Poarta – Frederik Pohl

frederik-pohl_poarta2Poarta (Gateway, 1977) de Frederik Pohl, desemnat in 1993 SWFA Grand Master, este una dintre capodoperele confirmate ale science-fictionului fiind recompensata cu premiul Hugo, Nebula, Locus, John W. Campbell Memorial si Apollo. Romanul de fata este si primul volum din seria Heechee, volumul doi fiind deja aparut la Nemira si recenzat de feeria pe blogul nostru. Se pare ca in 1992 povestea a fost portata si pe computer prin jocul adventure cu acelasi nume, aparut la Legend Entertainment.

Subiectul dezvoltat in roman este unul cat se poate de intrigant. Omenirea a descoperit ramasitele si vestigiile unei vechi civilizatii extraterestre, pe care au numit-o Heeche, insa de departe cea mai importanta descoperire o reprezinta o statie spatiala unica prin constructie si dotari. Un loc cu o gravitatie redusa, unde nu se poate matura podeaua deoarece in urma starnirii, particulele sau lucrurile incep sa  pluteasca, recurgandu-se la folosirea unor microa-spiratoare manuale. Unica, pentru ca intamplator sau nu, nu se stie exact, extraterestrii au lasat-o echipata complet cu o serie de nave capabile de zboruri interstelare, la viteze mai mari decat cea a luminii. Nave, ale caror mijloace de propulsie nu au fost inca descifrate si care sunt impartite in trei clase, in functie de numarul de pasageri suportat de fiecare. Clasa 1, Clasa 3 si Clasa 5, multe dintre aceasta, dar in special cele din ultima categorie dovedindu-se a fi blindate. Problema principala ar fi ca aceste nave, sute la numar, au un modul de stabilire al destinatiilor imposibil de identificat de catre oameni, insa un lucru este sigur. Inapoierea lor se face dupa un modul automat, indiferent daca echipajul sau mai este in viata sau nu. Astfel ca fiecare calatorie cu un asemenea vehicul spatial este o adevarat provocare pentru prospectorii angajati in cautarea vestigiilor Heeche si a descoperirilor prin care sa-si asigure viitorul, toti fiind cunostienti de pericolele cu care s-ar putea confrunta. Pericole ce nu pot fi prevazute datorita tipologiei imprevizibile de desfasurare a acestora. Dupa cate se poate observa avem in fata un roman in care viata celor cazati in Poarta aduce foarte mult cu o adevarata loterie spatiala.

Cu toate aceste lucruri va trebui sa dea piept personajul central al romanului, Robinette Broadhead, aflat in cautarea loviturii vietii sale. Romanul pare a fi un adevarat tratat de studiu psihologic, dezvaluindu-ne treptat multe dintre motivatiile eroului, dar mai ales si multe dintre faptele sale. Relatarea se face in general la persoana I, cu redarea intamplarilor din punctul de vedere al eroului, accentuand latura personalizata a evenimentelor. Si pentru ca tabloul sa fie complet, psihologul vinovat cu deschiderea sufletului lui Rob este nici mai mult, nici mai putin de, un robot!

Stilul abordat de scriitor in romanul Poarta, prin acordarea unei atentii deosebite formularii  frazei si concentrarea asupra evolutiei  umane si sufletesti a personajului, mi-a adus aminte de “Picnic la marginea drumului“, capodopera fratilor Strugatki. Cine nu s-a lipit de opera rusilor, e posibil sa manifeste aceleasi reactii adverse si fata de bijuteria lui Pohl. Eu, la pagina 100 inca asteptam sa se intample ceva care sa mai alunge un pic monotonia evolutiei intamplarilor. Pentru ca, dupa cum va anuntam, nu este o carte mustind a actiune, focalizandu-se in special pe umanitatea personajelor, pe perenitatea si fragilitatea vietii noastre, pe exploatarea necunoscutelor si a intrebarilor ce se nasc privitoare la civilizatia Heeche.

pohl2Este de remarcat cum dintr-o serie de detalii mici si elemente nesemnificative, dintr-o poveste cu potential intr-adevar, dar din care ne sunt oferite prea putine lucruri concrete, scriitorul reuseste sa actioneze asupra imaginatiei cititorului si il convinge sa nu se mai opreasca din citit. Recunosc ca in timpul in care nu o citeam, nu ma puteam abtine sa nu ma gindesc cum va evolua actiunea, pentru ca este evident inca din start ca ceva s-a intamplat, si lucrurile s-au schimbat. Totusi balanta vietii a fost respectata si in romanul lui Frederik Pohl. Pentru fiecare lucru bun trebuie sa se intample si ceva rau, soarta luandu-si intotdeauna tributul. Dupa cum era de asteptat, viata nu te asteapta doar cu lucruri dulci, dramatismul operei contribuind din plin la conturarea unui roman complet. “Poarta”,  poate fi vazuta si ca o experienta personala de viata, ca un roman al formarii si al descoperirii de sine, si ca o lucrare ce ar putea fi disecata cu usurinta la orice clasa de studiu literar. De mentionat, ca la volumul de fata s-a reusit pastrarea copertii originale a volumului (editura St. Martin’s Press, 1977) creatie a cunoscutului artist Boris  Vallejo. O scena foarte sugestiva pentru orice cititor, dornic sa vada cum arata navetele si in imaginatia scriitorului.

La finalul lecturii nu am putut constata decat un singur lucru. Poarta lui Pohl vine sa le reaminteasca celor neconvinsi ca si science-fiction-ul poate fi numit, si este in adevaratul sens al cuvantului, literatura, subestimarea de care are parte, nefiind in totala concordanta cu situatia de fapt.

Recomandarea mea este una fireasca, Poarta este un roman de neratat pentru orice cititor pasionat de sf, comentariul lui Frederik Pohl, cum ca “Gateway este cartea cea mai buna pe care am scris-o vreodata”, nelasand loc la alte interpretari.

7 Comments

  1. Ma bucur ca pana la urma ti-a placut Poarta. 🙂

    Eu m-am lipit foarte repede de serie. Cartea mi-a parut sensibila, credibila, foarte umana. Am reusit sa ma identific- daca nu cu personajul in sine (desi as fi putut foarte simplu sa zic ca-s Robinette 😀 ), macar cu trairile lui. Pohl m-a facut sa-mi imaginez cu adevarat cum ar fi fost sa fiu in fata unei incercari atat de mari pe care viata mi-o pune la dispozitie, si pe care eu am puterea sa o accept sau sa o refuz. Alegerea. Mi-a placut pana si tergiversarea lui Rob de a “lua o nava” (desi poate pentru unii cititori asta a fost un minus) si de a porni in calatorie, pentru ca, let’s face it, cine s-ar azvarli cu “toate penzele sus” intr-o aventura care are atat de multe necunoscute, la capatul careia se poate astepta sa descopere orice, calatorind intr-un vehicul pe care nu-l poate controla? 🙂

    Nu stiu daca este chiar “tratat de studiu psihologic”, dar cu siguranta Pohl a fost interesat mai mult de aspectul uman, alegand sa-si faca personajul principal sa traiasca (cu transparenta) povestea cartii (cu toat framantarile, tensiunile, fricile unui om simplu pus intr-o situatie complicata), si nu doar sa o joace.

    Mi s-a parut, insa, ca adevarata evolutie personala a lui Rob apare- sau poate incepe, depinde ce se va petrece in celelalte parti- in al doilea volum (jocurile amuzante ale lui Sig, penduland intre Robby si Rob sunt cat se poate de elocvente), primul doar ajutandu-ne sa “recuperam” trecutul biografic al personajului.

    (si nu orice fel de robot! Ci un robot psihanalist! 😀 Asta e ceva! Oricum, alegerea este perfecta, chiar daca atunci influentata de moda, pentru ca uneori psihanalistul isi conduce cura ca un robot, raspunzand standardizat in functie de indicatori exacti ai pacientului. Mi s-a parut foarte bine construit personajul lui Sig, si nu am avut senzatia unei “fortari de nota”- ce e mai amuzant este ca Sig asta a fost mai real decat personajul psihoterapeut creat de chiar un psihoterapeut 😀 De unde deduc eu ca experienta intr-un domeniu nu poate suplini talentul literar de a transpune corespunzator acea experienta- sau ceva de genul asta).

    Legat de coperta, pe mine nu ma incanta cine stie ce. 😀 Nave, chestii, not my thing… probabil ca se potriveste.

  2. Mie mi-a plăcut mai mult “Poarta” decât continuarea ei. Iar Broadhead parcă nu mai e acelaşi individ în “Dincolo de orizontul albastru”, devine un fel de schiţă fără concreteţe. În timp ce în “Poarta” e atât de real şi de credibil în toate reacţiile sale de om mort de frică dar dornic să dea o lovitură. Mie asta mi-a şi plăcut la carte, mi se pare că în mintea personajului se întâmplau atâtea încât nu mai conta că înafară acţiunea era lentă.
    Iar fraza de final a lui Sigmund von Schrink mi s-a părut foarte mişto!

  3. Nu stiam ca apare si in volumul urmator. Ma gindeam ca va fi ceva plasat doar in acelasi univers.
    @ feeria. Pai are o mare importanta o coperta originala. Te ajuta sa vizualizezi mai bine continutul cartii…Cum ar fi fost sa fie o imagine colorata sau orice altceva…!? Asa parca are si un alt aspect si o alta conotatie.

  4. N-am zis ca nu e importanta coperta unei carti, ci ca asta nu-mi spune mare lucru. Chiar daca-i originala.

  5. privesti altfel respectiva carte daca are coperta originala.Parca te provoaca sa o citesti(parerea mea).Te simti altfel cand te holbezi la ea ,aflata pe unul dintre rafturile unei librarii.Parerea mea este ca o coperta buna ajuta mult cartea…chiar si daca este foarte cunoscuta…

  6. @feeria Te identifici cu un personaj (masculin) ce viseaza ca face sex cu un tip, si asta din cauza ca singurele amintiri calde ce le are in legatura cu maica-sa erau marcate de un termometru in fund? Ciudat, cel putin…

    Trecand intr-un registru mai serios, mi se pare ca Robinette e destul de slabut construit, cade de multe ori in kitsch — in loc sa fie un erou tragic. Daca Pohl mergea pe eroul clasic de SF (à la Asimov, fara balarii si ¨inner turmoil¨, doar un personaj ce se afla intr-o oarecare situatie inedita, fara sa-si planga de mila pe zeci de pagini).

    In schimb povestea in rest e grozava, atmosfera portii si a calatoriilor mi se parea chiar bine prezentata — facand romanul o carte ce chiar merita citita. Desi e cam nasol ca lasa explicatiile legate de Heechee si tehnologia lor pe seama sequel-urilor…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu