua, sunt cuvinte inventate de autor unde, pentru a le pricepe intelesul, trebuie sa apelezi cu incredere la glosarul de la sfarsitul romanului. Si nu sunt deloc putine.

Severian este pentru moment ucenic in Ghilda Tortionarilor in marea Citadela a Orasului Nepieritor pe planeta Urth, o lume ale carei origini se pierd in trecut. Membrii Ghildei Tortionarilor se preocupa, exact dupa cum ii spune si numele, de indeletnicirea fioroasa a torturii, activitate ridicata la rangul de arta pura. Din fericire nu se ofera prea in amanunt detalii singeroase, desi pe alocuri sunt mentionate anumite metode si instrumente folosite de tortionari in aplicarea cunostintelor invatate, fara a se exagera.

La conducerea planetei se afla un Autocrat ce domneste cu o mina de fier si care este ajutat de un fel de prim-ministru misterios cu puteri magice. Toti cei care i se opun ajung mai devreme sau mai tarziu in inchisorile subterane ale Tortionarilor de unde foarte putini mai reusesc sa scape cu viata. De asemenea, odata depus juramantul de intrare in Ghilda, respectivul membru nu-si mai poate schimba viitorul pentru a alege o alta optiune si este “condamnat” sa serveasca pe viata interesele gruparii din care face parte.

Modul de povestire a intamplarilor este destul de ingenios. Severian de undeva dintr-un viitor despre care noi nu avem prea multe detalii, aspecte care vor fi lamurite sigur in cartile urmatoare, nareaza la persoana intai cu lux de amanunte cum a trecut el prin viata. Astfel avem acces la gandurile cele mai intime ale eroului, putem intelege mult mai usor framantarile si dezamagirile cu care se confrunta, oferindu-se o perspectiva cu totul inedita asupra femeilor care i-au marcat si imbogatit experienta de viata. Iar anexa de la finalul primei parti a seriei “Cartii Soarelui Nou“, inainte de glosar, va va lamuri cu precizie ce rol joaca scriitorul in volumul de fata. Recunosc ca am crezut ca respectiva anexa este semnata de cu totul altcineva.

Vorbeam ca prima parte a volumul a fost pentru mine de-a dreptul entuziasmanta, ei bine in ceea ce priveste cealalta jumatate sunt un pic mai rezervat. Cam de cind apare isi fac aparitia si alte personaje cu un rol important in evolutia intrigii si scriitorul schimba un pic registrul pentru a introduce in joc si mai multe elemente fantastice si neelucidate (inca), m-am gasit (nu de putine ori) intr-o usoara stare de confuzie. Avem o Gradina Botanica in care nimic nu e ceea ce pare. Exista incaperi separate, fiecare cu cite un specific, si chiar daca pe exterior Gradina pare ca are un sfarsit, in interior exista anumite vraji care anuleaza multe dintre aspectele concrete ale acestora. Acum apar si multe semne de intrebare, Severian se intalneste cu personaje ce nu apartin lumii respective iar modul in care-si fac aparitia altele pune negresit pe ginduri. Si inca de acum se observa ca autorul isi pregateste terenul pentru volumul urmator oferindu-se detalii despre ce reprezinta Gheara Conciliatorului si despre Ghilda care o are in stapanire.

Reusite mi s-au parut si titlurile capitolelor cartii indeplinindu-si perfect rolul de a fi sugestive pentru actiunea din momentul respectiv, mai ales ca lucrurile nu evolueaza exact asa cum de fapt se sugereaza. Si cred ca ideea importantei  fiecaror intamplari in parte, ajuta la construirea imaginii generala a unui tot in care fiecare capitol are pozitia sa bine definita .

Un fapt mai putin credibil si partial sacaitor ar fi repeziciunea cu care se indragostesc personajele, parca mai rau ca jupanii mondeni din ziua de azi. Cupidon nu este deloc cuminte si isi baga coada, pardon, sageata de fiecare data cand vreo dama onorabila apare in peisaj oferind clipe de adevarat extaz spiritual eroului nostru.

Cert este ca Gene Wolfe are un stil literar aparte, imbogatit prin oferirea unor detalii foarte amanuntite si desi chiar mi-ar fi placut sa accentueze si mai mult descrierea orasului si a restului Ghildelor, cred ca rezultatul final este multumitor. Si in ciuda entuziasmul din debut domolit pina la final curiozitatea pentru volumul urmator ramane in picioare.

Ps: la articolul de aici gasiti un scurt fragment din care va puteti face o mica idee despre volum.