The Fall of Hyperion – Dan Simmons

dan-simmons-hyperionThe Fall of Hyperion” este continuarea romanului “Hyperion” (o recenzie aici). Eu le-am citit în engleză dar ambele romane pot fi găsite în limba română la editura Nemira.

WARNING! Vă previn de la început că este o diferenţă vizibilă între primul roman şi continuarea sa. În “The Fall of Hyperion”, Dan Simmons renunţă la simplitatea clasică din “Hyperion”, care se concentra pe poveştile pelerinilor, spuse pe rând. De această dată, acţiunea sare dintr-un loc în altul, purtându-ne de de pe planeta asediată pe Tau Ceti Center, capitala Hegemoniei şi cartierul general al armatei, pe planeta Ordinului Templier, printre roiurile de comete ale atacatorilor extratereştri, în lumea virtuală a Inteligenţelor Artificiale (IA) etc.

Tabloul general al Hegemoniei umane este mult mai clar acum, cu toate minunile pe care Simmons ştie să le inventeze: planete extrem de variate, râul Tethis, care curge prin mai multe lumi (graţie portalurilor), promenada care trece prin toate cele 200 de planete, râul care curge în sus de pe un asteroid către orbita acestuia, planeta-pădure a templierilor, cu oraşe construite în copaci imenşi, o IA care vorbeşte numai în koani zen.

Intriga se complică, sunt aruncate în joc teme noi şi, în general, romanul capătă o complexitate narativă care poate fi simţită ca o ruptură faţă de “Hyperion”. Lucrătura este atât de complicată încât, la o primă lectură, unele iţe îţi scapă şi abia la o a doua lectură observi că ele sunt acolo, ceea ce poate crea iniţial o frustrare cititorului. (Eu una aşa am păţit şi, din reacţiile citite de-a lungul timpului în legătură cu “The Fall of Hyperion”, am constatat că nu am fost singura).

Sigur, nu trebuie să ne aşteptăm să primim toate răspunsurile, pentru că Simmons şi-a lăsat loc de continuări (“Endymion” şi “The Rise of Endymion”).

LA SUBIECT! În “The Fall…”, Simmons reînnoadă povestea de unde o lăsase: pelerinii de pe planeta Hyperion tocmai ajunseseră la Mormintele Timpului, misterioasele artefacte extraterestre în jurul cărora timpul suferă perturbări, planeta este luată cu asalt de navele invaziei extraterestre, iar Hegemonia umană se pregăteşte să facă faţă caderea-hyperion războiului, care se anunţă a nu fi unul periferic, legat de Hyperion, ci o confruntare ce ameninţă toate cele 200 de planete.

Conducătorii Hegemoniei analizează cea mai bună strategie pentru a înfrunta asediul, asistaţi de TechnoCore (Inteligenţele Artificiale independente de omenire dar care continuă s-o ajute). Aflăm însă că în rândurile IA-urilor există trei facţiuni, cu atitudini diferite faţă de umanitate şi cu viziuni diferite privind viitorul acesteia; ajutorul acordat de inteligenţele artificiale oamenilor devine dintr-odată o potenţială vulnerabilitate.

Nici pelerinilor nu le merge mai bine: ajunşi în valea “Mormintelor Timpului”, sunt siliţi de împrejurări să se despartă şi să se confrunte singuri cu creatura numită Shrike.  Unii dintre ei vor face nişte descoperiri surprinzătoare despre adevărata miză a războiului, despre adevăraţii adversari, despre Shrike (ce este, cine l-a trimis).

După părerea mea, Shrike este (anti)eroul perfect: cu cât aflăm mai multe despre el, cu atât ştim mai puţin. Aflăm cine l-a trimis înapoi în timp – şi răspunsul la această întrebare e surprinzător – aflăm că personalitatea creaturii a fost modelată după cea a unei fiinţe umane dar asta nu ne ajută cu nimic să îi anticipăm acţiunile sau să le înţelegem.  Shrike nu vorbeşte, nu avem acces nici la procesele sale de gândire, ba, mai mult, nu se ştie cine îl controlează (fiecare victorie din prezent înclină balanţa viitorului înspre o tabără sau alta şi ca urmare şi controlul creaturii se mută de colo-colo).

În acest climat în care toată lumea suspectează pe toată lumea, avem comploturi, trădări, răpiri, avem strategii construite pe presupunerea că personajul desemnat să facă un lucru va trăda şi va face exact contrariul. Sunt câteva momente extrem de tensionate, alte câteva în care totul pare de-a dreptul pierdut şi un final bine construit, cu excepţia faptului că mizează un pic cam prea mult pe coincidenţe şi pe rezolvarea lucrurilor în ultima secundă posibilă. (Adică e puţin cam tributar filmelor de suspans americane sau poate sunt eu cârcotaşă).

REPLICA PE CARE NU VREI S-O AUZI.

Ştii că nenorocitul de Shrike este chiar în spatele tău?

GIMNASTICĂ PENTRU CREIER.

Înafară de asta, The Fall of Hyperion pune câteva probleme interesante:

– eşti trădător dacă distrugi lucrul la care ţii tocmai ca să îl salvezi?

– este benefic pentru omenire să terraformeze planetele pe care se instalează sau ar fi mai bine să se adapteze la specificul lor, pentru a evita uniformizarea?

– poate omenirea să evolueze către o conştiinţă globală, Punctul Omega, care să fie Divinitatea? (căci, ca şi cum n-ar fi destul de complicat, mai avem şi nişte zeităţi pe aici).

– către ce trebuie să evolueze relaţia dintre om şi divinitate? (de la supunerea absolută cerută de Dumnezeul lui Abraham, care cere sacrificarea fără ezitare a fiului iubit, la sacrificiul părinţilor în locul copiilor şi apoi către ce? către refuzul omului de a se mai sacrifica?) Problema necesităţii evoluţiei raporturilor dintre om şi divin odată cu evoluţia societăţii mie mi se pare un subiect valabil de dezbatere şi bravo lui Simmons că l-a abordat, numai că răspunsul final pe care îl dă el este jenant de dezamăgitor, iar unele dintre exemplele date pe parcursul raţionamentului mi se pare că nu prea stau în picioare.

– poţi să refuzi să fii (Dumne)zeu? mai ales dacă ai de ales între asta şi a muri de o moarte care te-a mai ucis odată?

CONCLUZII ŞI CONTUZII.

În fine, ca să conchid, The Fall… este o carte complexă, care pune probleme interesante, oferă răspunsuri la unele dintre întrebările ridicate în Hyperion şi te lasă cu alte curiozităţi nesatisfăcute. Mi se pare puţin cam prea lungă; unele episoade, în special cele legate de centrul de comandă al Hegemoniei, puteau fi comasate sau puteau lipsi (şi nu zic asta fiindcă sunt fată şi nu îmi plac războaiele, da chiar se cam bate apa în piuă pe alocuri). Unele dintre teoriile lui Simmons sunt cam şchioape sau lipsite de finalitate dar acţiunea este suficient de antrenantă ca să compenseze. Finalul este extrem de tensionat dar se bazează parcă o idee prea mult pe convergenţa fericită a unor evenimente ce implică planete diferite şi personaje asemenea.  Oricum, per ansamblu, stă bine în picioare alături de Hyperion, ceea ce nu se poate spune, din păcate, despre următoarele două cărţi din serie. Dar despre asta, altădată.

PENTRU CINE VREA SĂ ŞTIE.

♦”The Fall of Hyperion” a câştigat premiul Locus în 1991. A fost nominalizat şi pentru Nebula în 1990.

♦Ca şi “Hyperion”, “The Fall…” este un omagiu adus poetului englez John Keats. În poemul său “Hyperion”, Keats a scris despre lupta dintre titanii conduşi de Cronos (zeul timpului) şi noii zei. Neavând prea mare succes cu poemul, s-a apucat să scrie o altă variantă, intitulată “The Fall Of Hyperion”, în care povestea ne este relatată de poetul însuşi, condus de Moneta, zeiţa memoriei. Aşa se explică structura narativă a romanului “The Fall Of Hyperion” şi apariţia anumitor personaje. Tot de aici şi-a extras Simmons teoria conform căreia poeţii sunt cei mai aproape de natura divinităţii.

13 Comments

  1. Dreaming, draga, de ce spoiller?
    Puteai sa anunti si sa ascunzi….

  2. pana si simmons imi pare desuet pe langa cearcanele date de iuresul sabiilor

  3. @ sorin
    Aoleu, ce spoiler? Că abia de am zis ceva despre carte de teama de a nu spoileri?! Am zis numai că se găsesc nişte chestii acolo, nici nu am zis CUM anume se petrec sau care sunt răspunsurile. O să pun un avertisment dar zi-mi şi mie ce anume am comis.

    @ arşavir
    Aşa e, sunt complet de acord. Am tot zis şi eu că “Iureşul” este cea mai bună carte din serie (incluzând aici şi “A feast for crows”).

  4. @DJ-se vede treaba ca am fost mai lent si ai postat mai iute decit mine! 😀 Oricum iti dau dreptate ,cartea se ridica la un nivel absolut superb iar temele de gindire si ideile sunt sclipitoare! Vrajitorul senzavunda chiar este magic!(prietenii stiu de ce!)

  5. Eu n-aş fi spus o singură vorbă despre ceea ce se întâmplă în carte. Nimic. Aş fi vorbit, aşa cum am făcut-o deja, despre surse de inspiraţie literare, calităţi, defecte, etc, dar n-aş fi pomenit o vorbă despre subiect. Nimic, nada…

  6. @ voicunike
    Hihi! Te-am întrecut! Da vrăjitorul Senzavunda e cel mai tare!

    @ sorin
    Ei, fiecare cu stilul lui. Cred că nu le-am zis oamenilor lucruri care să nu fi putut fi deduse din prima carte. În fond e clar că va fi un război, că pelerinii vor avea de-a face cu Shrike şi că vom mai afla una-alta despre toate cele.
    Aş fi insistat mai mult pe inspiraţiile literare dar nu ştiu cât îi interesează pe oameni că, de exemplu, Lamia Brawne are numele compus din alăturarea unui personaj al lui Keats (Lamia din poemul cu acelaşi nume) şi Brawne care era numele de familie al iubitei lui Keats. Sau să explic cum e treaba cu Muir sau Teilhard de Chardin (apropo, oameni buni, ăia sunt sfinţi numai în cărţile lui Simmons, nu şi în viaţa reală). Deşi, dacă mă gândesc mai bine, poate ar fi trebuit. Ei, poate fac la final (după Endymioane) un ghid despre referinţele culturale din seria Hyperion, cât m-oi pricepe.

  7. pe mine m-ar interesa ghidul ala… poate imi mai schimba nitel parerea despre carte (care nu e tocmai pozitiva).

  8. Nu stiu ce sa mai spun despre carte decit ca este Bestiala!,efectiv nu am lasat-o deloc din mina,iar in momentul in care am ajuns spre sfirsit imi parea rau ca se termina!

  9. @ jen
    Ei, dacă nu ţi-a plăcut povestea în sine, mă îndoiesc că o să îţi schimbi părerea pentru că e împănată de referinţe culturale.

    @ voicunike
    Eu cred că dacă se menţinea la nivelul din Hyperion în loc să se complice atât de tare era mult mai mişto. Mulţi o găsesc mai proastă decât este pentru că, din pricina complicaţiilor excesive, anumite lucruri scapă şi se crează impresia unor discontinuităţi logice acolo unde de fapt nu sunt.

  10. Mi se pare numai mie sau coperta celor de la Gollancz chiar e hipnotizanta? Ma tot uit la ea de cand a fost postata recenzia si parca nu-mi pot desprinde ochii…oi fi luat vreun virus 😀

    apar si niscaiva fiinte mutante si mincatoare de tot ce misca ca in Ilion sau ne ajunge Shrike-ul ? ca parca nici in Hyperion nu mai erau 😀

  11. Pingback: Recenzii si articole, 8 - 15 iulie 2009 | Nautilus

  12. Kyo…oare nu este suficient scrasnetul metalic pe care-l auzi seara de seara…cu doar cativa metri in urma ta, atungi cand intri in scara blocului?

  13. pai nu ma sperii eu de la hamaielile catelusilor care populeaza cartieru!!! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu