Gheorghe, un om special – Dan Doboş

gheorghe_soft_120pxChiar mă întrebam ce mai face Dan Doboş după trilogia Abaţiei când bebe, instigat îndeaproape de voicunike, îmi azvârli în braţe, cu subtilitate, o carte. Pe copertă scria “Gheorghe, un om special” şi uite-aşa am dat eu peste antologia de proză scurtă a lui Doboş, scoasă de Media-Tech 2007.

Sunt 16 povestiri, selectate de pe parcursul a 20 de ani de scris SF şi, ca urmare, sunt inegale calitativ, cu toată rescrierea la care s-a dedat scriitorul. În consecinţă, unele mi-au plăcut foarte tare, iar altele mi-au displăcut de-a dreptul. Subiectele sunt variate: povestiri cu tematica religios-futuristică specifică “Abaţiei“, povestiri fantastice, povestiri SF.

Pletele Sfântului Augustin. Nuvela din care s-a dezvoltat “Abaţia“. Ceea ce este bine că s-a întâmplat, pentru că numărul de informaţii şi întâmplări acumulat în spaţiul unei povestiri o făceau să fie promiţătoare dar nesatisfăcătoare. Sub formă de roman este mult mai bine, cu informaţiile livrate mai cu ţârâita şi cu pauze în acţiune, astfel încât cititorul să poată savura şi asimila noutăţile (zeţii, fabrica de Mântuitori, noua religie şi principiile acesteia, conflictul Abaţiei cu Imperiul).

Franciscassino. Franciscassino este o staţie orbitală ocupată de urmaşii călugătilor franciscani. Este, în acelaşi timp, singurul loc în care se vindecă maladia numită Ciuma, care a rămas unica boală mortală pentru omenire. Vindecarea are loc în mod aleatoriu, printr-un soi de “ruletă rusească pe dos” care pare imposibil de controlat. Un reporter este de altă părere şi porneşte să-i demascheze pe călugări. Urmează o dezbatere interesantă despre relaţia dintre “a crede” şi ” a înţelege” şi un final din care n-am înţeles nimic, aşa că dacă poate cineva să mi-l explice şi mie chiar i-aş fi recunoscătoare.

A şasea cale. Mie mi se pare o poveste despre prostia savanţilor, care, căutându-l de Dumnezeu, uită de om. Sau poate că e o poveste despre faptul că tot ce e scris să se întâmple, tot se întâmplă. Depinde cum o luaţi. E cu Toma din Aquino (nu el e prostul).

Antiproverb I – A vedea. E menit să combată ideea conform căreia “calul de dar nu se caută la dinţi”. Este cu un cal de dar şi cu un scriitor. În planul subtil, ne vorbeşte despre ceea ce facem sau nu facem cu darurile noastre, paralelismul între aventurile calului şi chinurile scriitorului fiind evident.

Antiproverb II – A iubi. Penibilă. Ideea e că “buturuga mică nu răstoarnă carul mare” deşi buturuga din poveste chiar încearcă. Dacă nu reuşeşte ceea ce vrea – să răstoarne Carul Mare – se va resemna cu “un mic compromis”, la fel ca şi excursionistul care petrece o noapte în cort cu o femeie deşi se gândeşte la o alta. Treaba e că nu tuturor le e dat să amestece în mod reuşit acţiunea cu poeticul (nu toţi scriitorii sunt Bradbury sau George R.R. Martin sau Moorcock) şi atunci nu ar trebui să încerce, de dragul cititorilor. Pentru că altminteri rezultă fraze căznite, cum ar fi: “Din cort auzeam respiraţia liniştită a Marei. Împletită cu palidele indiscreţii ale muntelui, năştea un zvon de mare învolburată dar etern şi paradoxal secată, o zbatere captivă în cochilia albită de soare a unui Nautilus ce-şi sticlea moartea în deşert“. Hă?!

Antiproverb III – A crede. Minciuna nu are picioare scurte, mai ales când îţi spune ceea ce vrei să crezi neapărat.

Antiproverb IV –  A muri. Mie ăsta mi-a plăcut rău de tot. Este amuzant în unele locuri şi trist în altele şi astea două se amestecă atât de bine (pe cât nu îi reuşise la Anti-proverbul doi, pe atât de bine i-a ieşit aici) încât l-am încheiat aşa, nostalgică, precum baba din poveste, care se duce la cimitir să joace cărţi cu vecina răposată. Un cimitir săpânţian ca atmosferă, în care morţii chefuiesc, îşi fac de cap, îşi mai pierd capul (la propriu) sau câte un femur dar, în general, par să se distreze mai bine decât în viaţă. Şi în care, apare, neaşteptată, iubirea, dovadă că nu întotdeauna ochii care nu se văd se uită.

Ion cel fericit. Nefericire cu happy-end şi o povestire ghiduşă foc. Ion e un amărât de boschetar care are de gând să dea ţeapă firmei “Satisfacţie garantată”. Firma îşi propune să simuleze, pentru orice om, o existenţă fericită şi se obligă la o despăgubire substanţială în caz de eşec. Numai că Ion a detectat o hibă a acestui program şi, făcând uz de unicul lui talent, are de gând să o folosească pentru a se îmbogăţi.

Scrânciobul. Un alien observă un om, pentru a detecta semnele existenţei telepatiei la specia umană; orice specie telepată este considerată un pericol şi trebuie eradicată. Neştiutor, omul tocmai se întâlneşte cu fosta sa iubire din tinereţe. N-am să mă întreb ce soi de specie inteligentă e aia care trage concluzii despre o planetă pornind de la un singur om. Mă voi rezuma la a mă plânge de artificialitatea dialogului dintre foştii iubiţi, ca în filmele româneşti căznite de pe vremea comunismului, şi de abuzul de clişee din scenele cu îndrăgostiţii; totul e atât de stângaci încât omoară o idee drăguţă.

Iepurele. Un deliciu de poveste, un fel de Matrix cu pensionari. În funcţie de cât au plătit la asigurările sociale, bătrânii au dreptul la câteva zile de realitate pe săptămână. Restul timpuului şi-l petrec în spaţiul virtual (geriospaţiul), conectaţi la programe, pentru că “iluzia vieţii este la fel de umană şi valoroasă ca viaţa însăşi“. Cei care vor să petreacă mai mult timp afară, renunţă la facilităţile virtuale, petrecându-şi timpul în geriospaţiu în calitate de fire de iarbă pe o pajişte, cu unica satisfacţie de a încerca să scrie înjurături la adresa paznicului. Ce-i cu iepurele? Păi citiţi şi vedeţi!

Gheorghe, un om special. Gheorghe, trăitor la ţară şi aflat la a patra căsnicie, a ştiut totodeauna că e un om special (nu toţi ştim asta despre noi înşine?). Ce n-a ştiut Gheorghe este că-i atât de special încât emoţiile sale dau peste cap Galaxia. Când se gândeşte la Andela Palmerson (cin să fie? cin să fie?) sau când echipa lui preferată de fotbal este pe teren, emoţiile lui Gheorghe destabilizează găuri de vierme şi perturbă traficul extraterestru. Ca urmare, extratereştrii trimit pe cineva să rezolve problemele. Numai că fotbalul şi amorul sunt chestiuni complexe, care nu se pot rezolva aşa, luând lucrurile ad litteram, de unde rezultă tot soiul de complicaţii nostime. Plus că autorul face nişte comparaţii savuroase şi dialogul e natural şi spumos. Aici am dat peste expresia – care tare mi-a plăcut – “a tăcea în hohote” (extraterestrul, adică, era politicos şi nu râdea de Gheorghe aşa, pe faţă).

Mi se pare că Doboş a reuşit să surprindă esenţa românului, ca popor: lasă-mă să te las dar capabil de idei profunde, îl duce mintea dar nu prea şi-o foloseşte, e capabil să ia totul cu naturaleţe (inclusiv vizita unui extraterestru) dar şi când îl pocneşte disperarea…  Nici nu vreau să vă mai povestesc dar citiţi-o, că nu ştiţi ce pierdeţi!

Dona Cristina. Un ins povesteşte cum a salvat o demoazelă spaţială aflată la ananghie dar de fapt amintirile lui ascund altceva. Din punctul meu de vedere – neinteresantă, mai ales că vine şi după două povestiri foarte bune.

Cântă-mi, Hermes, cântă-mi! Surprinzătoare şi stranie, o poveste despre ceea ce se poate ascunde în legendele legate de zei şi despre adevăratele motive pentru care ar trebui să fim atenţi la mituri.

Gambitul lui Carly. Carly este profesor de caractere la Academia de Personalitate, care maturizează rapid clone ale unor personalităţi publice importante, astfel încât acestea să poată prelua locul originalelor în caz de nevoie. Profesorul de caractere, mai precis de eroism, se trezeşte în situaţia de a “maturiza” clona scriitoarei care a creat personajul său literar preferat, iar lucrurile nu merg deloc cum trebuie. Printre rânduri, o critică amară la adresa producerii şi exploatării scriitorilor “de serie”.

Să-mi ierţi furia, iubite. O altă variantă a poveştii lui Zerri din “Blestemul Abaţiei”, în care fata incapabilă de disciplina necesară pentru a lupta în rand are o cu totul altă soartă decât cea din roman, cu impact asupra iubitului ei (personaj-cheie pe planeta Kyrall). Chiar sunt curioasă cum ar fi ieşit romanul dacă ar fi fost scris aşa.

Îngeri, ieşiţi din morminte! O nuvelă care conţine germenii unui roman ce se va numi “DemNet”. Cam cyberpunk pentru gusturile mele (eu nu prea mă înţeleg bine cu genul ăsta). Într-o lume în care toţi îşi fac îmbunătăţiri artificiale ale organismului, prelungindu-şi viaţa cât mai mult, o mână de oameni luptă pentru dreptul lor de a-şi păstra trupurile nealterate, căci, “nu poţi trăi cu adevărat decât dacă sfârşeşti prin a muri“.

9 Comments

  1. Pingback: Plecată prin vecini « Biblioteca Babel

  2. Asta cu Dem Net-ul e de ani de zile…Cine stie, poate ca a si finalizat-o, dar nu a dat-o nicaieri spre publicare.

    Singura povestire care am citit-o (online) din volum este Pletele Sfântului Augustin. Oricum daca ar fi sa adun impresiile tale ar rezulta o parere cat de cat buna despre volum 😉

  3. Da, ai ce alege. Plus că ideile, temele şi universurile sunt variate, nu sunt variaţii în acelaşi decor, boală de care autorii de povestiri riscă să sufere.

  4. @DJ-si sa mai zici ca nu sunt un om serios?! 😉 😀 🙂

  5. Am zis eu asta vreodată?! Când e vorba de SF eşti fioros de serios.

  6. “A muri” si “Ion cel fericit” sunt si printre preferatele mele. Desi mie si “Dona Cristina” mi-a placut.

  7. Dar eu le citesc pe sarite, nu in ordinea din volum.

  8. Pingback: Cititor SF » Millennium Fantasy & Science Fiction

  9. Pingback: Antologii « Biblioteca Babel

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu